Ion a Petrariului

Notă: Povestioara este scrisă de Ion Bumbac, fratele mai mic al lui Vasile Bumbac. A apărut prima dată în Aurora Română, nr. 2/1881, pp. 17-21, la Cernăuți. Eu am preluat-o din cartea Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean de Ion Drăgușanul. Cel numit Ion a Petrariului a fost tatăl autorului și tatăl bunicului bunicului meu din partea mamei, Dumitru în lista numelor din povestire. Inacachi Șatrariul este boierul Ioan Ienacachi Cârstea, în cancelaria căruia a lucrat o perioadă Gheorghe Eminovici, tatăl lui Mihai Eminescu. Locul acțiunii este satul Costâna.

„Asta, dragul meu,
s-o ai de la mine“.

Pe domeniul răposatului Inacachi Şatrariul, nu departe de fosta reşedinţă a lui Ştefan cel Mare, trăia, înainte de câţiva ani, un românaş modest şi înconjurat de o familie numeroasă: opt feciori şi o fată. Consătenii lui, ba chiar împrejurimea îl numeau Ion a Petrariului, cu toate că numele lui adevărat era altfel. Pe dânsu-l cunoşteau toţi consătenii, tineri şi bătrâni, ba până şi cel mai rău copil, şi nu era de mirare. El nu putea să treacă pe lângă nimeni şi nici nu lăsa să treacă altul pe lângă el fără ca să vorbească cu el măcar două, trei cuvinte de bună întâlnire, de cunoştinţă etc., aflând pururi materie de vorbă, potrivită cu împrejurările şi cu etatea celora de care se anina. De-ntâlnea pe unul de vârsta sa, îl recunoştea îndată de „cumătru“, pe unul mult mai tânăr şi neînsurat, de „viteaz şi voinic“, de asemeni şi pe cei mai mici băieţi, iar pe cei mai în vârstă decât el îi recunoştea de „moşi“, ascultând cu multă plăcere vorbele acestora şi învăţând, la rândul său, pe cei mai tineri. În cazul din urmă, adăuga totdeauna, la finea convorbirii respective învăţăturii sale, cuvintele următoare, pline de sinceritate şi bunăvoinţă părintească:

– Asta, dragul meu, s-o ai de la mine!

Pentru aceasta, îl şi iubeau cu toţii şi nici nu avea vreun inamic personal, iar conştiinţa lui era de tot curată. Astfel, era pururi voios din fire, glumeţ şi neinteresat. Ion a Petrariului sau Moşul Ion, cum îl numeau adesea băieţii satului, avea însă o patimă şi aceea era în stare a-l preface cu totul, aşa încât nu mai era de cunoscut: patima fumatului. Aceasta-l pedepsitorii săi cei fără de milă. Acuma ce să mai înceapă? Mintea-i stă locului şi, resemnându-se de la orice încercare de scăpare, ia, mai mult mecanic, pipa din gură şi legăturica de tutun de sub perină şi le pune sus, în horn, căci acesta îi era mai la îndemână şi, apoi, şi Moşul Ion avea datina să doarmă, vara şi iarna, sub horn, pe vatră, întinzând picioarele în cotruţă şi având căpătâiul pe prichiciul vetrei, opus cotruţei. După aceste, deschide uşa, iar revizorii intră, scot o lumină şi o aprind, şi, zărindu-l pe Moşul Ion, râd la el şi-i zic:

– Şi era „bună dimineaţa“, moşule! Ia mai arată-ne luleaua!

Moşul Ion începu a zâmbi şi le zise cu un aer triumfător:

– Apoi, Domnilor, mai puneţi-vă pofta-n cui! De m-aţi fi luat mai pe-ncetul, şi eu vă făceam plăcerea, însă pentru că m-aţi luat prea de aproape, apoi mi-am luat şi eu pe seamă şi m-am lăsat, m-am lepădat de fumat, m-am lepădat cu blăstăm şi acum îmi dă mâna să mai vorbesc cu Domnia-voastră şi altminteri; îmi dă mâna să mă apuc cu Domnia-voastră
de rămăşag pe cât vreţi voi! Da, Domnilor! Eu vă dau fiecăruia câte un galben de aur, dacă veţi afla în casa mea măcar urmă de pipă sau de tutun!

Aceste vorbe şi ţinuta cea sigură a Moşului Ion, ne-ndătinată până atunci la astfel de ocazii, îi făcu pe tăuni să creadă cum că Ion a Petrariului s-a lăsat, într-adevăr, de fumat şi aşa nici nu mai încercară să afle cele dorite şi îndătinate, ci ieşiră ruşinaţi şi se cam duseră, iar Ion a Petrariului rămasă triumfător şi, încântat de bucurie, îşi umplu îndată pipa cu tutun şi zise către ai săi:

– Vedeţi? aceasta nu s-a putut întâmpla altfel, fără numai că i-a orbit Dumnezeu, făcându-mă să vorbesc aşa cu ei!

Dar şi soţia lui întrebuinţă ocazia şi-i zise:

– De i-a orbit Dumnezeu, de nu i-a orbit, nu ştiu; ştiu însă, Bădică, atâta, că mare îndurare şi-ar face cu noi dacă te-ar lumina odată ca să înţelegi şi Dumneata cât de urâcioasă este această patimă ce te-a încălecat! Închipuieşte-ţi, gustul ţi s-a tâmpit cu totul, nu este mâncare în care să nu torni o lingură de sare şi alta de piper pentru ca s-o simţi, căci altfel
nu mai are nici un gust pentru Dumneata. Mămăliga, se-nţelege, că nu-ţi place niciodată şi, de se-ntâmplă s-o sărezi Dumneata, apoi n-o mai poate gusta nimeni de sărată ce-i! Asemenea se-ntâmplă cu mălaiul şi altele. D-apoi gura şi gustul Dumitale! Ce-s ele alta decât un cuib de miasme greţoase şi otrăvitoare, o cahlă îmbătătoare, de care să-ţi tai pofta şi să fugi, iar nu să le… Dar ce să zic! Poate că aceasta este o pedeapsă Dumnezeiască, trimisă asupra societăţii omeneşti, pentru că, în timpul mai nou, am văzut pe la oraşe şi Doamne şi Domnişoare fumând. Lume-ntoarsă! Lume de-apoi! Înainte vreme, se ştia că cine voia să înveţe şi să vadă ceva mai frumos şi mai socotit, cum am spune – mai cilibiu şi mai căutat, acela trebuie să meargă la oraş şi să le caute pe-acolo, acum însă nu mai ai ce căuta, pentru că multe datine rele, precum este fumatul, le-au înnăduşit pe cele bătrâneşti ale oraşelor şi s-au încuibat în locul lor… Auzind moşneagul aceste, sărută mâna soţiei sale şi zice:

– Bine zici tu, Domnică hăi! Dumnezeu, că-i aşa! Dar iată, acuma îţi dau cuvântul meu bătrânesc că, de azi înainte, mă leapăd de această patimă urâcioasă!

– Dumnezeu să-ţi ajute!, zise soţia lui suspinând, pentru că ştia că bătrânul nu-şi va putea ţine cuvântul şi de astă-dată, ca de-atâtea ori. Şi, într-adevăr, Ion a Petrariului, om de altminteri cu o putere morală exemplară, cu o voinţă tare şi neclătită, plin de credinţă în Dumnezeu şi în sfinţii lui, care ţinea toate ajunurile de peste an cu cea mai mare stricteţe, care n-ar fi fumat, pe timpul când se afla preotul în biserică, pentru toată lumea, nu putu să-şi ţină cuvântul său bătrânesc. Încercă o zi, încercă şi a doua zi, însă se vedea că nu o va putea duce la căpătâi. N-avea nici gust de mâncat, nici de băut, nici nu putea dormi şi era nemulţumit cu sine şi cu toată lumea. În fine, se adresă către soţia sa şi-i zise:

– Auzi, Domnică hăi! unde-ai pus blăstămăţia cea de lulea şi afurisitul cel de tutun?

Soţia-i răspunse mânioasă:

– Unde să le pun! Tutunul l-am aruncat în foc, iar pipa am făr’mat-o în bucăţele şi am dat-o pe apa Stărlivăţului, zicându-i: Atunci să se-ntoarcă târşei celei bătrâne gustul de fumat, când şi-a întoarce şi Stărlivăţul cursul său, şi voi, bucăţelelor, vă veţi întoarce cu el! Cum auzi moşneagul aceste, pierdu toată răbdarea şi începu aşa:

– D-apoi cum să fi judecat tu altminteri! Doar de ce eşti soră cu Nastasia? Da’ nu ştiai tu că eu, săracul de mine, nu-s în stare să mă desfac de acest talant diavolesc şi oare nu ţi-ai putut tu închipui că ce-oi începe eu, când mi-a veni iară gustul de fumat?… Şi apoi, adică de ce să nu fumez? Dumnezeu vede doar că nu fac nici un rău prin aceasta. Ia, o buruiană, care se preface în fum şi altă nemică! Iar alte patimi n-am: nu-s beţiv, nici fur, nici clevetitor, nici hapsân şi nici nu râvnesc la averea cuiva; apoi nici nu îmblu pe la cele hramuri, nunţi şi alte haburi, precum fac cei chiaburi; de ce să nu mi se ierte şi mie o slăbiciune?!

În acest mod o tot mâna moşneagul, până nu ieşeau toţi din casă şi plecau să-i caute pipa şi tutunul. Cum ajungea la acestea, începea Ion a Petrariului a râde şi a zice plin de voie bună, de blândeţe şi de bunătate deosebită:

– Ia! Vedeţi, dragii mei, ce poate patima? Mă face din om neom; mă face să nebunesc când îmi lipseşte buruiana dracului! Feriţi-vă de ea ca de foc, feriţi-vă mai mult decât de oricare altă patimă! Iar tu, Domnică, vină să-ţi sărut mâna şi mă iartă, căci vezi că nu pot fără ea!

Şi-ntr-adevăr că nu putea! Ba încă mai mult, nici nu-i mai convenea fiece soi de tutun, ci numai „baconul“, şi apoi şi pe acesta îl prăjea, mai întâi, bine la foc şi apoi îl fuma! Dară unde? Numai pe afară, căci în casă s-ar fi înnăduşit cu toţii. Această procedură, practicată din tinereţe până la bătrâneţe, avu mari urmări pentru organismul lui. Întâi, asupra sângelui. Acesta se vede că se-ncătrănise cu totul, mai am putea zice: se otrăvise. Dovadă despre aceasta era că puricii nu-l supărau niciodată, iar împunsăturile albinelor nu-i mai cauzau nici o umflătură. O a doua urmare a acestei patime era slăbirea memoriei. Mulţi dintre consăteni o observaseră şi unii dintre cei mai crai se şi apucau cu el în rămăşag, cum că nu este în stare să-şi spună toţi copiii după şirul vârstei lor, ba nici să-i numească, fără să uite pe vreunul dintre ei. Şi se vede că-i şi rămâneau.

Un caz special îl constată această întâmplare: strămutându-se din comuna aceea preotul local, rămase satul fără păstor sufletesc şi preotul din apropiere era nevoit să-l suplinească. Dar chiar în acel interval se vede că-i dăruise lui Ion a Petrariului Dumnezeu un prunc băiat şi, venind preotul vecin, se zice că l-ar fi botezat după legea drept-măritoare a răsăritului şi i-ar fi pus numele tatălui său. Preotul, însă, uită să-l treacă la mitrică şi aşa rămase Ion a lui Ion a Petrariului netras la condica celor născuţi, a celor botezaţi şi a celor vii. Asta-i pozitiv. Venind, apoi, altul preot şi făcându-se o catagrafie nouă (numărându-se poporul din nou), îl citară la faţa locului şi pe Ion a Petrariului şi-l întrebară câţi copii are. El spuse ce spuse, însă se vede că i-a cam hăt bine încurcat, încât Domnii catagrafi se văzură siliţi a-i citi copiii, unul după altul, din mitrică şi a-l întreba de-s toţi. El, ce era să zică?! De ştiut nu ştia, cu minciuna nu era deprins, dar îşi însemnase încă din bătrâni că ceea ce-i scris în carte este şi drept. Pe acest reazăm, răspunse apoi Domnilor că-s toţi. Astfel, rămăsese Ion a lui Ion a Petrariului, şi cu această ocazie, afară din lista celor născuţi, botezaţi şi a celor vii, şi poate chiar între botezuri, pentru că, să vedeţi, la el nu se poate constata botezul după legea veche, dar nici după legea nouă, după cum văzurăm mai sus. Răspundă conştiinţa şi sufletul preotului, care era chemat să-l boteze, alta nu putem zice fără să păcătuim!

Destul că Ion a lui Ion a Petrariului, numit spre deosebire de tatăl său, Ion a Petrariului, crescu între creştini români, închinându-se Sfintei Treimi, mărturisindu-se şi cuminecându-se împreună cu ceilalţi creştini adevăraţi, nici visând măcar despre toate cele întâmplate cu sine şi cu încreştinarea sa. Însă, între cei trei fii ai lui Ion a Petrariului, care frecventau şcoala, era şi el. Pe la anul 1858, terminase Ion a lui Ion a Petrariului clasa a treia a şcolii primare din Suceava şi scoposia să facă clasa a patra la şcoala din Cernăuţi; iar aceasta din mai multe motive.

Pe atunci, încă nu se aflau, ca astăzi, mai multe gimnazii în Bucovina noastră, iar despre gimnaziul cu propunere română, ca astăzi, nici vorbă, ci numai unul în Capitala ţării, în Cernăuţi, şi într-acesta nu se propunea decât numai în limba germană; ba şi profesorii institutului erau numai străini: străini de limbă, de suflet, de inimă, de ţară şi de popor. Numai unul Dumnezeu ştie câte mai avea unul de-ai noştri de suferit până ce termina gimnaziul şi ajungea la teologie, căci despre Universitate nici nu mai visa nimeni pe atunci şi, astfel, ţara noastră nu mai vedea profesor român, judecător român, cu un cuvânt, inteligenţă română. Toate şcolile şi toate dregătoriile erau bucşite tot numai cu străini, iar de se afla vreunul dintre ai noştri la vreo şcoală sau în vreo dregătorie, apoi puteai fi sigur că n-ajunsese acela mai înainte, decât numai după ce-şi lepădase legea! Într-acest chip s-au pierdut multe familii româneşti, lepădându-se de lege (credinţa ortodoxă – n.r.), de limbă şi de popor!

Tristă şi dureroasă stare era aceea şi mult periculoasă pentru popor! Singurii lui conducători inteligenţi, conducători cu inimă şi suflet românesc, erau boierii şi preoţii români. Da, pe atunci încă nu se aflau preoţi care ar fi putut să se rătăcească atât de mult, încât să se declare gata a-şi schimba legea, al cărei apostol credincios şi neinteresat a rămas prin toată viaţa sa, a jurat înaintea altarului! Iar boierii ţării, nobilimea română, investită cu o cultură mai înaltă, cu drepturi recunoscute şi înzestrată cu o inimă adevărat românească, inimă care bătea şi simţea pentru popor, nobilimea, zic, nu întrelăsa nici o ocazie spre a reclama şi apăra drepturile şi interesele poporului bucovinean, sprijinindu-l pretutindeni şi cu toate mijloacele.

Numai acestei patriotice emulări a nobilimii române bucovinene de atunci este de mulţămit că s-a introdus şi catedra pentru limba şi literatura română la gimnaziul din Cernăuţi şi s-a ocupat cu nemuritorul apostol al românismului, cu regeneratorul Bucovinei Arone Pumnul! Şi tot numai ei are şi Ion a lui Ion a Petrariului de mulţămit pentru trecerea sa de la şcoala din Suceava la cele din Cernăuţi şi, prin consecvenţă, şi ceea ce este astăzi. Bătrânul Hurmuzachi, nobilul părinte al Baronilor Hurmuzachi de astăzi, Georgiu şi Nico, adunase chiar pe atunci, la Cernăuţi, mai mulţi fii din popor şi-i sprijinea cu mijloacele recerute spre a-şi putea urma studiile la şcolile de pe acolo. Unul dintre aceşti fericiţi tineri era şi Ion a lui Ion a Petrariului; şi această împrejurare este a doua cauză care-l făcu să părăsească Suceava şi să meargă la Cernăuţi. Dar, până ce ajunse acolo, întâmpină multe greutăţi.

Onoraţii cititori îşi vor aduce aminte că Ion a Petrăraşului, adică fiul lui Ion a Petrariului, rămăsese netrecut în condica născuţilor, în cea a botezaţilor, ba până şi în cea a celor vii şi, astfel, nici nu putea să se bucure de vreun drept al celor născuţi, botezaţi şi vii! De nu credeţi, ascultaţi: Având el să meargă la Cernăuţi şi fiind timpurile acelea cam neliniştite, trebuia, după regulile de atunci, să-şi scoată şi el un paşaport, adică o hârtie în care să se zică cum se cheamă, de ce lege este, când s-a născut şi de cine etc. Spre acest scop merse el, cu fratele său mai mare, la prefectura Sucevei şi rugă să-i elibereze şi lui un astfel de certificat. Prefectul de atunci, atotputernicul Plewinski, apucă condica născuţilor la mână şi răsfoi foaie după foaie, până ce ajunse şi la fila pe care sta scris, în frunte, cu litere maşcate, toată titulatura lui Ion a Petrariului şi întrebă, apoi, cum se cheamă petentul. Fratele mai mare răspunse:

– Ion!

– Da’ nu se poate, răspunse prefectul, aici sunt alte nume multe şi felurite, dar Ion nu se află!

– Ba chiar aşa, Domnule, răspunse iar fratele mai mare. El se cheamă Ion şi iată-l chiar în faţă!

– Măi, nu se poate, observă prefectul, doar dacă din botez se cheamă altfel şi voi i-aţi schimbat numele în Ion, precum o faceţi adeseori!

– Da, Domnule, răspunse iar, mânios, fratele mai mare. O fac, care o fac, dar tata n-a mai avut nevoie s-o facă!

– Cum aşa?, întreabă, mai departe, prefectul.

– Ia, aşa!, răspunse întrebatul. Aceasta o fac numai părinţii care au copii păcătoşi şi bicisnici, crezând că, prin schimbarea numelui, ei vor scăpa de moarte!

Acum se cam supără şi prefectul, luă iar condica la mână şi căută în catastiful botezaţilor şi, apoi, în al celor vii şi, neaflând numele Ion nici acolo, începu a citi cu voce tare:

– Georgie, Gavril, Simeon, Vasile, Iordache, Maria, Dumitru, Toader, adăugând, apoi: Aceştia-s copiii tătâne-tău, despre un Ion nici vorbă!

– Acolo nu-i, nici vorbă, şi, totuşi, iată-l în faţă!, răspunde iar fratele mai mare.

Cam în acest fel urmă dialogul între ei încă câteva minute, până, în fine, îl aviză prefectul pe petent să meargă la preotul actual şi să-i ceară lămuriri. Ajungând la preot şi cerând lămuriri, acesta strânse mai întâi din umeri, cheamă apoi pe părinţi, adică pe Ion a Petrariului şi soţia lui, apoi pe moaşă şi nănaşi şi-i întrebă cum s-a petrecut naşterea şi încreştinarea lui Ion a Petrăraşului. Aceştia împărtăşiră cele ce ştiau în privinţa aceasta şi aşa se cârpi mitrica, după putinţă, intercalându-se şi numele lui Ion a Petrăraşului, şi anume între soră-sa Maria şi frate-său Dumitru.

Şi cine era de vină de toate acestea? Mai întâi, parohul vecin, ce administrase interministic parohia, în acel interval de vacanţă, dar apoi însuşi Ion a Petrariului, care-şi slăbise până-ntr-atâta memoria, prin fumarea baconului, încât nu fusese în stare să le spună, odinioară, catagrafilor câţi copii are şi cum se cheamă. Patima fumatului se vede că-i ruinase, în fine, şi stomacul, pentru că nu mai putu mistui nimic şi din aceasta i se trase, apoi, şi moartea, lăsând în urmă o văduvă cu opt feciori şi o fată. Văduva, biata, trăieşte încă şi astăzi, în etate de 74 de ani, iar Ion a Petrăraşului face multe bezevencii şi unii îi zic şi Pepelea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s