Pe Obcina Mestecănișului până la Ciocănești și pe Bistrița Aurie până la Iacobeni

02 07 2016. Plimbare din Pasul Mestecăniș până la Ciocănești pe creasta Obcinei Mestecănișului. În luna iulie, la munte, diminețile sunt splendide și crezi că a coborât raiul pe pământ. De obicei, în câteva ceasuri, raiul se transformă în iad și treci prin tot soiul de purgatorii până când revine tihna pierdută. Acest joc continuă săptămâni întregi. Abia după jumătatea lui august vremea se stabilizează și poți avea două zile la rând însorite. Imediat ce am coborât din tren în gara Mestecăniș, aflată la puțin sub 1000 de metri altitudine, urcăm deasupra tunelurilor, la aproximativ 1100 de metri, până ne intersectăm cu traseul bandă roșie și apoi ne deplasăm către trecătoare, adică spre nord. Tunelurile de la Mestecăniș fac legătura pe calea ferată între văile Moldovei și Bistriței Aurii. Între Republica Câmpulungului și Țara Dornelor. Trecătoarea rutieră aflată în apropiere este granița dintre Masivul Giumalău și Obcina Mestecănișului.

În acest loc ies la suprafață numeroase izvoare și se formează mlaștini montane. Mesteacănul, arbore iubitor de umezeală și frig, a găsit un spațiu potrivit pentru a crește în voie. Odinioară muntele era acoperit de o adevărată pădure de mesteceni, însă lucrările la tuneluri, gară și calea ferată, au făcut să se mai păstrezi doar câteva pâlcuri de arbori. Mesteceni crescând izolat se văd mai des. Deschiderea acestui tunel, pe vremea Bucovinei, are la bază un caz școală de corupție. Nu insist, iubitorii de corectitudine nemțească nu au decât să sape. În 1902 a fost inaugurat Tunelul Mestecăniș, cu o lungime de 1630 de metri, ulterior 1647 de metri. În Iepoca de Aur, porțiunea de cale ferată de la Pojorâta la Iacobeni a fost dublată și s-a construit un al doilea tunel. Acesta, terminat în 1982, a ieșit sensibil mai lung, 1688 de metri. Cele două sunt pe locurile 5 și 6 între cele mai lungi tuneluri feroviare din România și primele două de pe linii electrificate.

Traseul bandă roșie vine de pe Giumalău și merge spre nord, pe creasta Obcinei Mestecănișului, până la Izvoarele Sucevei. Deodată drumeagul se transformă într-o mare suprafață de pământ nivelat. Pe partea răsăriteană a trecătorii s-a construit groapa de gunoi celebră în toată țara. Acest obiectiv reprezintă cea mai înaintată realizare a civilizației homo bucovinensis din generația caca întârziat cu un veac. Nu știu dacă pentru antropologi un secol înseamnă retard sever, dar normalitate în niciun caz nu e. Lutul scos de pe versantul estic a fost depozitat pe versantul apusean, formând o minunată terasă, pe care bucovinenii ar putea-o marca pe hărțile lor drept punct de belvedere. Priveliștea cu porțiunea sudică a Munților Suhard, de la Fărăoane la Oușoru, mi-a adus aminte de o frumoasă drumeție în care ne-am hârjonit în permanență cu ploaia mocănească și vântul dușmănos a mânat nourii obraznici ca să ne facă-n ciudă. Serpentinele versantului vestic al pasului adună toate casele satului Mestecăniș, care aparține de comuna Iacobeni.

Traversăm DN17 și ne instalăm la o șandrama de pe marginea șoselei. Bem o Suceava și studiem câteva hărți. Una turistică, una detaliată și una istorică. Pasul Mestecăniș se află la 1096 de metri altitudine și a dat bătăi de cap din cele mai vechi timpuri tuturor doritorilor de a trece în Țara Dornelor. În perioada Bucovinei, era mult mai ușor de ajuns din Regatul României, pe firul Bistriței, la Vatra Dornei, orășel aflat pe graniță atunci, decât din restul imperiului, pentru că oricum ai da-o și oricum ai lua-o, tot de o trecătoare te loveai și cea de pe Mestecăniș poate fi considerată cât de cât mai prietenoasă. Pe prima hartă vedem marcate traseele turistice, pe a doua curbele de nivel și minele din zonă, iar a treia reprezintă linia frontului din Primul Război Mondial, când rușii au forțat pătrunderea pe valea Bistriței Aurii și nemții, retrași la Iacobeni, i-au respins. Ne vom deplasa exact pe segmentul nordic al frontului indicat pe hartă, între Pasul Mestecăniș și Vârful Orata.

Pornim agale pe drumul în ușoară urcare către Vf. Mestecăniș cu altitudinea de 1291 de metri, cea mai ridicată a zilei. În preajma acestuia, se deschide o splendidă panoramă către creasta Giumalăului, pe care am parcurs-o într-o zi de august a anului 2014. De acolo se poate vedea în toată splendoarea sa groapa de gunoi din inima Bucovinei, cum spun tolomacii. Formația de muzică metal Bucovina a compus imnul neoficial al gropii de gunoi de pe Mestecăniș. Ce poate fi mai minunat decât să asculți bucovineni cântând măreția Bucovinei și a oamenilor săi? Groapa de gunoi stă de strajă în inima Bucovinei asemenea jandarmilor colonelului Fischer, degrabă belitorul de daco-români nepricepuți în slăvirea drăguțului de împărat. În Primul Război Mondial, austriecii și-au pus palma-n cur și s-au cărat dincolo de Mestecăniș, lăsând aproape toată Bucovina pradă samavolniciilor rușilor. Refugiații din calea acestora au rupt barierele graniței de la Burdujeni și numai așa și-au scăpat pielea.

Din pas s-au aciuat după noi doi câini, tovarăși buni și credincioși pentru un drum care cât de curând va intra în pădure. În dreptul pârtiei de pe Mestecăniș vedem pentru ultima oară Giumalăul. Pârtia aceasta este o investiție privată și cel care o deține se plânge, de fiecare dată când i se vâră microfonul sub nas, că nu are pe cine angaja. Cât mai este lemn de tăiat și contrabanda de țigări duduie, nu vine nimeni să lucreze două luni pe an pentru trei lei și o afinată. Bun ar fi fost un drum asfaltat sau mai larg, cel puțin, pus la dispoziția amatorilor de schi. Spre nord-vest, deasupra Omului Suhardului, nori amenințători dau semne de grupare. Deocamdată nu e o problemă arzătoare și ne putem continua drumul. Doar viteza cu care cerul limpede se acoperă ne pune în gardă și ne îndeamnă să scoatem pelerinele la îndemână.

Un fost tovarăș soldat deapănă amintiri din Iepoca de Aur pe un blog și aducând vorba despre unitatea militară de radiolocație de pe Mestecăniș, face următoarele aprecieri: situata pe un pisc de munte izolat, avand in dotare o statie aproape nefunctionala si un pluton de soldati prapaditi, majoritatea mutati disciplinar. O altă minciună, la care bucovinenii au sărit ca rața după muci, a fost transformarea acestui spațiu în stabiliment de recuperare pentru militarii români. La pachet venea asfaltarea drumului din trecătoare până la fosta unitate militară. S-au scurs 15 ani de atunci și asfaltul nu se vede. De când s-a trecut la standardizarea NATO și generalul Izmană a împărțit diplome de doctor la militari și grade la civili, colonelul Flutur sună cunoscut, Armata Română a ajuns la un hal de decădere pe care nu l-a atins nici în vremea lui Carol al II-lea. Ne-am prins că locul nu e părăsit complet atunci când numărul câinilor care se ținea după noi s-a dublat. E drept, doar pentru scurtă vreme. Luând repere vârfurile din Suhard, eram față-n față cu Fărăoane, ne apropiam tot mai mult de Omul și Oușorul luneca într-o incertitudine cețoasă tot mai îndepărtată.

Schimbăm foaia și încruntați ca Omul Suhardului (1932 m) trecem la lucruri serioase. Sub deviza Dorna voastră, moartea noastră, mulți ruși și-au lăsat ciolanele aici, încercând să pătrundă în Țara Dornelor. Primul episod a avut loc în iarna anului 1915. S-au dat lupte crâncene pe aceste creste și de trâmbița îngerului morții au răsunat codrii de la Zugreni până la Cârlibaba. Preiau de aici acele informații care se referă la locurile de pe traseul parcurs în această drumeție. Deja suntem pe creastă între Colacu, pe valea Moldovei și Ciocănești, pe valea Bistriței Aurii.

16 ianuarie 1915: Trupe ruse, înaintând prin Fundu Moldovei şi ocolind localitatea întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat până la Ciocăneşti. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Austriecii s-au retras din Mestecăniş, loc puternic întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Lupte cu adevărat grele s-au dat pe munţii Fluturica şi Tatarca, generalul austriac Pflanzer-Baltin, aducând întăriri, cele mai importante fiind trupele din Divizia nr. 54. În Divizia nr. 54 au fost înglobaţi şi legionarii ruteni, conduşi de căpitanul Iosif Weickert, şi legionarii români din Bucovina, conduşi de căpitanul Roman, aceşti voluntari căpătând statutul de militari şi scăpând, pe viitor, de pericolul de a mai fi spânzuraţi ca franctitori. (Balan, p. 30).

20 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, trupele noastre avansează cu succes; ele au ocupat, după o luptă, satul Ciocăneşti, aflat la distanţă de 15 verste, la nord de Vatra Dornei, unde am luat prizonieri un important număr de ofiţeri şi soldaţi.” (La Grande Guerre, XI, p. 109).

23 ianuarie 1915, Viena: „Atacurile repetate ale ruşilor asupra poziţiilor noastre din Bucovina sudică au încetat ieri, prin recucerirea, de către trupelor noastre, a Cârlibabei şi a înălţimilor care domină localitatea. Ruşii s-au retras cu pierderi mari. Tentativele adversarilor de a câştiga Iacobenii şi Cârlibaba au eşuat complet.” (La Grande Guerre, XI, p. 123).

5 februarie 1915, Viena: „Ofensiva rusă în Bucovina a fost oprită la mijlocul lunii ianuarie, în partea superioară a văii Moldovei. Poziţiile noastre de la Iacobeni şi de la Cârlibaba au oprit toate atacurile din Carpaţi a importantelor forţe inamice din acest sector. Adeversarii au încercat, după 20 ianuarie, prin atacuri care au ţinut mai multe zile, să spargă rezistenţa grupurilor care blochează trecătorile principale. Dar toate aceste tentative de a lua cu asalt poziţiile noastre de pe înălţimi au eşuat şi trupele noastre au trecut, la rândul lor, la ofensivă, curăţind, în 22 ianuarie, Cârlibaba de inamici. În zilele următoare, inamicul şi-a retras grosul forţelor sale spre Câmpulung şi pe Moldova, unde s-a oprit. Pe parcursul acestor ultime zile, noi lupte au început. Trupele noastre au înfruntat, într-un mod remarcabil, dificultăţile terenului şi ale timpului urât. Ele au pătruns în valea Moldovei, au înfrânt forţele inamice şi au luat Izvor, localitate pe Moldova (Izvoarele Sucevei – n. n.) şi Breaza. Numărul prizonierilor capturaţi în aceste zile de lupte în Carpaţi este de peste 4.000 de oameni.” (La Grande Guerre, XII, 6).

7 februarie 1915, Viena: „În Bucovina meridională, progresăm cu succes şi ruşii sunt în continuă retragere. 1.200 de prizonieri au fost anunţaţi ieri. O mare cantitate de material a fost capturată. Trupele noastre au intrat în Câmpulung, la amiază, în entuziasmul populaţiei.” (La Grande Guerre, XII, p. 13).

Ieșim într-o poiană largă, în apropierea Vf. Oița (1284 m), de unde ni se deschide cea mai frumoasă panoramă a întregii drumeții. Jos vedem o parte a satului Ciocănești, sus domină voievodal Vf. Fărăoane (1715 m), iar către sud se înșiră restul culmilor Suhardului, dintre care se diferențiază prin formă și înălțime Oușorul (1639 m). Vatra Dornei e pierdută undeva în văzduhul tulbure. Ne intersectăm cu un prim traseu transversal, punct roșu pe hartă și la fața locului, care unește Ciocănești de Colacu. Mai apare un triunghi albastru. Pare a fi porțiunea Ciocănești – Vf. Oița a celui amintit inițial. Urmează episodul al doilea, petrecut în vara anului 1916. Regatul României intră în horă de parte rușilor împotriva nemților și Carol I moare de inimă rea.

18-24 iunie 1916: „Cernăuţii, pentru a treia oară, au căzut, iar grosul aripii drepte Pflanzer s-a retras spre vest, prin valea Ceremuşului, în timp ce detaşamente răzleţe angajau lupte, în retragere, prin văile semi-circulare şi paralele ale Siretului Mare şi Siretului Mic, ale Sucevei şi Moldovei. Localităţile de şes ale provinciei au fost evacuate spre frontiera română, pentru că ruşii, avansând asupra ariergărzilor, au putut să cucerească Siretul, în 10 iunie, pătrunzând până în valea Sucevei, a doua zi, şi ocupând Rădăuţii, în 21 iunie, în aceeaşi seară ajungeau la Gura Humorului, poarta văii Moldovei, unde nu au întâlnit altă rezistenţă, ajungând la Câmpulung în 23 iunie. Austriecii au pierdut 2.000 de prizonieri şi s-au repliat în munţii dintre Moldova şi Bistriţa Aurie. În această ultimă vale, în care se află Iacobeni şi Cârlibaba, cu fortificaţii pe înălţimi, ruşii încă nu au purces, întărindu-se la Pojorâta.” (La Guerre mondiale, 1 iulie 1916).

25 iunie 1916: „Comunicat austriac: În Bucovina, trupele noastre au ocupat noi poziţii între Câmpulung şi Iacobeni. Am evacuat înălţimile Berhomet şi Vijniţa, fără intervenţia inamicului.” (La Guerre mondiale, 27 iunie 1916).

31 august 1916: „În 31 august, creşterea presiunii ruse produse aşteptata legătură cu aripa dreaptă română, care atunci intrase în munţii Gurghiului. La două culmi muntoase de a cuceri Vatra Dornei, slavii au pus presiune pe trupele colonelului Borgo; ei au forţat bariera Tomnaticul, iar prusienii s-au retras pe coasta nordică.” (La Guerre mondiale, 10 septembrie 1916).

După ce trecem de Vf. Oița, ne afundăm într-o pădure deasă prin care, cu destulă greutate, își fac drum razele soarelui. Din Pasul Mestecăniș și până aici nu am văzut țipenie de om și nici nu vom vedea până când vom coborî în Ciocănești. Episodul trei, din iarna anului 1916, ne arată un front stabilizat exact ca în harta de mai sus.

18 decembrie 1916: Comunicatul Marelui Cartier General Român: „Pe frontul generalului arhiducelui Iosef”, se înregistra o „luptă violentă de artilerie în sectorul de la Mestecăneşti, la sud de Bistriţa de aur.” (Gazeta Bucureştilor, nr. 6).

19 decembrie 1916: Comunicatul Marelui Cartier General Român: „Patru atacuri ruseşti la Mestecăneşti, pe malul răsăritean al Bistriţei de Aur, s-au prăbuşit în faţa rezistenţei batalioanelor austro-ungare. Mai la sud, duşmanul a fost izgonit din câteva posturi.” (Gazeta Bucureştilor, nr. 9).

Ajungem într-un loc de unde putem vedea către răsărit spre valea Moldovei. Smida Ungurenilor este prelungirea localității Colacu, pe valea pârâului cu același nume, până sus spre creasta Obcinei Mestecănișului. Față de munții din jur, acest lanț este deosebit de bogat în minereuri și mine sunt pe ambele fețe ale sale. Cât de curând vom schimba tema de la război la minerit. În apropierea noastră au fost patru exploatări, una pe fața estică și trei pe fața apuseană. Suntem pe creastă între acestea.

Deși intenționam să mai mergem puțin pe banda roșie și apoi să coborâm, privind cerul către nord, am zis că ar fi înțelept să ne oprim. Am crezut că avem suficient timp pentru a lua masa și a coborî în tihnă. Nu am zăbovit mai mult de 20 de minute într-o poiană din apropierea Vf. Orata. Ultimul episod, vara anului 1917, ne arată armata rusă bolșevizată care părăsește frontul cu chef de revoluție, românii rămași descoperiți, dar oprindu-i pe nemți la Mărășești și aceștia din urmă pe cai mari, încercând să rupă hălci din pământul românesc. Ferdinand ezită cât trebuie și soarta surâde românilor.

6 august 1917: „Comunicatul austriac se exprimă astfel: În punctul de joncţiune a celor trei frontiere (transilvană, română şi bucovineană – n. n.), am înlăturat inamicul din localităţile Broşteni şi Holdiţa. În Bucovina sudică, am progresat spre Vama şi Moldoviţa. Pe Suceava, ruşii se repliază spre Rădăuţi. La sud-est de Cernăuţi, suntem atenţi la frontiere.” (L’Ouest Éclair, 7 august 1917).

31 august 1917: „Austriecii se apropie de Seletin, pe Suceava. Un alt început de înaintare, în valea Câmpulungului, prin Fundu Moldovei; în fine, un al treilea, în sud, curăţă înălţimile Iacobeni – Valea Putnei.” (La Guerre mondiale, 31 august 1917).

Nici bine nu ne-am ridicat, că un tunet nesimțit de apropiat a umplut toată pădurea cu sunetul său infernal. O ploaie hoțească s-a strecurat în liniște până deasupra noastră și a dezlănțuit urgia sonoră, ca o reprezentație de artilerie înaintea unui atac la baionetă. Știam din lecțiile pe care le-am luat la școala vieții că nu e bine să te pui cu furtuna pe creastă. Trebuia să coborâm numaidecât și să ne îndepărtăm de creastă și de pietrele răzlețe. Dă-o dracului de Peștera Ciocănarilor, dă-le naibii de mine, un adăpost cât de improvizat ar fi fost mană cerească. Am coborât o bucată, dar de acum descărcările electrice începuseră să țintească muntele, așa că nu era deloc indicat să ne prindă în vreun loc deschis. Ne-am adăpostit undeva în pădure, poziția turcului când bea cafea, ghemuiți cu tălpile lipite, la o oarecare distanță unul de altul, cu pelerinele pe noi. Vreo zece minute a fost ca la bombardament, apoi a început o ploaie liniștită. Când evenimentele au intrat într-o acalmie relativă, ne-am reluat coborârea, fără a lepăda pelerinele, printre stropii din ce în ce mai rari. Tovarășii nu s-au desprins de noi.

Legendele s-au tot țesut în jurul localității Ciocănești și se duc în timp până la Descălecatul lui Bogdan. Mai apoi, datorită bogăției metalifere a munților, mangan și cupru, legendele despre ciocănarii de pe Bistrița Aurie, care-i făceau arme lui Ștefan cel Mare, persistă și acum. Adevărul sec e că numele localității vine de la un oarecare Ciocan. Lacomii austrieci au năvălit după aur. Un anume Anton Manz, mânat de febra aurului, aduce meseriași nemți și-i trimite la scociorât prin munte. Așa au apărut coloniile nemțești în Bucovina. Cupru s-a mai găsit, mangan este și azi, dar aur foarte puțin spre deloc. Se găsea pirită la greu, adică aurul prostului. Când falimentul i-a rânjit, Manz și-a tras un glonț în cap și așa s-a terminat perioada romantică a mineritului în Bucovina.

Au mai urmat încă două, cea în care nemții s-au întors, de data asta mânați de Hitler, și cereau minereu pentru industria de război și perioada comunistă, când înfruntând furtuni / spargem munții-n pumni, clasa muncitoare mândră ca un soare a transformat zona montană a județului Suceava în Tărâmul Silicozei. Există și aur. Singura mină care mai funcționează în Obcina Mestecănișului este cea de la Mănăila, aflată între Cârlibaba, pe valea Bistriței Aurii, și Breaza, pe valea Moldovei. A ajuns pe mâna unor exploatatori imperialiști britanici care, prin gazetele locale, se laudă că fac profit și nu le mai convine să care minereul pentru sortare și preparare la Iacobeni, ar dori să-și facă un punct de lucru cât mai aproape de mină.

Aici, sub Vf. Orata, s-a exploatat mangan. Stau și mă gândesc, cine știe ce gură de mină părăsită o mai fi și Peștera Ciocănarilor, de apare mai mult la capitolul povești la gura sobei, decât la obiective serioase. Când am atins albia râului Bistrița Aurie, colbul din uliță abia era picurat și lumea se arăta cam sceptică în privința ploii, deși unora li se păruse că auziseră ceva tunete. Porțiunea râului Bistrița, de la izvor și până la confluența cu Dorna, se numește Bistrița Aurie. Legendele spun că, datorită abundenței de aur, culoarea râului bate în această nuanță. De fapt, a împrumutat boiala mai mult de la pirită și galenă, dar să nu deranjăm prea tare folclorul local. Apele râului au fost folosite de generații întregi pentru a spăla minereu, visând cu ochii deschiși la norocul chior. Nepermis de târziu observ marcajul turistic cruce albastră, probabil traseul transversal de pe această vale, dacă trece pe celălalt versant, sau unul de legătură cu creasta, ori poate cel direct către Vf. Orata.

Nu am trecut Bistrița Aurie, am dorit doar să văd râul, la fel de tulbure ca în orice an pe timpul acesta. Am apucat-o la vale, pe sub munte, pe Strada Colacu-Oița, partea răsăriteană și liniștită a satului. Ulița se sucește după cum vrea apa și din acest dans suntem proiectați pe un piedestal căruia i se arată strâmbul și urâtul Vf. Orata (1380 m). Înaintând, ni se descoperă mai mult din Obcina Mestecănișului, cu vârfuri care cresc în altitudine către nord, cel mai înalt fiind Vf. Lucina (1588 m), mai ușor accesibil de pe valea Moldovei. Dinspre Bistrița Aurie, cel mai fioros se arată Bâtca Tătărcii (1549 m). În pragul pensiunii unde urma să înnoptăm, ne-am despărțit de cei doi tovarăși credincioși cu care am trecut prin furtună. Nici ei nu au insistat să rămână, s-au mai învârtit puțin și s-au dus în pribegie. Nu peste mult, cerul s-a dezlănțuit cu o forță satanică și până la o bucată de noapte ne-a oferit un înspăimântător spectacol de sunete și lumini.

03 07 2016. Plimbare de la Ciocănești până la Iacobeni întovărășind Bistrița Aurie. Cea mai frumoasă dimineață de pe Terra te prinde fără doar și poate undeva pe Strada Colacu-Oița din Ciocănești. Ceața de pe Bistrița Aurie dispare în câteva minute și albastrul infinit al cerului se arată în toată efemeritatea lui. Când vom fi ajuns în centrul satului, deja primii nori vor fi ieșit în recunoaștere de după creste. E atâta lumină în această dimineață și atâta înșelătorie în farmecele naturii, încât te simți ca în preajma unei femei frumoase care-ți face ochi dulci fără a avea nici măcar motive superficiale.

Valea Pârâului Rece ne lasă să vedem Vf. Fărăoane de la nivelul Bistriței Aurii. Am ajuns într-o zonă în care albia râului a fost amenajată suficient cât să protejeze centrul localității de puhoaiele dezlănțuite. Plutăritul a fost o îndeletnicire care s-a stins prin anii ’60 ai secolului trecut. Pe Bistrița au fost construite baraje și hidrocentrale, astfel plutașii nu și-au mai putut mâna buștenii până la Galați. Au fost planuri pentru construirea unui nou baraj, pe lângă cel de la Bicaz, undeva mai jos de Broșteni, iar coada lacului să ajungă la Vatra Dornei. Zeci de sate de la poalele Giumalăului, Rarăului și Munților Bistriței ar fi avut soarta celor de sub Ceahlău. Din fericire, acest plan nu a fost pus în aplicare, însă rectificări ale albiei Bistriței au fost făcute. Când vezi azi niște epigoni triști ai plutașilor de odinioară, ageamii cu băț de selfie în mână și împiedicați cu cameră GoPro pe scăfârlie, cum se masturbează în grup cu presa de față, urcați pe niște lemne care nu-i suportă, te apucă un râs isteric indiferent în ce toane te afli. Ca-n filmele cu proști, râul le pedepsește neobrăzarea și-i azvârle în apele nervoase de pe plutele tocmite anapoda.

Fug ca dracu’ de tămâie de clișeele pe care le citiți peste tot. Leg de podul tocmai trecut formulările sat-muzeu, satul ie, buzduganul lui Ștefan cel Mare, făuritorii de spade și câte or mai fi. Ieșim la DN18, pe Strada Principală. O luăm la vale și ne clătim ochii. Adevărul adevărat este că, mai ales după reabilitarea DN18, localitatea Ciocănești este printre cele mai frumoase ale României. Localnicii au construit o identitate vizuală atât de puternică, încât, dacă vezi o fotografie sau un film, pricepi imediat despre ce sat e vorba. Ciocăneștii se vizitează în liniște, departe de hărmălaie, admirând munca de zeci de ani a localnicilor de a avea un sat special, a cărui icoană să nu se șteargă de pe retina călătorului imediat ce i-a trecut hotarul. Obiceiul de a-și decora casele cu motive populare de pe bundițe și ii, care se regăsesc în miniatură pe ouăle închistrite, este unul destul de nou, contemporan cu Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Dumitru Tomoiagă, un Meșter Manole localnic, pe care nu-l putem suspecta de apartenență la ocultele loji masonice, a făcut un experiment acum exact 70 de ani. Prima casă astfel decorată a ieșit o bijuterie și de atunci s-a extins practica asupra întregii așezări. Ba a fost reglementată prin hotărâre de Consiliu Local. Nu primește autorizație de construcție cine nu respectă identitatea vizuală. Toate sediile de instituții din comună și majoritatea caselor poartă cu mândrie motivele populare. Acestea spun povești din vremea în care cuvântul scris nu prea avea trecere. În comună există un Muzeu Național al Ouălor Încondeiate și, pe lângă exponate și tehnici, poți afla simbolistica acelor forme geometrice. Ea coboară hăt înainte de Hristos. Are mai mult legătură cu astronomia și calendarul popular, decât cu credința creștină. Descoperind simbolistica poți înțelege mai apoi ce vrea să spună fiecare casă în parte.

După cum știm din cazul altor munți, apele care izvorăsc de sub același vârf și curg pe versanți diferiți, poartă același nume. Astfel, avem un pârâu Colacu afluent al Moldovei și unul cu același nume care se varsă în Bistrița Aurie. De la nivelul râului, putem observa poiana de pe creastă prin care am trecut cu o zi înainte. Parcă de sus era mai spectaculos. În comunele noastre s-a împământenit, de vreo două decenii, obiceiul chermezelor din bani publici, din care trăiesc cohorte de hârțălăi, zeci de folcloriști de duzină și firme de șmecheri cu scenă și sonorizare, căpușe pe lângă consilii județene și primării. Pandemia de COVID-19 le-a mai tăiat din buiecie. La Ciocănești se organizează două astfel de chermeze, numite pompos festivaluri. Pentru una pretextul e păstrăvul, pentru cealaltă oul încondeiat. Păstrăvăriile din județ sunt cunoscute și cine are poftă de un borș de păstrăv sau de un păstrăv prăjit cu mămăligă și mujdei, știe unde să se ducă. Astfel, la Festivalul Național al Păstrăvului de la Ciocănești se bate an de an recordul la consum de mici în Țara Dornelor. Trecem din nou Bistrița Aurie și valea se închide, ne lasă doar să ne luăm rămas bun de la culmile Obcinei Mestecănișului.

Și cu asta am ieșit din Ciocănești. Imaginile cu șoseaua au statut istoric. După scremeri de două decenii, DN18 a fost reabilitat pe toată lungimea sa din județul Suceava. L-am parcurs la vreo săptămână după inaugurare, în august 2019, până la Borșa și înapoi. Nemaiavând de ocolit tranșee antitanc, peisajul te fură și pare că plutești pe undele Bistriței Aurii. În 2016, când ne-am plimbat pe acolo, era evitată această cale, care leagă Suceava de Maramureș, și este cel mai scurt drum al sucevenilor spre Ungaria, prin vama Petea, și vestul Europei. Puteai umbla lejer pe mijlocul drumului, rar se arăta câte o mașină și viteza de deplasare era în funcție de cât ținea fiecare șofer la ea.

Între Ciocănești și Iacobeni nu e chiar pustiu. Într-un loc unde valea se lărgește puțin, pe o terasă înverzită, sunt câteva construcții și amenajări care țin de Direcția Silvică. Până acum am vorbit foarte puțin despre aurul verde, pentru că războiul, groapa de gunoi și febra aurului adevărat ne-au năpustit cu pasiunile pe care le-au dezlănțuit prin acești munți. Sigur că se taie și se plantează pădure și aici, numai că acest ciclu pare natural, fără excese care să bată la ochi și peisajul de la nivelul șoselei se arată armonios.

Aproape de Iacobeni pare că te izbești de un zid împădurit. Sunt primele culmi ale Masivului Giumalău. Pe la jumătatea zidului verde se deslușește calea ferată care coboară de pe Mestecăniș, apoi se arată DN17 și primele case. Bistrița Aurie e tot mai jos și își continuă neperturbata-i curgere. În capătul nordic al Iacobenilor se întâlnesc cele două drumuri naționale, DN17 se duce spre Cluj-Napoca peste Pasul Tihuța și DN18 către Baia Mare peste Pasul Prislop. Indicatoarele rutiere ne fixează în spațiu. Gândul îmi fuge la casa de pe pintenul muntelui, pe care întotdeauna o remarc când sunt în tren și, influențat de pădurea crescută strâmb, am impresia că se va nărui ca un castel din cărți de joc. Rezistă cu brio de ani de zile și e un monument de statornicie la intersecția celor două drumuri de munte.

La Iacobeni trăiau câteva familii de români ardeleni, când lăcomia nemțească a tăbărât pe malurile Bistriței Aurii și a început să scormonească după aur. Inițial a bântuit pe valea Moldovei și acolo a adus primii mineri nemți. Între Fundu Moldovei și Pojorâta a fost ridicată colonia Luisenthal, în onoarea viitoarei neveste a lui Napoleon. Pe la 1805, acolo dădeau la târnăcop nemții de le săreau ochii din cap, dar nu au găsit decât cupru. Manz a mai tras un loz. În 1821 se mută pe valea Bistriței Aurii la Cârlibaba și Iacobeni. Aceeași poveste cu colonizarea unor visători cu ochii deschiși. Începe scociorârea după aur și spălarea pietrelor pe malul apei. Pe vremea imperiului, aruncat de soartă la periferiile sale, s-a stabilit la Cernăuți un pictor neamț, pe nume Franz Xavier Knapp.

Avea să se românizeze și să moară în capitala ducatului, iar urmașii săi să ajungă intelectuali români în perioada României Mari. Albumul Illustrierte Bukowina (Bucovina Ilustrată), ce conține 18 litografii după acuarelele realizate de dânsul, este cea mai importantă colecție din opera sa. Localității Iacobeni i-a dedicat două lucrări, ceea ce arată că peisajele de aici i-au stârnit un interes deosebit. Oușorul pare un Olimp. Ne uităm la cer și nu ne încântă deloc ce vedem, mărim pasul și intrăm în partea nemțească a Iacobenilor, acolo unde s-au aflat atelierele celor care prelucrau minereul și unde mai funcționează stația de preparare a celor extrase de la Mănăila. În perioada interbelică, trei sferturi din locuitori erau nemți, acum aproape toată populația comunei Iacobeni este românească.

Din DN17 se desprinde o uliță prăfuită, cândva betonată. Un indicator pe care a înflorit rugina ne luminează. Strada Minelor. Am apucat-o pe drumul înfundat al atelierelor lui Manz și al oamenilor cu circumferința pumnului peste medie, pentru că mineritul este o meserie unde mărimea contează. Până la locul de preparare a minereului, vedem urmele spirituale ale nemților. La Iacobeni se păstrează o biserică catolică și una reformată. Nemții de aici au fot numiți țipțeri, un fel de sași din Zips, pe atunci comitatul maghiar Szepes, azi teritoriu al Slovaciei cu numele Spis. Zipser în limba română a devenit țipțer. Acești nemți au trăit la poalele Munților Tatra și erau mână de lucru calificată, deci cum au venit, târnăcopul în mână și la umplut vagonetele. Primul furnal a fost construit la Iacobeni în 1783. La jumătatea satului, dinspre Giumalău coboară un pârâu cu nume mai mult decât sugestiv, Fieru. Urcând pe albia sa, ajungi la fosta exploatare de mangan, mai mult, și fier, mai puțin, Arșița, foarte populară în cărțile de geografie ale anilor 1960. De acolo se scotea și arsenic, adică trioxid de arsen.

Trecem pe lângă liceul tehnologic și dăm de un meseriaș resemnat, dar foarte bucuros să audă că sunt interesat de minerit. Mă face atent asupra unei inscripții de pe arcada unei ferestre, 1823, și începe să depene povestea de două secole a mineritului din Iacobeni. Estul sălbatic al imperiului nu a fost visatul El Dorado pentru Manz, ci capătul drumului, însă urmele trecerii sale persistă la Iacobeni. Nici luptele dintre revoluționarii maghiari și imperialii nemți, din anul 1849, nu au reușit să coboare febra aurului, atunci ungurii au stăpânit Iacobenii pentru mai mult de jumătate de an. Dacă imperialiștii britanici se mută cu totul la gura minei Mănăila, capitolul minerit în istoria așezării Iacobeni se închide definitiv. Clădirile care au aparținut societății miniere sunt scoase la vânzare, iar dacă nu vor apărea curând cumpărători, vor avea soarta celor de la Tarnița, care zac devastate cu geamurile sparte. După mai bine de un secol, populația comunei Iacobeni a scăzut sub 2000 de locuitori, cum o arată ultimul recensământ. Avantajul de a fi parcursă de principalele căi de comunicație nordice, feroviară și rutieră, între Moldova și Ardeal, lasă așezării speranța unui viitor firav dincolo de mineritul pe care s-a clădit.

Zilele în care răsună valea de Imnul Minerilor s-au cam terminat. Noroc bun! Zilele în care nemții și rușii se băteau pe aici par a nu se mai întoarce niciodată. De la ulița care se înfundă în stația de preparare și sortare a minereurilor ieșim la calea ferată și apoi la DN17. Pe Bistrița Aurie la vale s-au adunat norii și cerul era brăzdat sporadic de fulgere. Spre norocul nostru, ploaia cobora înspre Vatra Dornei și astfel aveam suficient timp să ajungem la gară fără prea mare grabă. O clădire surprinsă la diferență de un veac ne arată o înșelătoare vagă schimbare. Parcă e mai bine să vezi pitici de grădină prin verdeață, decât tunuri nemțești prin omăt. De vreo câțiva ani, singurele evenimente notabile petrecute în Iacobeni sunt accidentele cu camioane răsturnate pe linia ferată.

Partea de sud a așezării se numește Ciotina, după pârâul care coboară din Suhard. I se mai spune Iacobenii Românilor. Biserica Sf. Gheorghe tocmai împlinea două veacuri. Cea veche din cimitir. Din 1817 este locul de închinare al românilor din sat. Cea nouă, cu acoperiș colorat, abia atinge centenarul. La Iacobeni s-a născut pictorul Epaminonda Bucevschi, pe când tatăl său era preot aici. În ultimii zece ani ai vieții a fost pictor diecezan la Cernăuți. Au rămas de la el portrete ale mitropoliților Bucovinei, dar și numeroase fresce în bisericile de care răspundea. Pictura lui e diferită de cea bizantină, poate fi numită neorenascentistă, sfinții sunt mai umani, nu niște arahnidieni schimonosiți. A pictat un tablou al lui Ștefan cel Mare în mărime naturală, inspirat de portretul din Tetraevanghelul de la Humor. Poate fi admirat la Roman. Este îngropat în cimitirul din Cernăuți, dar masca sa mortuară se găsește la Câmpulung Moldovenesc. Am ținut-o în mână într-o iarnă fără zăpadă, când la muzeul câmpulungean a fost organizată o expoziție închinată pictorului. S-a numărat printre prietenii lui Eminescu.

Gara Iacobeni nu pare deloc schimbată față de ce ne arată fotografiile vechi. Gările mici, prin care trec câteva trenuri pe zi, sunt mai liniștite decât bisericile. În acestea poți petrece ore tihnite, gândindu-te la orice fără să te deranjeze nimeni. Rar apare câte un polițist curios, iar ceferiștii te lasă în pace dacă ești acoperit de banalitate. Aruncând o privire peste mersul trenurilor, printre rândurile negre zăresc câteva de culoare roșie. Acestea sunt acceleratele. Gara Iacobeni nu e nici proastă de tot, dar nici foarte însemnată și acest statut reiese din numărul de linii roșii din mersul trenurilor.

În acea după-amiază, ajuns acasă, am găsit ecranele televiziunilor de știri îngălbenite. Se anunța isteric că o ploaie ieșită din comun a produs ceva deranj în Vatra Dornei. Fuseseră inundate niște demisoluri și erau arătați oameni care scoteau apa cu găleți în așteptarea pompierilor. Stau și mă întreb, având atâtea cariere și mine de suprafață rămase părăsite în tot județul, de ce mai trebuia să stâlcești Mestecănișul pentru o groapă de gunoi?

3 gânduri despre „Pe Obcina Mestecănișului până la Ciocănești și pe Bistrița Aurie până la Iacobeni

  1. Minunata prezentare .multa informatie prețioasă .Adevarat ca este poate una din cele mai frumoase zone din țară noastra .Multumesc a fost o plăcere aceasta călătorie…

  2. În urmă cu doi ani am făcut și eu o traversare a Obcinei Mestecănișului. Am pornit din pas vrând să ajung la Izvoarele Sucevei. După două zile m-am oprit la herghelia Lucina, unde o mașină m-a coborât în localitate. Mai aveam doar câțiva km până la un vârf ce îmi permitea vederea spre localitatea din Ucraina, unde s-a născut Ciprian Porumbescu. Atunci am realizat că dacă vrei creasta asta să o faci, îți trebuie trei zile doar pentru ea, având și cort, bineînțeles

  3. Dragă nene Spetcule, ai dat gata încă o povestire fantastică… Povestești cu mare farmec, parcă ești stră-stră-strănepotul lui Creangă. Ce regionalisme, ce incursiuni în istorie, ce ironii (atât de des amare)! Mulțumesc pentru posibilitatea de a mă simți participant într-o călătorie frumoasă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.