După blocurile gri sunt bisericile voievozilor valahi [1/71]

Când m-am gândit la Un veac de la Marea Unire, ştiam că ajungând la Bucureşti trebuie să evit împotmolirea în generalitate. Pe parcursul celor mai recente vizite în capitală mi-a venit ideea acestui material, ivită din dificultăţile întâmpinate în găsirea obiectivelor importante. Orice oraş caută să-şi expună cât mai la vedere istoria. Nu e cazul Bucureştilor, iar vina o poartă Cel mai iubit fiul al poporului, care s-a pus pe demolat şi reconstruit după genialele sale planuri. Nu-i plăceau bisericile, nici măcar cele ale voievozilor cu care poeţii de curte îl comparau, aşa că s-a apucat să le ascundă după blocurile Victoriei Socialismului. Asta mult după ce buldozerele au distrus monumente valoroase. Cum ţinea la imaginea sa de băiat bun al lagărului comunist, când au apărut presiuni din exterior, i-a dat mână liberă unui inginer providenţial să mute bisericile medievale în spatele blocurilor ce urmau a fi ridicate. De la Marea Unire până în prezent, Bucureştii şi-au triplat numărul de locuitori şi au suferit metamorfoze profunde. Vă invit să descoperim ce se ascunde după înaltele blocuri gri ale Iepocii de Aur. Plimbările mele au avut loc în: 2013, 2015 şi 2016. Continuă lectura

O plimbare pe Lipscani într-o zi gri de februarie

12 02 2010. După o noapte de somn/nesomn cu un neamţ dobitoc, ce cunoştea un singur cuvânt în altă limbă, şi anume ”Si”, care respira de parcă era un aspirator de praf înfundat, într-o cuşetă a acceleratului Vatra Dornei-Băi – Bucureşti Nord, singurul tren care circulă fără întârziere, m-am trezit într-un oraş învăluit în ceaţă, cu trotuare pline de apă, gheaţă şi zăpadă marunţită, astfel cel mai primitor loc mi s-a părut un veceu pentru handicapaţi din Cişmigiu. După ce am terminat cu treaba pe care o aveam, am plecat la o plimbare prin oraş. Am luat-o la vale pe Dâmboviţa până la Hanul lui Manuc şi de acolo m-am pierdut prin paragină. Iniţial m-am oprit pe pod şi mă uitam la pescăruşii care se jucau pe luciul râului. Mă întrebam cum de nu mor şi în urechi auzeam cântecul lui Tudor Gheorghe: Dâmboviţă apă dulce / Cin’ te bea, nu se mai duce şi îmi ziceam câtă dreptate are cel care a făcut versurile, păi dacă ai băut o gură de apă din Dâmboviţa, ai crăpat în 5 minute.
Continuă lectura