Trenul cu trei călători și Moș Artiom din Fântâna Albă

28 05 2017. Gara Suceava, cândva Burdujeni. Plouase serios în ultima perioada și mult plănuita incursiune la câțiva kilometri dincolo de granița actuală cu Ucraina a stat sub semnul incertitudinii până cu câteva ore înainte de plecare. De câțiva ani fuseseră introduse două perechi de trenuri pe relația Suceava – Vadul Siret, una dintre ele prelungită până la București, la care se atașa, o dată pe săptămână, un vagon cu destinația Kiev. După Maidan, trenul Moscova – Sofia a fost suprimat de autoritățile ucrainene. Nici la agenția CFR din centrul Sucevei și nici din gară nu ți se elibera bilet, așa că erai constrâns să te înțelegi cu nașu’. În acea duminică a fost prima și ultima oară când am dat mâna cu polițistul care avea să fie omorât pe peronul gării Burdujeni. Călătoria am plănuit-o împreună cu Florin Paiu de la Monitorul de Suceava. El a scris la cald și impresiile sunt dominate de modul cum am fost percepuți de autorități.

E adevărat, numai niște bizari s-ar plimba pe drum de fier până la Vadul Siret și înapoi, doar pentru a vedea ruta și a cunoaște realitatea din satele de pe graniță. Ni s-a pus de la început eticheta de suspecți și eram considerați periculoși, fie infractori, fie trimiși să bage nasul prin rahatul caricaturalei frontiere de tip șengăn. Din Suceava a plecat un tren format din trei vagoane și câțiva călători, din care doar trei vor trece frontiera. Am pornit fără a ști exact ce vom face dincolo, dar intenționam să ajungem la Fântâna Albă, chiar în Poiana Varnița. La vremea aceea nu fusesem încă acolo. Între timp am reușit, așa cum ați putut citi în materialul precedent. Linia ferată urmează valea Sucevei pe direcția nord-vest, prin locurile pe unde au trăit toți strămoșii mei. De la Dărmănești la Milișăuți trenul circulă fără oprire. Numai temelia a mai rămas din halta Dănila. Verde crud și nouri aruncați cu măiestrie de pictor flamand pe un cer înșelător.

De la Milișăuți direcția de mers a căii ferate se schimbă către nord. Primul sat întâlnit e Țibeni și văd, ca în fiecare din plimbările mele pe această rută, casa în care a locuit Octavian Oloieru. De la Țibeni la Dornești observ că râul Suceava nu e atât de fioros și tulbure cum mă așteptam, impresie ce îmi dă speranțe. Țibeni și Dornești au fost colonii cu populație maghiară. Pe vremea imperiului de numeau Istensegits și Hadikfalva. Maghiarii au fost păcăliți în două rânduri să plece și au regretat amarnic. Au fost mutați la granița cu Serbia, apoi unii s-au dus în zona Hunedoarei, alții într-un județ din centrul Ungariei actuale. În aceste sate s-au stabilit, mai apoi, mulți refugiați din nordul Bucovinei, după trasarea frontierei noi. Este cazul lui Octavian Oloieru, de loc din Oprișeni, satul lui Dumitru Covalciuc.

De la Dornești încolo, calea ferată are patru șine, linie încălecată, și este așa până la Vadul Siret. Garniturile ucrainene pot ajunge până la Dornești, iar cele românești până la Vadul Siret, fără a fi nevoie de schimbarea boghiurilor. Nodul feroviar Dornești este important pentru că de aici urcă trenurile până la Putna și într-o vreme urcau pe valea Sucevei până la Nisipitu sau chiar mai departe. Blestemul istoriei a tot aruncat orașul Siret pe frontieră și trenul l-a cam ocolit, dar când beneficia de el, se întâmpla că rămânea numai cu gara și linia dispărea. În 1986, Siretul a fost legat de Dornești, linia a ieșit exagerat de lungă și nu a avut nicio perspectivă, astăzi zace abandonată și se vorbește că ar putea fi folosită pentru transportul camioanelor de la vamă până la Ruse. Câteva rânduri ale profesorului Franz Pieszczoch ne lămuresc rapid.

Construcţia noii căi ferate a debutat la începutul lunii aprilie a anului 1984. Lucrarea a fost încredinţată brigăzii Feroviare 624 Suceava şi Brigăzii Feroviare 613 Câmpulung Moldovenesc. Cele mai dificile lucrări au fost executate la construcţia viaductului de pe Pârâul Perjului, lung de 75 m, şi în apropierea satului Vicşani. Calea ferată Dorneşti – Siret a fost inaugurată pe data de 4 iunie 1986, cu mare pompă. În lungime de 16,9 km, calea ferată Dorneşti – Siret avea pe traseul ei o gară la Siret, un punct de oprire la Văşcăuţi şi o staţie la Mănăstioara. Gara construită prin devastarea Luncii, era numită de sireteni „Gara lui Ilie Ceauşescu”, după numele ctitorului ei. În scurt timp de la inaugurare s-a dovedit că această cale ferată, la fel ca şi surata ei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, era o cale ferată secundară, un infundibul feroviar şi puţin benefică oraşului şi zonei, adică un exemplu tipic de incompetenţă şi risipă a avutului ţării specifice Epocii de Aur. După aproape un deceniu de funcţionare, calea ferată Dorneşti – Siret a fost închisă, iar gara a fost transformată în restaurant şi aşa s-a terminat epopeea feroviară sireteană (1852-1986).

La Dornești, linia lasă tovărășia Sucevei și se cațără pe interfluviul dintre cele două râuri. Trece prin cea mai fertilă zonă a județului, de unde, umbla vorba, se exportă sol, ceea ce ar fi un adevărat atentat la siguranța națională. Câteva case formează un sat risipit numit Iaz, de care trecem furați de peisaj. Oprim la Vicșani. Rămânem în tren doar trei inși. Vicșani este un sat atestat documentar pe vremea lui Alexandru cel Bun, pe atunci se numea Vicșineț. Imperiul l-a umplut cu polonezi și aceștia i-au schimbat numele în Ruda. Acum se numește Vicșani, mai are ceva polonezi, și face parte din comuna Mușenița, o entitate oarecum curioasă, pentru că fiecare sat era compus dintr-o altă etnie. La Vicșani polonezi, la Climăuți lipoveni, la Baineț nemți și români, la Mușenița români, la Vășcăuți români și ruteni. Imediat peste frontieră sunt Băhrinești, sat curat românesc, și Fântâna Albă, sat curat lipovenesc.

Cine are de coborât coboară, cine nu așteaptă controlul documentelor. O grămadă de întrebări de la frontieriști, mai mult de la vameși decât de la polițiști. Nu căram nimic, deci am primit eticheta de suspecți. Pe lângă naș și șeful de tren, eram trei călători. Noi doi și o femeie cu un toiag, un fel de Fefeleaga. Gara de la Vicșani a căpătat importanță după trasarea frontierei noi. Pe vremea României Mari era una simplă, în care opreau acceleratele București – Cernăuți – Ghica Vodă. Cernăuți era al treilea oraș al României Mari și veriga de legătură între România și Polonia. Cursa Varșovia – București, a companiei aeriene poloneze de stat LOT, avea escală la Cernăuți.

Nepolocăuți, satul de pe Prut unde era frontiera cu Polonia, s-a numit Ghica Vodă. De aici se ajungea la Liov, Cracovia și Varșovia. Îmi pare rău că nu am găsit și pagina a doua a mersului trenurilor de atunci. Gara Aron Pumnul este Suceava Nord de azi, fostă Ițcani pe vremea imperiului. Între Burdujeni și Ițcani era frontiera dintre Regatul României și Imperiul Austro-ungar. De la Vicșani până trecem granița, gemurile trenului se închid, nu avem voie să nimic, standarde șengăn, țeapa aia de un miliard de euro pe care ne-au tras-o stăpânii noștri europeni. Ar fi de acord să intrăm, dar să ia și olandejii portu’ Constanța, să mănâncă și gura lor ceva. Trenul trece printr-un tunel de gard cu sârmă ghimpată, supravegheat de camere de luat vederi, lung de câțiva kilometri. O bijuterie de securizare a frontierei pe care te poți pișa cu boltă. Țigările intrau în țară în butuci, securizarea șengăn e frecție la picior de lemn, să nu zic pielea…

Scăpăm de tunelul șengăn și ieșim la libertate. Deschidem geamurile și admirăm peisajul. Trecem prin partea estică a satului Băhrinești, prin marginea Volcinețului Vechi și coborâm în Cerepcăuți, unde trecem Siretul și oprim. Gara e pe malul nordic al râului. Controlul documentelor și suntem liberi. Ce să facem? O angajată de acolo vorbea românește, discută cu un coleg și acesta ne promite că ne găsește pe cineva. Ne interesăm care e treaba cu biletele. Trenul e românesc, deci românii eliberează bilete. Cum românii nu eliberează, tot cu nașii vom trata și la întoarcere. Baba cu toiag credea că a ajuns în URSS, nu știa de unde vine și unde se duce. A fost convinsă să se urce înapoi în trenul care stătea să plece către Suceava. Omul de la vamă ne-a făcut rost de un băiat care să ne ducă la și să ne aducă de la Fântâna Albă.

El se retrage și ne lasă să negociem. Ne înțelegem pentru 150 de grivne și pornim. Văd Siretul tulbure și negru ca pământul. Treaba era clară, dar mai întreb. Șoferul îmi spune că a plouat puternic și nu poate urca până în Poiana Varnița, atunci îi spun să ne ducă la biserică, na țercva. El era ucrainean, nu știa românește, eu ucrainește știu cât să cer o bere sau o votcă la crâșma gării, însă înțeleg satisfăcător. Despre traseu voi vorbi la întoarcere. Ne-a șocat oarecum starea drumurilor. Eu nu ieșisem din zona celor naționale din regiunea Cernăuți până atunci. A fost o întoarcere în timp. Drumul dintre Cerepcăuți și Fântâna Albă din anul 2017 era similar cu cel dintre Șcheia și Costâna din anul 2007. În dreptul intersecției cu drumul care urcă în Poiana Varnița, șoferul a oprit și ne-a arătat halul în care se prezenta. Ne-am lămurit sută al sută!

Adolphe D’Avril a fost un diplomat francez cu multe peregrinări prin Europa și Orientul Apropiat. A ajuns la un moment dat pe la gurile Dunării. Nu a pierdut timpul de pomană pe aici, ci a concretizat șederea într-o carte scrisă la modul jucăuș-ironic. De Paris a l’Ille des Serpents, publicată în 1876. Capitolul VIII îl dedică Bucovinei și nu menajează deloc puterea austro-ungară. Câteva rânduri dedică lipovenilor și traiectoriei lor. Cum au ajuns aici, cum au înflorit și cum decad. El i-a surprins în faza în care nu mai aveau influența de odinioară. Nu mai erau de folos imperiului. Această mică ţărişoară a Bucovinei, uitată sau abia cunoscută între Galiţia și Moldova, este țara binecuvântată și refugiul sectanților, atât a creștinilor, cât și a evreilor. Cam la aceeași distanță de Cernăuţi și Suceava se află Fântâna-Albă, unde locuiește Mitropolitul Arhiepiscop Staro-vera sau Vechiul Credincios. El este cel care consacră popii pentru toată Rusia, acolo unde prezența sa nu ar fi tolerată.

Mă limitez la această precizare, pentru a mă întoarce la Vechii Credincioși atunci când cursul călătoriilor mele mă va aduce să vorbesc special despre lumea slavă. Să notăm, pur și simplu, că guvernul rus a intrat pe o cale de toleranță față de Bătrânii Credincioși, iar sediul de la Fântâna-Albă este expus pierderii din importanța sa, care a fost foarte mare, până acum, deşi estimează la aproximativ zece milioane numărul credincioşilor răspândiţi prin Rusia. Dar trebuie să vorbesc aici despre Biserica românească sau moldovenească din Austria, ale cărei destine au fost legate, până în ultimii ani, de scaunul patriarhal sârb de la Carlovitz. După 1944, când granița s-a permanentizat între cele două sate lipovene, ortodoxia staroveră de aici a intrat pe drumul fără întoarcere al extincției. Maiestoasa catedrală a mitropoliților de odinioară, în grea suferință, rămâne o curiozitate istorică și artistică asemeni templelor din jungla cambogiană. Un panou cu informații în limba română ne luminează oarece.

Ce sunt lipovenii și cum au ajuns aici? Mergem la facila sursă de informare Wikipedia. După sinodul din 1654 în care Patriarhul Nikon a reformat biserica rusă, au început să se ia măsuri restrictive din partea autorităților laice și religioase ruse, care au culminat odată cu venirea la putere a lui Petru cel Mare (1682-1725) și introducerea de către acesta a unor măsuri drastice de europenizare. Refuzul unor credincioși de a accepta înnoirea a făcut ca aceștia să fie supuși la taxe insuportabile și forțați să poarte o vestimentație specifică. Nemaiputând să suporte toate aceste restricții, staroverii (credincioșii de rit vechi) au luat drumul pribegiei, răspândindu-se în întreaga lume (Polonia, Austria, Canada, Alaska, Japonia etc.), inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, tocmai pentru că, la origine fiind pescari, din zona râurilor Don și Nipru, și-au putut relua practicarea acestei meserii.

Cunoscuți de autoritățile locale sub denumirea de lipoveni (filipoveni, de la Filip Pustoviat, unul dintre liderii lor), aceștia și-au păstrat limba, obiceiurile și credința, fiind divizați atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărțit în popovți – popiști și bezpopovți – nepopiști), cât și etnice (rușii mari-moscoviți, răscolnicii propriu-ziși, cazacii zaporojeni, „haholii” sau ucrainienii, necrasovții). După un popas în Bugeac, staroverii s-au așezat în mod deosebit în Dobrogea și Bucovina, în două mari valuri: primul după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul țarinei Ecaterina a II-a (1762-1796). Au emigrat din Rusia acum 200 de ani, nemulțumiți de schimbările din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. S-au așezat de-a lungul râului Prut din Moldova și în Delta Dunării (azi în România și Ucraina). Cel mai cunoscut lipovean din România este Ivan Patzaichin. Tare din urmă vine Vlad Ivanov, actor din Botoșani.

Lipovenii au fost o bună masă de manevră pentru ruși în 1907, atunci când au încercat să dea foc Regatului României. Rușii nu au fost singuri, au pus la cale zaiafetul împreună cu partenerii lor austrieci și nelipsiții evrei la astfel de potlogării. Nu întâmplător primii morți de la Botoșani au fost niște mahalagii lipoveni. Satul Fântâna Albă arată părăsit, cam o casă din patru pare locuită. Cu toate că are trei biserici, atmosfera este de vestul sălbatic. În 2007 satul avea 169 de locuitori. Pare un loc periculos în care nu e bine să te prindă noaptea. Cum în satele de pe valea Sucevei de mai la vest, familiile de români despărțite de graniță au pus-o de o contrabandă organizată cu țigări, sigur la fel au făcut și lipovenii aici. Nu ar fi nimic nou și nu ar scandaliza pe nimeni. Ziarul Apărarea Națională de la Cernăuți, anunța, în numărul 7 din 1906, confiscarea unui mare număr de arme de la lipoveni.

De un timp îndelungat nu mai încetau arătările la prefectura şi pretura din Siret că locuitorii lipoveni din Fântâna Albă şi Climăuţi, care sunt cunoscuţi de puşcaşi perfecţi, devastează pădurile fondului religionar şi ale particularilor de tot felul de animale sălbatice. Spre a pune capăt acestor devastări, prefectura din Siret a dat ordin ca toate armele de foc de la locuitorii acestor comune să fie confiscate. Joi, în 25 octombrie 1906, comisarul din Siret Kesseldorfer, ajutat fiind de secretarul Mlodniţchi şi de 18 jandarmi, au făcut percheziţie în locuinţele acestor locuitori şi au confiscat vreo 35 puşti şi mai multe revolvere. Ori de va avea măsura aceasta efectul dorit nu credem, deoarece lipovenii din aceste comune sunt puşcaşi pătimaşi şi, ca atare, vor afla ei modul necesar pentru procurarea altor arme. Mai astă-vară, chiar jandarmeria a fost atacată de ei, când a încercat să pună capăt braconajului din aceste comune.

Cu greutate dăm și de un om. Moș Artiom pare a fi singurul locuitor care se arată pe lumină. Atunci avea 89 de ani. Era născut în România Mare și știa Hora Unirii pe de rost. Voia să vândă casa și să nu se mai întoarcă. Care este istoria lipovenilor din Fântâna Albă, la al cărei sfârșit asistam? Tot la Wikipedia recurg. Prin decretul imperial din 1783, Iosif al II-lea le-a garantat staroverilor libertatea religiei și i-a scutit de impozite pe staroveri pe o perioadă de 20 de ani, precum și de obligația de a presta serviciul militar în Armata Habsburgică pe o perioadă de 50 ani. Ei au primit pământ contra unor sume mici de bani. În anul 1784, o comunitate de ruși lipoveni s-au stabilit în poiana Varnița, la 3 km de satul Climăuți, înființând satul Fântâna Albă. Localitatea a figurat în actele administrației austriece a Bucovinei cu denumirea de Fontina Alba, făcând parte din districtul Siret (în germană Sereth) al Ducatului Bucovinei, guvernat de către austrieci. Rușii staroveri din sat erau popovți (cu popă), care recunoșteau necesitatea preoților și care au atras preoți din cadrul bisericii oficiale, cu condiția ca aceștia să treacă la vechiul rit.

În anul 1838 au venit aici din Rusia călugării Pavel și Gherontie. Fântâna Albă a fost aleasă ca loc al viitoarei reședințe episcopale, în cazul în care se va găsi vreun episcop în Orient. În sat au fost construite o catedrală și o mănăstire (fondată în 1844). În anul 1846 a avut loc un sobor al tuturor credincioșilor ortodocși de rit vechi, care a decis trimiterea unei delegații în Palestina în căutarea creștinilor fugiți din Rusia în timpul marilor prigoniri, gândindu-se că poate acolo vor găsi și episcopi. Ajunși la Constantinopol, delegații au găsit acolo un arhiereu fără scaun, fostul mitropolit Ambrosie Popovici al Bosniei, care trăia pe lângă Patriarhie. Ei l-au convins să accepte credința creștin-otodoxă de rit vechi. Mitropolitul Ambrosie, împreună cu cei doi călugări delegați de staroveri, au plecat spre Mănăstirea de la Fântâna Albă, unde înaltul prelat a fost întâmpinat de preotul Ieronim, după care, prin mirungerea oficiată de acesta, a început să păstorească, prin hirotonirea episcopilor, preoților și diaconilor. La 28 octombrie 1846, a fost înființată aici prima Mitropolie a staroverilor, cu primul mitropolit ortodox de rit vechi Amvrosii Popovici.

În anii următori, Mitropolia credincioșilor ortodocși ruși de rit vechi de la Fântâna Albă și-a extins controlul asupra tuturor episcopilor, preoților și credincioșilor Bisericii Ortodoxe de rit vechi din întreaga lume, nu numai asupra celor din Bucovina, dar și asupra celor din Moldova, Turcia, Rusia, ai căror episcopi și preoți erau hirotoniți de ierarhii de la Fântâna Albă. După Unirea Bucovinei cu România la 28 noiembrie 1918, satul Fântâna Albă a făcut parte din componența României, în Plasa Siretului a județului Rădăuți. Pe atunci, majoritatea populației era formată din ruși-lipoveni. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Bucovina de Nord a fost anexată de către URSS la 28 iunie 1940. Trupele Armatei Sovietice și-au făcut apariția în sat la data de 30 iunie 1940. Odată cu sosirea sovieticilor, mitropolitul rușilor staroveri, Siluan Kravțov, care era grav bolnav, a fost nevoit să părăsească aceste locuri și să se mute la Brăila, refugiindu-se pe teritoriul României. Astfel, autoritățile sovietice au desființat mănăstirea de călugări, obiectele de cult au fost confiscate, iar călugării împrăștiați.

Din acest moment, Mitropolia de Fântâna Albă și-a încetat activitatea. Biserica Ortodoxă de Rit Vechi a fost nevoită să-și mute reședința de la Fântâna Albă la Brăila. La data de 21 iulie 1940, la Mănăstirea „Uspenia” din Slava Rusă a fost organizată o adunare a episcopilor și preoțimii care a hotărât înființarea Mitropoliei de Rit Vechi în orașul Brăila și menținerea denumirii de Mitropolia de Fântâna Albă, după modelul patriarhilor de Alexandria (care, după ocuparea Alexandriei de către otomani s-au refugiat la Constantinopol, menținându-și titulatura de patriarhi de Alexandria) sau după modelul mitropoliților de Kiev (care după distrugerea Kievului de către hoardele tătare s-au refugiat la Moscova sau la Vladimir, numindu-se „kieveni”). Lipovenii din Fântâna Albă au avut sarcina ingrată de a-i îngropa pe românii omorâți de sovietici în Poiana Varnița. Somați cu automatele, aceștia au săpat gropile comune și au cărat cadavrele și răniții care încă respirau, apoi i-au îngropat. Printre lipoveni s-a răspândit vorba că acel loc e blestemat și bântuit, pentru că le era interzis să spună adevărul.

Moș Artiom este simbolul apusului gloriei lipovene din Fântâna Albă cu mitropolit și centru eclezial. El este deja în cărțile de istorie. Rar de tot găsești un lipovean care să fi făcut școala în România Mare și să fi văzut urmele masacrului de la Fântâna Albă. Noi am pornit, din această oază cu liniște aparentă, către gară. Întâi vedem drumul care urcă în Poiana Varnița, către stânga, apoi, spre dreapta, cel care se duce la Băhrinești. La Volcinețul Vechi dăm de ceva asfalt, e drumul care urcă pe valea Siretului, dar nu cel principal, care e pe celălalt mal. Volcinețul Vechi este un sat curat ucrainean, doar trei procente din populație se declară de etnie română și împreună cu Fântâna Albă formează o comună. În ultima perioadă există o reformă administrativă în Ucraina și multe comune își schimbă componența, deci anumite modificări se poate să fi fost făcute deja.

Volcinețul Vechi și Cerepcăuți sunt unite, cel din urmă se întinde pe ambele maluri ale Siretului și gara Vadul Siret se află pe teritoriul său. Satele Cerepcăuți și Volcinețul Nou formează o comună, ambele au populație ucraineană peste 95 de procente. Șoferul ne-a lăsat în dosul gării, i-am plătit, nu a vrut să primească mai mult decât ne-am învoit și ne-am trezit cu vreo două ore libere, timp berechet pentru plimbare pe ulițele Cerepcăuților. Faptul că gara internațională este aici, a adus o dezvoltare oarecare în sensul apariției unor hoteluri cu înfățișarea sălilor de nunți. Mi-au plăcut titulaturile extravagante: El Dorado, Odisei și crâșma sătească Alians. La aceasta din urmă ne vom retrage ceva mai încolo, în așteptarea trenului de București, care se oprește aici.

Am poposit câteva minute pe podul rutier de peste Siret și am descoperit un râu ușor umflat, tulbure și pământiu. Ploile din ultima perioadă s-au strâns în el și coboară către Dunăre. Câte lacrimi de român nu a dus acest râu în perioada austro-ungară și mai apoi în vremea sovieticilor. Lacrimi de român duce și în Ucraina independentă, dar și țigări ascunse în camere de roți de tractor. A fost un procedeu folosit ani la rând, până când o viitură a făcut să eșueze un asemenea transport și scamatoria a fost devoalată. S-a întâmplat ca la barbutul istoriei granița să separe lipovenii din Climăuți de cei din Fântâna Albă și românii din Mușenița de cei din Băhrinești, dar putea foarte bine să fie pusă pe Siret și să împartă în două satul Cerepcăuți.

Umblând pe o cărare pe malul Siretului, între cele două poduri, acompaniați de cântecul păsărilor și înconjurați de tihna unei duminici oarecare, mă gândeam la mecanismele care au mutat populații în scopuri geopolitice. Aceste sate amintite aici nu au avut o apariție naturală. Mozaicul etnic nu e vreo mare minune dumnezeiască, a fost o mârșăvie omenească pusă la cale de strategii austrieci pentru înstrăinarea pământului românesc furat. Ca să nu devin vulgar, pentru că îmi provoacă greață toate acele formulări pentru nefericiți cu retard sever, de tipul: toleranță interetnică și confesională, model de conviețuire, mica Elveție, Mitteleuropa în miniatură și restul balivernelor reînviate de sugătorii multiculti, recurg la lucrarea Iancu Flondor (1865-1924) și mișcarea națională a românilor din Bucovina, scrisă de Vlad Gafița, care folosește citate din articolul Colonizarea Bucovinei cu străini, apărut în nr. 226 din 13/25 ianuarie 1899 al gazetei Patria, autor Valeriu Braniște.

Elitele politice românești afirmau, și pe bună dreptate, că originile tensiunilor dintre autohtoni și elementul slav (în special cel rutean) se regăsesc în politica de colonizare practicată de statul austriac în Bucovina. Elementul românesc a fost în permanență slăbit prin aducerea de coloniști străini, teritoriile cu populație în majoritate autohtonă suferind un grav proces de eterogenizare și mozaicare etnică și confesională. Dacă în zonele compact românești suprapuse cu domeniile fondului bisericesc grec-ortodox autoritățile au implantat colonii germane (de șvabi) precum: Karlsberg (pe valea Sucevei Superioare), Freudenthal (pe valea Moldoviței), Luisenthal (pe valea Moldovei), Iacobeni (pe valea Bistriței), în teritoriile locuite de huțani sau în ariile compacte rutene, autoritățile statului nu au mai adus coloniști.

Un asemenea tratament diferit viza desigur transformarea caracterului românesc al Bucovinei, dar și deznaționalizarea și rutenizarea autohtonilor. Modificarea situației etnice și confesionale a ducatului devenise o adevărată politică de stat. “Nu numai colonii germane, o întreagă hartă etnografică, colonii ungurești, rusești (lipoveni), slovace, chiar și colonii rutenești, d.e. Clit lângă Solca și multe sate în districtul Sucevei și a Siretului, au fost așezate în mijlocul națiunii române. Este aproape o minune dacă noi românii, cu toate aceste încercări forțate de a sparge teritoriul compact român și de a ne slăbi în privința economică, totuși nu am fost învinși.” Discriminarea românilor în raport cu rutenii, promovată în mod constant de către autoritățile locale, a fost valabilă și în privința tratamentului față de studenții celor două etnii din cadrul universității din Cernăuți.

Ne întoarcem la gară pe o cărare care întovărășește calea ferată și trecem Siretul pe podul feroviar. Această linie încălecată nu este doar o curiozitate pentru oamenii cu înclinații tehnice. Ecartamentul diferit al căilor ferate construite în Imperiul Țarist și apoi în URSS a fost adoptat din rațiuni strategice. În Al Doilea Război Mondial, sovieticii au profitat din plin de faptul că nemții aveau serioase probleme în a-și adapta materialul rulant la drumurile de fier din est. Ecartamentul larg este o problemă și pentru punerea în circulație a unui tren Suceava – Cernăuți. Dacă s-ar dori cu adevărat acest lucru, s-ar realiza. Vii cu un automotor pe ecartament normal până la Vicșani sau la Vadul Siret, faci controlul documentelor și vama, apoi urci călătorii într-un automotor pentru ecartament larg. Nu se dorește, restul e doar gargară fluturistă pentru bucovineni.

Deși munții erau departe, în zona gării mirosea a conifere. Era de la cele câteva garnituri cu zeci de vagoane pline cu bușteni de molid. Pe vremea aceea așteptau semnalul de plecare către combinatul lui Schweighofer de la Dornești. Linia încălecată merge până în fabrică. În acea duminică, ne-am întâlnit cu trei garnituri care așteptau trenul nostru pentru a putea merge mai departe. La Dornești, la Vicșani și la Vadul Siret. Tot în acea perioadă a izbucnit scandalul cu țigările ascunse în trunchiuri de copac decupate special. Pe o bancă, în spatele crâșmei Alians, priveam cum vagonul de Kiev era decuplat de la trenul abia ajuns și tras pe o linie în așteptarea altuia care avea să vină de la Cernăuți. Durează ceva până i se vor schimba boghiurile. Abia a doua zi dimineață vor vedea Kievul călătorii, pentru că trenul de noapte din Cernăuți pleacă seara. Deci vor pierde jumătate de zi în gara Vadul Siret. Între Kiev și București există un singur vagon, o dată pe săptămână, vineri Kiev – București, duminică București – Kiev.

Îndeplinim formalitățile și ne urcăm în tren. Tot trei călători. Noi și un student la Suceava din Băhrinești. Șeful de tren și nașu’ ne-au comunicat că frontieriștii români le-au spus să aibă grijă că au urcat la deal doi dubioși. Curioși de ce nu circulă lumea cu acest tren și de ce nu are succes, ceferiștii ne-au lămurit rapid. Imediat după introducere, oamenii s-au înghesuit să folosească trenul, însă vameșii de la Vicșani și-au bătut pur și simplu joc de ei. Nu le convenea că aveau de lucru. Le-au confiscat mărfurile pentru micul trafic de frontieră, i-au amendat aiurea, i-au tratat ca pe niște infractori pe unii care nu săreau calul. Mica speculă de frontieră, din care unele familii se întrețin, a fost curmată brutal de niște vameși bătuți în cap cu leuca. Astfel, acest tren a ajuns o risipă de bani și nu are niciun scop. Bilete nu se vând, populația nu beneficiază de avantajele sale și cele două state nu au niciun câștig. Imediat aveam să aflu ce hram poartă vameșii români și ce-i mână-n luptă.

Până la frontieră relaxare totală, apoi crispare, geamuri închise, securizare șengăn, ‘tu-i paștele mă-sii! Înțeleg că tot felul de ceferiști potlogari au ascuns țigări prin plafoniere sau prin măruntaiele locomotivei, dar comportamentul vameșilor mi s-a părut deplasat. Polițistul de frontieră și-a făcut treaba rapid, la trei călători nu e mare brânză, dar cei doi vameși au avut de lucru, trei vagoane și o locomotivă. Unul și-a tras o pereche de mănuși chirurgicale și bătea prin pereți, prin calorifere și asculta dacă nu sună a spațiu umplut. Întrebări tâmpite pentru noi, dar ce poți să-i spui unui asemenea om cu orizontul îngust. Înțelege el că ai fost la Fântâna Albă să asculți cum un moș lipovean îți recită Hora Unirii? Categoric nu! El vânează contrabandiști și punctum.

Cum am mai văzut de ăștia la viața mea și am mai trecut prin astfel de experiențe, m-am înarmat cu răbdare și am așteptat. Am văzut o macara interesantă și am vrut să-i fac o poză. Vameșul, care bătea pe sub vagon, m-a zărit, a lăsat bătutul și m-a chemat cu aparatul în clădirea lor, care e diferită de cea a polițiștilor de frontieră. S-a uitat prin poze și i-a zis șocat altuia de acolo: Uite, a pozat fâșia arată! Ce-l freca pe el ce am făcut eu în Ucraina? Că de fâșia ucraineană era vorba. În excesul său de zel s-a trezit responsabil de ambele părți ale frontierei. Plecarea trenului a întârziat cu un sfert de oră din cauza acestui incident. Ne-a luat pașapoartele și a păstrat niște copii. Desigur că mi-a șters toate pozele din aparat și desigur că le-am recuperat pe toate.

Către sfârșitul anului 2011, am mers pe frontiera de nord a României și de lângă fâșia arată, de pe teritoriul comunei Frătăuții Noi, am văzut exact distanța la care sunt față de graniță satul Fântâna Alba cu turlele bisericilor sale și Poiana Varnița, locul unde au fost oprite coloanele de români de gloanțele sovieticilor. Atunci am scris Frontiera care ne doare. În material sunt fotografii și informații despre satele comunelor Mușenița și Frătăuții Noi, despre frontieră și marea realizare cu securizarea șengăn a căii ferate.

Păstrând proporțiile, aș compara centrul eclezial Fântâna Albă cu orașul armenesc Ani. Ambele aflate pe o frontieră trasă aiurea și rămase la voia întâmplării. Catedrala de la Fântâna Albă este o curiozitate și o bizarerie pentru Ucraina, la fel cum a fost pentru România Mare. Pe atunci nu rata niciun album în care să stea la loc de cinste alături de bisericile pictate mușatine, de cele ale Hațegului, de cele fortificate săsești și de cele maramureșene. Când lipovenii se vor fi împrăștiat unde au văzut cu ochii, această prețioasă operă de arhitectură va fi mărturia trecerii și petrecerii lor undeva pe un deal între râurile Suceava și Siret.

7 gânduri despre „Trenul cu trei călători și Moș Artiom din Fântâna Albă

  1. Foarte frumos descris traseul. Ati prins o vreme excelenta. Parca eram si eu acolo, cu voi. Imi amintesc perfect articolul din Monitorul de acum cativa ani cand citeam colegilor de la serviciu prin ce casne tre’ sa treci ca sa te plimbi cu trenul in Romania… Atentie la istoria „Wikipedia”, sunt cateva aspecte inca nedovedite afirmate acolo. Despre rusii-lipoveni se poate citi in revista „Kitej-Grad” si ziarul „Zorile”, acolo, cativa istorici au intrat in amanunte si au disecat putin traseul „lipovenilor”, mai corect „rusilor-lipoveni” sau „staroverilor”. Este doar o ipoteza si o mostenire eronata ca rusii-staroveri sunt urmasii lui Filip Pustoviat; acesta a fost un pic cam extremist, si-a dat foc intr-o manastire, exista o intreaga istorie. Mai este si ipoteza urmasilor lui Ignat Nekrasov, dar asta vad ca nu prea e publica pe Wikipedia, cu toate ca ar fi trebuit daca o luam deontologic. http://www.geo-sgr.ro/wp-content/uploads/publicatii/TERRA_SGR_2018/mobile/index.html#p=85 . As propune sa trimiteti materialul la redactia „Zorile”, ar fi interesant sa ramana tiparite macar cateva dintre aceste imortalizari care indulcesc anumite amintiri… Salutari!!

    • Mulțumesc pentru completare. Am folosit Wikipedia tocmai pentru că doream ceva mai lejer, ușor de parcurs, pentru ca lumea să înțeleagă ce hram poartă lipovenii. Apoi, dacă cineva chiar e interesat de subiect, poate aprofunda. E cât se poate de clar că nici eu nu sunt lămurit sută la sută. Mai știu că erau prin Iași și Galați așa numiții scapeți, în general birjari și negustori.

      Am avut oferte și solicitări de colaborare, dar prefer blogul pentru reportaje. Fotografia contează foarte mult și în cărți sau reviste nu pot face ce doresc și prezenta materialele cum le planific. Pe partea de scris am ceva gânduri, dar va fi ușor altceva, pentru că trebuie să mă descurc fără poze și curgerea trebuie aranjată puțin altfel.

  2. Citesc doar acum, cu (mare) interziere reportajul dvs. Despre scopiti, daca va intereseaza problema, puteti sa va documentati – intrucatva, intrucat lucrarea nu are caracter monografic- din cartea lui Vasile Ernu, ” Sectantii „. Sunt si eu „bucovinean „, de pe Valea Moldovitei si pot sa spun ca niciodata, dar absolut niciodata, oamenii nostri nu se identificau sub acest nume. Nici macar moldoveni nu-si spuneau, ci doar romani.

    • Cartea o am de ceva timp, ca aproape tot ce a scos Ernu, doar așteaptă citită. De scopiți am auzit prima oară la Iași, unii dintre ei erau foarte bogați, cel mai celebru a fost un anume Ermacov, care avea o băcănie vestită pe Lăpușneanu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.