O plimbare pe Lipscani într-o zi gri de februarie

12 02 2010. După o noapte de somn/nesomn cu un neamţ dobitoc, ce cunoştea un singur cuvânt în altă limbă, şi anume ”Si”, care respira de parcă era un aspirator de praf înfundat, într-o cuşetă a acceleratului Vatra Dornei-Băi – Bucureşti Nord, singurul tren care circulă fără întârziere, m-am trezit într-un oraş învăluit în ceaţă, cu trotuare pline de apă, gheaţă şi zăpadă marunţită, astfel cel mai primitor loc mi s-a părut un veceu pentru handicapaţi din Cişmigiu. După ce am terminat cu treaba pe care o aveam, am plecat la o plimbare prin oraş. Am luat-o la vale pe Dâmboviţa până la Hanul lui Manuc şi de acolo m-am pierdut prin paragină. Iniţial m-am oprit pe pod şi mă uitam la pescăruşii care se jucau pe luciul râului. Mă întrebam cum de nu mor şi în urechi auzeam cântecul lui Tudor Gheorghe: Dâmboviţă apă dulce / Cin’ te bea, nu se mai duce şi îmi ziceam câtă dreptate are cel care a făcut versurile, păi dacă ai băut o gură de apă din Dâmboviţa, ai crăpat în 5 minute.
Continuă lectura