Oltul la Cozia

19 08 2010. Ora 2 după-amiază mă găsea într-un personal care urca pe valea Oltului. Nu am avut timp să mă aşez, pentru că aveam să cobor repede. Între Râmnicu Vâlcea şi Călimăneşti sunt doar 16 km pe calea ferată. Vârful principal al Munţilor Cozia, la cei 1668 m ai săi, devenise reperul preumblării mele pe Olt în sus. Râul a fost amenajat într-o salbă de largi acumulări de apă ce servesc sistemului energetic al ţării. Vizionarii socialismului multilateral dezvoltat au gândit ca toată energia electrică produsă de apele Oltului să hrănească fabrica de aluminiu de la Slatina. Aluminiul se obţine din alumină numai prin electroliză. De ALRO Slatina se ştie că a încăput pe mâna mafiei ruse cu complicitatea preşedintelui ţării, mare antirus în declaraţii şi că s-a pus batista pe ţambal în acest caz, în care au murit posesori de prea multe informaţii. Continuă lectura

Oraşul Imnului

19 08 2010. Avea să fie o zi lungă şi al naibii de solicitantă. La puţine minute după ora 5 dimineaţa, părăseam Roşiorii de Vede cu destinaţia Râmnicu Vâlcea. Ultima parte a călătoriei printre vestigiile de la sud de Carpaţi urma să fie una solitară. Nu mai aveam ghid, nu mai aveam obiective clar definite, în afară de Cozia. Cum drumul către vestita mânăstire trece prin Râmnicu Vâlcea, am hotărât, în gara Roşiori Nord, să petrec câteva ore în urbea de pe Olt. Până acolo am schimbat trei trenuri. Mai întâi m-am deplasat către vest cu un personal până la Caracal, unde am şi mâncat ceva în cele 20 de minute de aşteptare, apoi am schimbat direcţia de deplasare către nord. Un alt personal m-a dus până la Piatra Olt, de unde, după câteva minute de plimbat pe peron, m-am urcat în acceleratul Craiova – Sibiu şi, după ce am aţipit puţin, am coborât la ieşirea Oltului din munţi. Continuă lectura

În patria Moromeţilor

17 08 2010. A rămas în urmă Târgovişte cu ruinele sale şi umbrele domnitorilor valahi. După-amiză târziu către seară soseam în capitală. Îmi era dor de vara bucureşteană cu trotuare înmuiate de căldură, de care nu mai avusesem parte din 2005. Nu ştiu cum se potrivea, dar ajungeam în Bucureşti cu treabă, mai mult în perioada rece a anului. Ultima oară nimerisem odată cu zăpada. Aveam de stat vreo două ore până la următorul tren şi am profitat de acest interval pentru o scurtă plimbare în zona Pieţii Universităţii, un loc în care istoria nu aparţine doar trecutului, ci este scrisă an de an. De atunci s-au mai consumat câteva episoade, dintre care amintesc: protestele anti Băsescu din iarna lui 2012 şi mişcarea de protest contra mineritului cu ceanuri de la Roşia Montană din toamna lui 2013. Continuă lectura

Eroi de poveste trăit-au atunci

16 08 2010. Câteva zile de odihnă mi-au fost suficiente pentru refacerea după Operaţiunea Nistru şi la miezul nopţii plecam cu acceleratul Vatra Dornei Băi – Bucureşti Nord către sudul României. Începea Operaţiunea Valahia. Am coborât în gara Ploieşti Sud, de unde am luat personalul de Târgovişte. Atunci circulau trenuri de persoane pe secţia Ploieşti – Târgovişte, acum aceasta aşteaptă să fie închiriată de un operator privat. Linia, care urmează graniţa dintre Subcarpaţii de Curbură şi Câmpia Română, te poartă printr-o regiune care, de un secol încoace, îşi clădeşte prosperitatea pe petrol. Această resursă a dus la industrializarea masivă a zonei şi la apariţia unor obiective de importanţă crescută pentru România. Aproape fiecare pădure ascunde depozite de armament şi obiective militare. Continuă lectura