Lagărul de prizonieri din mlaștina Răutului

Pe când se împlineau 655 de ani de la proclamarea statalității moldovenești de către Vova și ciracii săi, Filea și Dodon, am ajuns undeva la marginea orașului Bălți din Republica Moldova. Miștocarii îi spun capitala de nord. Bălți a fost capitală de județ pe vremea României Mari și la începuturile Republicii Moldova. În prezent, localitatea numără aproape o sută de mii de locuitori, ceea ce o face cea mai importantă așezare după Chișinău de pe teritoriul pe care-l controlează autoritățile Republicii Moldova. Pentru că Bălți a fost prima așezare care a cerut unirea Basarabiei cu Regatul României încă înainte de 1918, rușii s-au răzbunat cu vârf și îndesat pe acest oraș. În vremea URSS l-au făcut pur și simplu enclavă rusolingvă, din care cu greu își revine la românism. Despre experimentele și anomaliile bălțene voi vorbi în alte materiale.

La vărsarea Răuțelului în Răut, în partea de est a orașului, se găsește un teren viran, pe care dezvoltarea urbei l-a ocolit multă vreme. Timid se ridică spații comerciale și locative mâncând din mlaștina inundată de vegetație. La o primă vedere poți spune că e un depozit de pământ și resturi de la demolări. Două obiective atrag atenția: o troiță în mlaștină și o biserică fără pic de influență rusă, lucru atât de rar pe partea chinuită a Prutului. După căderea URSS, ziariștii au căutat să afle istoria acelui loc pe care nu se construia, pentru că atunci când s-a încercat au ieșit la iveală ciolane de om. Cele mai multe informații le-am găsit în articolele jurnalistului Pavel Dumbrăveanu. Voi reda câteva fragmente pentru cei interesați de românism și istoria recentă. Articolele au făcut parte dintr-o serie numită sugestiv Morminte fără cruci.

Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, Lagărul de prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava. La acel moment el avea drept sarcină primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a fost dislocat în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, au fost dislocate în localităţi învecinate Bălţiului ceva mai devreme. Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să primească până la 2 mii de prizonieri.

Arhiva moscovită nu a furnizat deocamdată informaţii definitive despre persoanele moarte în lagărul de la Bălţi. Potrivit unui alt document parvenit de la aceeaşi instituţie şi semnat de un alt adjunct al şefului Arhivei ruse, zis V. I. Korotaev, doar în perioada 11 – 30 septembrie 1944 la cimitirele din Bălţi au fost înmormântaţi 2052 de prizonieri care au murit în lagărul nr. 33, iar între 1 şi 7 octombrie acelaşi an în lagăr au fost înregistraţi 509 prizonieri morţi. V. Korotaev mai comunică Uniunii veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor că în 1944 la Bălţi mai erau dislocate lagărul pentru prizonieri nr. 103, o filială a lagărului de prizonieri nr. 198 şi spitalul special nr. 3376. V. Korotaev afirma că arhiva rusească dispune de actele de înmormântare a prizonierilor decedaţi în aceste lagăre şi că ele pot fi obţinute doar în baza unor contracte contra plată.

Troița a fost ridicată în 1992 și biserica de acolo e prima construită în Bălți de la România Mare încoace. Preşedintele comitetului executiv al raionului Glodeni în 1992, Leonid Istrati, povestea în paginile „Curierului de Nord” că avea doar şapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I s-a permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul sorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vreo 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”. Bălţeanca Xenia Ruban scria că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan precum şi ştiuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.