Buzăul fantastic

17 08 2013. Primul popas în judeţul Buzău l-am făcut la Râmnicu Sărat, fostă capitală de judeţ interbelic şi localitate vestită în toată România pentru gara minunată şi puşcăria sinistră prin care au trecut deţinuţii politici pe vremea dictaturilor regală şi comunistă. Am vizitat penitenciarul chiar în perioada demascării torţionarului Vişinescu. De la Râmnicu Sărat ne-am înscris pe valea Buzăului şi am urcat până la Pleşcoi. Am tras la Vila Speranţa, la doamna Mariana. Satul a dat umanităţii celebrii cârnaţi picanţi din carne de oaie şi patriei una dintre acele favorite ale conducătorilor care poartă numele Elena. La doamna Mariana poţi mânca divinul platou buzoian, adică mămăligă, brânză de oi, cârnaţi de Pleşcoi, pastramă de oaie şi murături. Dacă vorbim de aceşti cârnaţi, cei mai buni se găsesc chiar în mijlocul satului, asta înseamnă să nu vă lăsaţi amăgiţi de gheretele din zona DN10, ci să treceţi râul, să mergeţi puţin către Berca, apoi să faceţi dreapta şi tot înainte încă vreo doi-trei km spre Pleşcoi. Continuă lectura

Centrul Vechi de pe vremea lui Eminescu sporeşte farmecul patriarhal al Botoşanilor [21/71]

Când am scris prima dată despre Botoşani, am pus semnul de egalitate între oraş şi Eminescu. Atunci am descoperit un adevărat cult pentru românul absolut şi acea vizită a continuat în codrii Ipoteştilor, unde se află lacul cu nuferi şi izvorul lângă care adormea, ocrotit de lumina lunii, copilul Mihai. A fost mai mult o fugă prin oraş, o trecere în revistă a principalelor obiective. Centrul Vechi era în plin şantier, iar la Sf. Nicolae Popăuţi nu am reuşit să ajung. Au urmat două revederi cu Botoşanii, 13 08 2013 şi 22 11 2015, în care am încercat să înţeleg specificul aşezării şi să observ ce o diferenţiază de celelalte oraşe importante ale bucăţii de Moldova rămasă, după destrămarea României Mari, în componenţa ţării. Descrierea reşedinţelor de judeţ interbelice, la Un veac de la Marea Unire, continuă cu al 21-lea oraş ca număr de locuitori în 1930, Botoşani. Continuă lectura

Trei state în patru km şi două frontiere artificiale între români

07 08 2013. În povestirea precedentă am tot amintit de Dunăre şi faptul că apare ciudat de des în denumirile întâlnite în Cahul. Venise vremea să vedem fluviul pe teritoriul Republicii Moldova şi în acest caz nu există decât o singură opţiune, Giurgiuleşti, sat aflat la 50 de km de Cahul, care se laudă cu titulatura de cel mai sudic punct al statului. Indicaţia de pe parbrizul autobuzului are un sâmbure de adevăr, pentru că se spune că Giurgiuleşti a fost înfiinţat de câteva familii de giurgiuveni coborâte oleacă mai la vale pe Dunăre. Şoseaua merge spre sud paralel cu calea ferată şi Prutul. Voronin nu a fost deloc prost, după ce a terminat tronsonul Revaca – Căinari, despre care v-am spus că ocolea Smirnovia şi a scos din joc nodul feroviar Tighina, s-a apucat să construiască o linie nouă, pentru a lega pe drum de fier portul Giurgiuleşti de Cahul. În 2008 a fost inaugurată această linie ferată şi din 2010 s-a circulat pe toată lungimea ei. Continuă lectura

Republica Cahul şi așezarea de tip urban Cantemir [63/71]

Se apropie CENTENARUL Marii Uniri şi m-am gândit să marchez acest lucru printr-o serie de postări care să aibă ca subiect plimbările mele prin fostele capitale de judeţ ale României Mari. Am folosit rezultatele recensământului din 1930 pentru a avea o imagine asupra oraşelor ţării din perspectiva numărului de locuitori. România Mare nu a fost paradisul pe pământ cum ne aburesc unii, însă a fost patria care a reuşit să cuprindă între graniţele sale cele mai multe teritorii în care românii sunt autohtoni. Nu a rezistat decât 22 de ani din cauze care se spun şi nu prea. M-am gândit să încep cu Bucureşti, cum ar fi fost normal, dar pentru că în ordinea povestirilor urma Cahul, voi începe cu numărul 63 din lista pe care o puteţi vedea mai jos. Un oraş care astăzi nu se află în România, dar care are şanse mari să fie, din nou, reşedinţă de judeţ într-un viitor nu foarte îndepărtat. Continuă lectura

Oameni și sate din Podișul Sucevei – episodul 4

25 05 2013. O plimbare cu mașina pe marginea vestică a Podișului Sucevei, dinspre sud către nord, în vecinătatea Munţilor Stânişoarei și Obcinei Mari. Prima oprire: Baia. Locul unde s-a născut Moldova, cum spuneam după prima vizită acolo. În curtea bisericii lui Petru Rareş l-am găsit pe nea Costică. Bucuros ne-a povestit istoria neoficială a monumentului şi ca să ne arate cu ce se ocupă pe acolo, ne-a făcut o demonstraţie de tras clopotele, păcălind astfel satul că i s-a mai dus un fiu dreptcredincios. La plecare mi-a confirmat povestea celor două gropi comune din curtea bisericii. În prima au fost aşezate oasele găsite în jurul lăcaşului, unde se îngropau morţii în vechime, iar în cealaltă nişte femei ucise de bravii ostaşi ai glorioasei Armate Roşii, condusă de generalisimul Stalin, cel mai genial conducător de oşti din câţi a dat istoria. Tot unul dintre aceşti viteji i-a făcut o gaură în cap învăţătorului erou Nicolae Stoleru. Din fericire el a murit mult mai devreme, iar cu gaura s-a ales statuia lui, confundată de un lunetist beat cu un om viu. Continuă lectura