Storojineț și Fântâna Albă (Am așezat Tricolorul pe mormântul lui Iancu Flondor) [66/71]

Seria Un veac de la Marea Unire ajunge din nou pe niște meleaguri unde românii s-au putut bucura de apartenența la Patria Mamă doar 22 de ani în vreme de pace și trei ani în vreme de război. Peste românii rămași dincolo de sârma ghimpată a lui Stalin au trecut câteva valuri de deportări, două invazii sovietice, numeroase masacre pe nouă frontieră, jumătate de veac de cizmă rusească și, de aproape trei decenii, aceștia se văd aruncați într-un stat cu care nu au nimic în comun. Nu mai judec de ani de zile calitatea de român a unui autohton care trăiește în afara frontierelor țării de care este orfan, pentru că nu am trăit niciodată sub alt steag, și mi-a trebuit multă umblătură prin orașele și satele din apropiere, dar de afară, pentru a putea înțelege cât de greu e să rămâi român acolo și cu atât mai mult îi disprețuiesc pe cei din România, care-și bat joc de identitatea și de limba lor, intrând lefegii ai curentelor demitizatoare trecătoare sau fiind doar influențați de acestea. Așadar, ne vom plimba prin orașul Storojineț, ne vom reculege la troițele din locul însângerat numit Varnița, de lângă Fântâna Albă, ne vom abate prin câteva sate românești și, invocând geniul lui Iancu Flondor, voi evoca lupta pe care a dus-o pentru Tricolor și păstrarea identității românești sub jugul austriac, încununată, după anii crunți și istovitori ai Primului Război Mondial, cu Unirea Bucovinei întregi la Regatul României.

Storojinețul era printre capitalele de județ mici ale României Mari, cu o populație de nici zece mii de locuitori. Situația nu s-a schimbat prea mult în prezent, orașul e reședință de raion ucrainean și are abia către 15 mii de locuitori. Cernăuțul e mult prea aproape. Comunele din jur sunt bine populate, astfel că doar poziționarea sa, la un vad pe valea Siretului, îi dă o oarecare importanță. Este primul oraș pe care râul îl întâlnește în curgerea sa către Dunăre. Pe vremea României Mari, românii erau doar 20 de procente din totalul populației orașului, în timp ce ucrainenii și evreii erau fiecare câte o treime, cei din urmă fiind sensibil mai numeroși. În zilele noastre, românii trec puțin peste 10 la sută din totalul locuitorilor orașului, în timp ce majoritatea absolută, cam 80 de procente, este formată din ucraineni, fie ei huțuli sau ruteni. Județul Storojineț a fost unul mic ca suprafață, cu o populație de cam 170 de mii de locuitori, din care numai o treime erau români. Atunci ucrainenii erau pe la vreo 45 la sută, cantonați în special în satele huțule de la munte, iar românii în satele răzeșești de pe valea celor trei Sirete.

Acestea erau, pe la sfârșitul secolului XIX, în plin proces de ucrainizare, după cum ne spune o mărturie a lui Vasile Bumbac din 1888: Când e timp frumos, petrecerea prin Broscăuț e plăcută, fiind că te poți mișca după plăcere încolo și ‘ncoace. Comuna aceasta constă pe jumătate din familii vechi de răzeși, precum sunt: Săveșcii, Popeșcii, Stârcea, Reusenii, Muntenii, Dolinschenii, Braha, Galeriu, Onciu, Barbir etc. Răzeșii sunt toți români, ba și o parte mare din poporul țeran constă din români. Am observat însă, că domnii răzeși sunt foarte aplicați a vorbi rutenesce. Limba română vorbită de cătră ei e foarte înrîurită și corcită de cătră cea ruteană, care e vorbită de o parte mare de țerani. Orașul este atestat din vremea lui Alexandru cel Bun și a fost mai mereu la cheremul boierilor din neamul Flondor, coborâtori dintr-un Albotă, supus al lui Petru Rareș. Pe vremea României Mari, s-a dorit schimbarea numelui orașului în Flondoreni, așa cum s-a numit o plasă, însă această titulatură o poartă numai jumătatea așezării ce se găsește la sud de râul Siret, unde s-a aflat reședința lui Iancu Flondor.

31 03 2018. Așa pe la prânz, am plecat din Cernăuți spre Igești, cu un popas planificat la Storojineț. Drumul de pe valea Prutului pe cea a Siretului trece prin câteva sate ucrainizate în proporție de peste 90 de procente. Mai întâi ieșim din Cernăuți prin suburbia Zavoloca, trecem prin marginea satului Mihalcea, apoi tăiem în două așezarea Camena și urmăm drumul printr-o pădure de foioase întinsă pe coama interfluviului, după care coborâm în Hlibacioc, sat învecinat cu Storojinețul. De la Hlibacioc spre nord se ajunge la Broscăuții Noi și Broscăuții Vechi, această din urmă așezare mai păstrează o minoritate românească de un sfert din numărul locuitorilor. În 1888, întorcându-se de la Putna, Vasile Bumbac își amintește o vizită la Mihalcea.

Mă oprii în Mihalcea, o comună răzășască situată între Cernăuț și Broscăuț. Dorința de-a-mi revede pe nisce rude dorite m’a condus într’acolo. Rudele aceste le-am aflat sănătoase, le-am aflat vesele, și bucuriea a fost reciprocă. Este anume familiea parochului Z. Voronca, doi oameni tineri, iubitori de musică și de poesie, lucruri, cari sunt nisce tovarăși dulci ai oamenilor fericiți. O dată cu sara plecarăm de’mpreună din Mihalcea la Broscăuț pe un drum de țarină hopuros și șugubăț, ba chiar primejdios, mai cu samă având de-a trece pe’ntr’o pădure. În casa lui Vasile Bumbac de la Suceava, în anul 1880, a fost găzduită nunta dintre Zaharie Voronca și Elena Niculiță. Voronca a publicat, în 1903, un studiu numit Rutenizarea Bucovinei.

Acest Zaharie Voronca nu e altul decât arboreseanul, camarad de telegrame și de suferințe al lui Ciprian Porumbescu, jucat de Papaiani în filmul inspirat de viața compozitorului român și deținătorul celui mai sugestiv monument funerar din cimitirul cernăuțean, cunoscut ca Detrunchiatul. Zaharie Voronca a prins Marea Unire și a murit în România Mare. Storojinețul nu e prea ospitalier în această perioadă, ba e chiar năclăit de glodul care a luat locul zăpezilor topite în hârtoapele rămase din vremea Marelui Război de Apărare a Patriei. Simbolul orașului e clădirea Primăriei, un edificiu din 1905, construit în stil Art Nouveau, cu un turn impozant, ce joacă rol de reper, fiindcă așezarea nu beneficiază de imobile semețe.

Saiuzul și Ucraina nezalejna nu și-au bătut deloc capul cu acest oraș. E prea la margine. Cam ca Cetatea Albă, însă nu la fel de ușor de cedat, cum ne vom prinde când vom vizita memorialul închinat glorioasei Armate Roșii. Cu ce se poate lăuda URSS la Storojineț? Cu clădirea Poștei, cu cârpirea imobilelor evreiești nedistruse în totalitate de război și un imobil mai înalt pe post de pilon de antene. Fiind sincer, nici România Mare nu prea s-a omorât cu dezvoltarea acestui orășel, considerând că dacă l-a făcut capitală de județ e suficient. Ucraina a mai dat un var, a mai pus pavele și așteaptă descoperirea asfaltului în vederea combaterii glodului și gropilor. Imperiul Austro-ungar nu a făcut decât să umple așezarea cu evrei și să aducă ucraineni din Galiția ca să distrugă elementul românesc al satelor răzeșești din jur. Se vede astăzi că le-a ieșit manevra din plin. Se vedea încă din vremea lui Iancu Flondor. Acum atmosferă e tihnită. Vara sigur e mult mai plăcut, verde și umbros. Cu toate că au trecut patru administrații și două războaie mondiale peste el, Storojinețul e încremenit undeva într-o dimensiune atemporală. Dacă ești un român nevorbitor de ucraineană sau rusă și nu te pricepi la alfabetul chirilic, vei găsi un vorbitor de limba română care să te ajute. Comunitățile românești robuste încep imediat cum ai trecut podul peste Siret din oraș, de la Flondoreni către sud.

Ucraina a pupat necondiționat fundul moscălesc vreo două decenii. A tolerat porcăria de pe Nistru și s-a făcut că plouă. Când i-a venit rândul la stat capră, s-a trezit din somnul cel de moarte. A văzut cum i-a fost suflată Crimeea și, abia după ce au apărut hărțile cu țara divizată, a fost mobilizată armata. Statul croit de Stalin a pierdut mult mai puține teritorii decât se preconiza, cu prețul a mii de vieți de soldați și civili. Dușul rece al istoriei a făcut ca statul vecin și neprieten să pună în aplicare o amplă campanie de desovietizare sau desovietizațîia. Marele Război de Apărare a Patriei a devenit Al Doilea Război Mondial, Lenin a dispărut, monumentele de război au fost coafate, iar mareșalii sovietici au fost înlocuiți cu banderoviști. Nu chiar toate zonele Ucrainei au trecut la desovietizațîie, cele furate de la vecini nu se bucură de această primenire. De ce? Simplu. Furtul ar fi atât de evident încât i-ar rușina și pe ucraineni. De aceea avem în buricul Storojinețului, în mijlocul Parcului Șevcenko, un deșănțat memorial al biruitoarei și glorioasei Armate Roșii eliberatoare a acestor meleaguri de sub jugul imperialiștilor fasciști români. Istoria Ucrainei ne învață că soldatul sovietic nu e întotdeauna rău. La Storojineț a fost scut și pavăză.

Strada Șevcenko separă Parcul Fedkovici de cele două biserici vecine. Cea ortodoxă, Sf. Gheorghe, ridicată la 1888, și cea catolică, a polonezilor, deși mai veche, a primit forma actuală în 1905. Biserica Sf. Gheorghe e românească, așa cum o arată frescele și icoanele. Cu femeile care trebăluiau pe acolo am vorbit în limba română. Am găsit în cartea de reportaje de război Ard malurile Nistrului, scrisă de Virgil Gheorghiu, recunoscut la nivel internațional după succesul romanului Ora 25 sau Al 25-lea ceas, ecranizat, în 1967, cu Anthony Quinnn în rolul principal, o descriere tristă a Storojinețului abia eliberat, distrus de război în 1941, din care mai rămăsese neatinsă de obuze și foc doar biserica românească.

La ora două după amiază m-am urcat într-unul din aceste avioane, împreună cu locotenentul aviator Isăcescu și am pornit spre Cernăuți. Satele și orașele rămâneau în urmă unul după altul. Mergeam cu viteză mare. Când avionul cobora mai aproape de pământ, distingeam clar oamenii care lucrau la seceratul grâului. Când am trecut de fosta graniță care a despărțit Nordul Bucovinei de restul Moldovei, am început a vedea pe câmpuri rămășitele avioanelor rusești, distruse în lanurile de porumb sau de grâu, ori prin livezi și pe dealurile cu pășuni. Satele în aceasta regiune din Nord sunt aproape goale. Rar dacă zăresc prin curțile caselor sau pe uliți, ca și pe câmpuri, vreun om. Locuitorii au fugit desigur din pricina urgiei războiului și a teroarei bolșevice.

Urmele războiului se văd din ce în ce mai clare și mai jalnice, cu cât înaintăm: tranșee părăsite, mașini stricate și incendiate, schelete de avioane. Locotenentul Isăcescu, care e cernăuțean, și căruia i-au rămas în acest oraș, casa, întregul mobilier, cărțile și toate lucrurile lui dragi, îmi arată cu degetul un morman de ruine fumegânde, deasupra cărora se înalță, albă, cupola unei biserici, la poalele muntelui, ascunsă între vai:

– Storojinețul…

Am înțeles că orașul a fost incendiat, și deși nu distingeam foarte bine ce este acolo, îmi dădeam seama că din Storojineț n-au mai rămas decât ruine arse și deasupra lor, neatinsă, ca o minune, biserica. Aș vrea să aflu cum s-au petrecut faptele, și ce a ars. Dar, zburam cu viteza. Orașul fumegând rămâne în urmă, iar pe sufletul nostru apasă un abur greu de tristețe și de durere. Mă gândesc: oare și Cernăuțiul a ars?

Există și o parte frumoasă a Storojinețului. Păcat că e atât de mică. În zona centrală, vecină cu parcul, se întinde o piață de dimensiuni medii, pavată în totalitate, cu bănci și un orologiu în mijloc. Faptul că imobilele din jur sunt scunde și îngrijite, îți oferă un sentiment dulceag de libertate și nonșalanță. Cu siguranță că acest orășel are poveștile lui și un farmec specific, dincolo de tulburătoarele destine ale refugiaților români, ale evreilor ridicați și ale deportaților trimiși pe malul lacurilor din nord, în Siberia sau în Kazahstan. Mereu în mișcare, permanent pe drum, am trecut Siretul pentru o întâlnire cu istoria.

Imediat după căderea comunismului au apărut demitizatorii istoriei național-ceaușiste. Foarte apreciați astăzi de cei cu telefon mai deștept decât ei. Acești demitizatori au repus în circulație mituri redescoperite, încă în vogă. Unul dintre acestea e Bucovina model de conviețuire interetnică, un pârț de inspirație germană, utilizat la vremea lui în mecanismul transformării nordului românesc al Moldovei în provincie nemțească. O porcărie nocivă care vine astăzi mănușă folcloriștilor și oengiștilor puși pe supt bani sub drapelul înstelat. Având în centru viața și activitatea politică a lui Iancu Flondor, mai la vale vom vedea ce a însemnat acest model de conviețuire și care erau preocupările imperiului.

Bucovina a rămas românească pe jumătate și a intrat întreagă în componența României Mari, datorită celor doi oameni providențiali pe care i-a dat neamul românesc aici: Eudoxiu Hurmuzachi și Iancu Flondor. În lucrarea Parlamentarism, partide și elita politică în Bucovina habsburgică, Mihai-Ștefan Ceaușu menționează un om politic, născut în Storojineț, cu o carieră foarte interesantă și un sfârșit tragic. George Grigorovici (04.05.1871 – 18.07.1950) a urmat cursurile Gimnaziului din Cernăuți, absolvind apoi medicina la Universitatea din Viena. Se înscrie în Partidul Social Democrat din Bucovina încă de la înființarea acestuia, în anul 1896, fiind mai întâi secretar și apoi președinte al social-democraților bucovineni.

Între anii 1897-1913 a deținut funcția de redactor al publicației „Volkspresse” din Cernăuți, iar între anii 1906-1911, a editat primul ziar socialist în limba română din Bucovina („Lupta”). A fost deputat în Parlamentul de la Viena, colaborând foarte bine cu grupul social-democrat austriac. Ca membru al Consiliului Național Român și al Congresului General al Bucovinei a votat unirea provinciei cu România la 28 noiembrie 1918. În cadrul statului român întregit va fi ales deputat în Parlament, devenind și președinte al PSD din România între anii 1936-1938. Datorită atitudinii sale naționaliste, G. Grigorovici este arestat în 1949, găsindu-și sfârșitul un an mai târziu, la închisoarea Văcărești.

Cu ce se poate lăuda URSS la Flondoreni? Cu distrugerea conacului lui Iancu Flondor și transformarea domeniului său în bază de grăniceri, poligon de trageri și tancodrom. Celor care învățau să mâne tancurile, nu le ajungea întinsa proprietate a boierului de la Storojineț, ci scăpau mastodonții prin cimitirul românesc al Bisericii Sf. Arhanghel Mihail, de scoteau tigvele din morminte și le spărgeau sub șenile. De profanare și bătaie de joc nu a scăpat nici mormântul lui Iancu Flondor. E o minune că s-a păstrat lângă micuța biserică din Flondoreni. În 1991, a fost refăcut prin grija comunității românești locale cu ajutor din țară. Mai departe, voi folosi ample citate din valoroasa lucrare a lui Vlad GafițaIancu Flondor (1865-1924) și mișcarea națională a românilor din Bucovina.

Va pricepe oricine importanța acestei figuri rare pentru istoria românilor de pretutindeni. Lumina aureolei sale nu a putut fi stinsă de deceniile de cruntă și grea uitare, impusă cu tancurile. Un anume Isidor Ieșan este găzduit, pe la 1900, în conacul lui Iancu Flondor de la Storojineț. Impresionat de atmosfera profund românească descoperită, îi scrie tatălui său: Iancu Flondor și-a adus guvernante pentru instruirea copiilor săi, institutoare românce, absolvente ale Școlii Superioare de Fete de la Azilul “Elena Doamna” din București. Pe masa lui de citire se află foi, cotidiene și gazete ilustrate românești, biblioteca lui constă în mare parte numai din opere românești, aproape toate editate de Academia Română. Oricine vine în casa lui, se află într-o casă românească și e obligat să vorbească numai românește.

Biserica românească Sf. Arhanghel Mihail era unul din locurile unde îmi doream să ajung de foarte multă vreme. Întâmplându-se în anul Centenarului Marii Uniri, am adus un drapel Tricolor, pe care l-am așezat pe monumentul funerar al Iancu Flondor. De ce? Veți înțelege cu siguranță, parcurgând cu atenția rândurile de mai jos. Citatele din citat sunt din articolele lui Valeriu Braniște, apărute în Patria.

Un pas extrem de important în redefinirea luptei politice l-a reprezentat deșteptarea sentimentului și conștiinței naționale. Aceasta intrase într-o dăunătoare stare de letargie, mai ales datorită preluării de către unele elite autohtone a unor teorii cosmopolit – internaționaliste, manifestate în provincie sub forma „Bukowinaerthum”-ului sau bucovinismului. Instrumentele prin care asemenea idei pătrunseseră în unele cercuri ale opiniei românești din Bucovina erau ziarele așa-zis „independente”, de limbă germană, „Bukowiner Post” și „Bukowiner Rundschau”.

Apetența unei părți a cititorilor români pentru producțiile literare, de slabă calitate, promovate de publicațiile nemțești amintite, dar și de altele, trebuia redusă cât mai mult posibil. „Ține de datoria publicisticei române naționale, a constata acest fapt, și facem atent publicul român, ca să-și caute instrucțiunea numai în literatura scrisă de români, căci alții desigur nu ne vor da sfaturi bune. În genere este foarte regretabil, că, cu toate că germanii ne disprețuiesc ca pe un popor <<inferior>>, publicul nostru se ține cu predilecție de publicistica și literatura nemțească.”

Respingerea așa-zisei „identități bucovinene” trebuia pusă în acord cu afirmarea identității românești: „Nu bucovineni ci români suntem înainte de toate și ca atari fii credincioși ai patriei noastre și supuși loiali ai Domnitorului nostru (n.n. împăratul de la Viena). Rezon de existență avem numai ca români și în momentul când de dragul unei himere am abzice (n.n. ne-am dezice) de națiunea noastră, pierdem dreptul la existență, iar acțiunea noastră rămâne un lucru fără rost. A propaga Bukowinaerthum-ul ca stea conducătoare, drept semnul în care învingem, și a degrada naționalitatea la un sport frumos, dar sport, este un păcat de care trebuie să ne ferim ca de moarte.”

Exponent al noilor elite românești, provenite din rândul maselor, el se va situa printre cei ce deschid calea unei vieți politice mai democratice în Bucovina habsburgică. Încă din primăvara anului 1897, George Popovici se remarcase prin contactele directe, nemijlocite cu alegătorii, abordare ce i-a asigurat nu numai succesul electoral, ci și o deosebită notorietate printre conaționali.

Noul mod de a face politică promovat de către dr. G. Popovici a fost preluat și aplicat și de către tânărul boier progresist Iancu Flondor. Liderii amintiți, alături de ceilalți membri marcanți ai P.N.R.R., s-au preocupat în prima parte a anului 1898, nu numai de chestiuni de ordin politic, ci și de probleme legate de biserica ortodoxă sau de învățământul cu predare în limba română.

În ședința din 28 decembrie 1898, în prima sa cuvântare ca deputat în Dieta țării, Flondor declara că „va lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domine nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului. Noi vom lucra cu insistență ca organele care sunt chemate de a guverna această nefericită țară să înțeleagă limba poporului nostru… Trebuie să protestez energic contra presupunerii că națiunea română poate fi într-un mod nedemn bagatelizată în țara sa, în patria sa, în Bucovina sa… Dacă ne violentați pe noi, violentați totodată dreptul și legea.”

Discursul lui Iancu Flondor din Dietă s-a datorat unui întreg șir de evenimente petrecute în lunile august-septembrie ale anului 1898. Pe lângă abuzurile autorităților față de români din timpul alegerilor, începea să se prefigureze un nou conflict cunoscut în epoca ca lupta pentru tricolor.

În august 1898, căpitanul districtului Câmpulung Moldovenesc (Wolhfarth) primea din partea unui grup de 14 evrei o sesizare, ce avea ca obiect activitatea așa-zis „iredentistă” a societății „Junimea”. Membrii acesteia arboraseră, cu ocazia serbării societății, steagul tricolor pe hotelului orașului Dorna. Căpitanul districtual de Câmpulung a ordonat ca drapelul să fie dat jos, deși la serbarea „Junimii” participaseră și doi consilieri guvernamentali, care nu se arătaseră deloc jigniți de prezența tricolorului. Pentru a nu fi tras la răspundere, primarul orașului Dorna a fugit din localitate. Acțiunea lui Wolhfarth a fost aspru criticată în rândurile ziarului „Patria” deoarece arborarea steagului tricolor nu suscitase suspiciuni în alte districte bucovinene precum Cernăuți, Suceava sau Rădăuți.

În septembrie 1898, guvernatorul Bourguignon își întețește măsurile antiromânești, ordonând confiscarea primelor articole din ziarul „Patria”. Liderii Partidului Național Radical Român au încercat o împăcare cu președintele Bucovinei, cerându-i să nu-i mai acuze de lipsă de loialitate față de stat și împărat și, de asemenea, să nu se mai amestece în treburile partidului național, sprijinind elementele de nuanță conservatoare. În caz contrar, radicalii îl avertizau că lupta va deveni una deschisă și fără menajamente.

Persecutarea elevilor români de la Școala Pedagogică din Cernăuți pentru portul costumului național și a brâului tricolor, precum și a școlarilor și dascălilor autohtoni din districtul Câmpulung Moldovenesc, ne arată că autoritățile provinciale nu aveau de gând să-și schimbe atitudinea.

În asemenea circumstanțe, reacția vicepreședintelui clubului român din Dieta Bucovinei (Iancu Flondor) a fost una nu numai firească, ci și necesară. Ea fusese precedată cu două luni înainte (în octombrie 1898) de interpelarea deputaților imperiali (George Popovici și Ioan Țurcan) către prim-ministrul Thun, căruia i se cerea să-și exprime poziția față de abuzurile unor căpitani districtuali și comisari față de români în timpul alegerilor pentru Dietă. Interpelarea clubului român fusese susținută, beneficiind și de semnăturile deputaților italieni.

Atacul frontal lansat împotriva guvernatorului Bucovinei în cadrul ședințelor Dietei i-a adus lui Flondor nu numai prestigiu, ci și autoritate în fața propriilor conaționali. În același timp însă, lupta politică dintre reprezentanții românilor și Bourguignon s-a ascuțit într-atât încât, președintele țării a fost nevoit să elaboreze un plan de izolare a acestora în toate domeniile vieții publice.

Încă din primele luni ale anului 1898, Bourguignon a decis să submineze pozițiile românilor, mai întâi în Dietă, și apoi la nivelul întregului Ducat. Adoptând inițial tactica învăluirii adversarului, guvernatorul a susținut, mai întâi, crearea în adunarea legislativă provincială a unei coaliții îndreptate împotriva radicalilor naționali. Au fost atrași în acest joc politic “rutenii tineri” și grupul armeano-polon.

Pentru a lovi în românii bucovineni, și cu deosebire în elitele lor politice și intelectuale, deputatul armeano-polon, dr. Stefan Stefanowicz, sprijinea ideea că “Rutenii din Austria (n.n. și din Bucovina) ar fi poporul cel mai nenorocit și cel mai asuprit din întreaga lume.” Manifestându-se ca aliat al ucrainenilor, deputatul dietal armeano-polon dorea să inducă ideea, că dezvoltarea rutenilor din Bucovina ar fi încetinită mai ales de către români. Replica Partidului Național Radical nu a întârziat să apară, ziarul “Patria” oferind sugestivul contraexemplu al abuzurilor maghiarilor asupra românilor transilvăneni.

Afirmând necesitatea protejării rutenilor, Stefanowicz cerea imperativ egala lor îndreptățire cu românii din ducat, aducând ca principal argument principiul “parității”. O asemenea doleanță nu a fost bine primită de către liderii Partidului Radical. Ca atare, atitudinea lor, exprimată clar, coerent, și cu argumente în paginile “Patriei”, nu lăsa loc de interpretări. Astfel conducătorii național-radicalilor considerau că este firesc ca, românii bucovineni să dețină un loc mai bun decât rutenii, în toate domeniile vieții publice din provincie.

Autohtonilor le revenea acest drept deoarece elitele lor intelectuale și politice erau mai numeroase, dar și mai bine pregătite. În consecință, reprezentarea românilor atât în Dietă, cât și în Comitetul țării, a fost mereu mai substanțială decât a rutenilor, deși ucrainenii, mai ales “gruparea tinerilor”, beneficiaseră și de protecția autorităților. Românii, dimpotrivă, au avut de înfruntat nu numai abuzurile instituțiilor statului, ci și acuzații de iredentism, lipsă de loialitate sau orientare “daco-românistă”. Protecționismul autorităților provinciale față de ruteni, în condițiile în care, în același timp, românii au suferit prigoniri și nedreptăți, nu mai putea fi tolerabil pentru politicieni ca Iancu Flondor, George Popovici sau Valeriu Braniște.

Guvernământul Bucovinei dorea ca dezvoltarea autohtonilor să fie încetinită, pentru a fi, eventual, ajunși din urmă de ucraineni. Astfel, redactorul-șef al “Patriei”, afirma: “Este deci un punct de vedere imoral și nedrept dacă ni se zice: rutenii, care nu erau capabili să creeze o stare cultă destul de însemnată, trebuie să fie protejați, iar noi, care prin muncă și luptă în contra împrejurărilor celor mai nefavorabile am ajuns totuși la stare mai înaltă, să fim reținuți în mod artificial în dezvoltarea noastră culturală, până ne vor ajunge și rutenii.

Dreptatea adevărată cere din contra, ca noi românii, dacă am produs un număr mai însemnat de oameni culți, funcționari și preoți, să ne bucurăm și noi de fructele muncii noastre, să ni se ofere numaidecât terenul necesar pentru dezvoltarea, care am meritat-o fără considerare, de pot alții să țină pas egal cu noi sau nu.”

Discursul politic al Partidului Național, dominat de elementele tinere radicale, nu mai avusese niciodată accente atât de dure. Noua abordare a politicienilor români din Bucovina nu poate fi încadrată în sfera xenofobiei, aceștia militând doar pentru apărarea intereselor și drepturilor legitime ale propriilor conaționali. Drumul fusese deschis prin intervenția în Dietă a deputatului și vicepreședintelui clubului național, Iancu Flondor, o contribuție importantă având-o însă și atitudinea sfidătoare a guvernatorului Bourguignon. De fapt, atât tabăra românească, cât și cea a rutenilor intraseră în jocul perfid al guvernatorului, care, ațâțându-le una împotriva celeilalte, nu dorea altceva decât să le submineze și să le erodeze, pentru ca, eventual, să le poată controla mai târziu.

Elitele politice românești afirmau, și pe bună dreptate, că originile tensiunilor dintre autohtoni și elementul slav (în special cel rutean) se regăsesc în politica de colonizare practicată de statul austriac în Bucovina. Elementul româneasc a fost în permanență slăbit prin aducerea de coloniști străini, teritoriile cu populație în majoritate autohtonă suferind un grav proces de eterogenizare și mozaicare etnică și confesională.

Dacă în zonele compact românești suprapuse cu domeniile fondului bisericesc grec-ortodox autoritățile au implantat colonii germane (de șvabi) precum: Karlsberg (pe valea Sucevei Superioare), Freudenthal (pe valea Moldoviței), Luisenthal (pe valea Moldovei), Iacobeni (pe valea Bistriței), în teritoriile locuite de huțani sau în ariile compacte rutene, autoritățile statului nu au mai adus coloniști. Un asemenea tratament diferit viza desigur transformarea caracterului românesc al Bucovinei, dar și deznaționalizarea și rutenizarea autohtonilor. Modificarea situației etnice și confesionale a ducatului devenise o adevărată politică de stat.

“Nu numai colonii germane, o întreagă hartă etnografică, colonii ungurești, rusești (lipoveni), slovace, chiar și colonii rutenești, d.e. Clitt lângă Solca și multe sate în districtul Sucevei și a Siretului, au fost așezate în mijlocul națiunii române. Este aproape o minune dacă noi românii, cu toate aceste încercări forțate de a sparge teritoriul compact român și de a ne slăbi în privința economică, totuși nu am fost învinși.”

Discriminarea românilor în raport cu rutenii, promovată în mod constant de către autoritățile locale, a fost valabilă și în privința tratamentului față de studenții celor două etnii din cadrul universității din Cernăuți. După crearea coaliției antiromânești din Dietă (alcătuită din ucraineni, armeano-poloni și germani), baronul Bourguignon a început o puternică ofensivă împotriva Partidului Radical.

La începutul anului 1899, Bourguignon va iniția o serie de cercetări cu privire la originile și semnificațiile tricolorului românesc, adresându-se mai multor personaje politice, științifice și culturale ca: primarul Cernăuțiului – Kochanowski, fostul guvernator al Bucovinei – baronul Felix Pino, R. F. Kaindl, Johann Polek, Ferdinand Zieglauer etc.

Președintele ducatului Bucovina a cerut rapoarte asupra chestiunii tricolorului și unor instituții de stat precum Arhiva de Război din Viena, Ministerul de Interne al Ungariei, Ambasada Austro-Ungariei de la București, guvernămintele din Praga, Triest, Innsbruck ș.a. În mod evident, interesul guvernatorului Bourguignon pentru tricolor nu avea conotații științifice, ci doar politice, de natură să-i ofere o acoperire legală față de viitoarele măsuri antiromânești.

Folosirea frecventă a simbolului tricolor de către membrii societății „Junimea”, în orașe ca Cernăuți, Dorna, Siret, dar și în comune rurale precum Tișăuți, Bălăceana, Șcheia, Mihoveni, produsese o mare îngrijorare în rândul autorităților, care, sub pretextul așa-zisului „iredentism” românesc și a încălcării legislației statale, au decis să interzică folosirea sau portul însemnelor naționale tricolore. Consecința a fost însă contrară așteptărilor, printre românii bucovineni crescând semnificativ vânzarea panglicilor în roșu, galben, albastru.

Datorită conflictului pentru tricolor, așa cum îl numise Teodor Bălan, restrângerea libertăților se extinsese și asupra preoților români, urmăriți și supravegheați de autorități chiar și în timpul serviciului divin. Noul mitropolit al Bisericii ortodoxe din Bucovina, Arcadie Ciupercovici, în loc să-i susțină pe ierarhi, a preferat să colaboreze cu guvernatorul care-i prigonea, neremarcându-se prin altceva decât prin slugărnicie. Atitudinea conducătorului bisericii ortodoxe bucovinene a trezit vii proteste în rândul tineretului român universitar.

La 17 aprilie 1899, un grup de studenți l-a apostrofat pe mitropolit în gara din Cernăuți, de unde acesta se îndrepta spre Viena. Protestatarii au fost aspru sancționați atât de către autorități, cât și de rectorul Universității din Cernăuți, Artur Skedl. La 25 mai, acesta emitea o sentință disciplinară prin care studenții și profesorii ce îndrăzniseră să-l critice pe înaltul ierarh au fost fie exmatriculați, fie excluși din instituția de învățământ superior a Bucovinei.

Astfel, Adrian Deseanu, student al Facultății de Teologie, va fi exmatriculat definitiv. Credem că eliminarea sa din universitate se datora și faptului că, acesta colaborase în numeroase rânduri la ziarul „Patria”. Emilian Slușanschi, student în drept, fusese exclus pentru trei semestre, iar colegul său, Eusebie Antonovici, timp de un semestru. Profesorul de filosofie, Emanuel Antonovici, își pierdea la rândul său locul la catedră.

Numeroasele nedreptăți la care au fost supuși românii de către guvernatorul Bourguignon, au determinat o solidarizare de scurtă durată a politicienilor naționalist-radicali și a celor de nuanță conservatoare. În consecință, deputații dietali români alături de alții aparținând celorlalte etnii, îl vor sancționa pe guvernator cu un vot de neîncredere.

Credem că, un rol important în decizia deputaților din adunarea legislativă a Bucovinei l-a avut Iancu Flondor, atât prin pozițiile publice împotriva președintelui țării, cât și prin susținerea morală și financiară a campaniei de presă antiguvernamentale dusă de ziarul cernăuțean „Patria”.

Contraatacul guvernatorului Bourguignon nu s-a lăsat așteptat, concretizându-se printr-un ordin de expulzare adresat dr. Valeriu Braniște, începând cu 18/30 iulie 1899. Sprijinit de Iancu Flondor, publicistul brașovean a mai rămas la conducerea „Patriei” și în ducat până în primăvara anului 1900; a fost nevoit să se ascundă pe moșiile Flondorenilor, și mai ales, pe cea a lui Iancu Flondor. Datorită acestuia, ziaristul și profesorul ardelean a putut să părăsească Bucovina fără a putea fi arestat de autorități.

După părerea noastră, Iancu Flondor și-a făcut o datorie în a-l ajuta pe Valeriu Braniște, din cel puțin două motive: unul ar fi acela că, datorită lui, a venit la conducerea oficiosului Partidului Național Radical Român, devenind un colaborator și susținător fervent al mișcării naționale a autohtonilor bucovineni, celălalt datorându-se recunoașterii meritelor sale în procesul de emancipare a românilor din Bucovina.

Victor Braniște, fratele lui Valeriu, primea și el în anul 1899, un ordin de expulzare din provincie. Într-o scrisoare către Iancu Flondor, îl numea pe acesta „bărbatul providențial al Bucovinei”, afirmație ce se va dovedi în viitor, perfect validă. Victor Braniște îl ruga de asemenea pe Flondor să intervină pe lângă primarul orașului Cernăuți, pentru a i se prelungi cu 48 de ore șederea în Bucovina. Din nefericire, liderul naționalist-radical nu a putut să-l ajute, lovindu-se de refuzul primarului Kochanowski.

Nemulțumit de votul de blam inițiat de către deputații dietali români, conduși de Iancu cavaler de Flondor, dar și extrem de frustrat că nu reușise să-l aresteze pe Valeriu Braniște, baronul Bourguignon își va relua, la finele verii anului 1899 atacurile asupra românilor, cu precădere asupra preoților. Majoritatea lor erau membrii sau aderenți ai Partidului Național Român, și ca atare, lovindu-i pe ei, președintele țării îi viza de fapt pe liderii naționalilor radicali.

Conflictul dintre autohtoni și Friedrich Freiherr (baron) von Bourguignon-Blaumberg se acutiza la 18 august 1899, cu ocazia festivităților legate de ziua de naștere a împăratului Franz Joseph. Cu prilejul omagiului preoțimii ortodoxe din Bucovina, prezentat de către mitropolitul Arcadie Ciupercovici, guvernatorul ducatului a răspuns pe un ton disprețuitor, acuzându-i pe clericii români de lipsă de loialitate față de împărat și de sfidare a statului austriac prin portul ostentativ al tricolorului. Mitropolitul nu a protestat în nici un fel față de asemenea jigniri, lăsându-și practic subordonații fără apărare.

Apariția Partidului Poporal Național pe scena politică a Bucovinei a reprezentat o reacție firească la coagularea elementelor conservatoare, fiind în același timp determinată și de dorința politicienilor naționaliști de a continua activitatea fostului Partid Radical. Acesta reușise pentru câțiva ani (1897-1899) să încline balanța în cadrul P.N.R., impunându-și pentru un timp propriile linii de acțiune în privința dezvoltării mișcării naționale.

Lupta, uneori cu accente destul de dure, promovată de către Iancu Flondor și George Popovici, împotriva abuzurilor guvernatorului Bourguignon, va deveni din ce în ce mai obositoare pentru latifundiarii români conservatori. Pretextând, că un conflict prea îndelungat cu autoritățile, a cărui rezultate au fost considerate mai mult negative decât pozitive pentru românii din Bucovina, nu-și poate dovedi eficiența, conservatorii au ales calea împăcării cu guvernatorul, părăsindu-l atât pe Iancu Flondor, cât și pe George Popovici.

Totuși, fiind conștienți că era destul de dificil să-și recupereze pozițiile în partid prin forțe proprii sau apelând la sprijinul opiniei publice românești, boierii conservatori au decis să negocieze ieșirea din „starea de beligeranță” cu guvernul provincial, însă, cu prețul ruperii unității partidului național. Neacceptând gestul grupării conduse de către dr. Ioan Volcinschi, liderii tinerilor, G. Popovici și I. Flondor, s-au văzut pentru un timp destul de izolați în plan politic.

Strângându-și rândurile și simpatizanții, ei vor pune bazele Partidului Poporal Național Român, care, deși dispunea de un program național generos, nu a fost capabil să-și organizeze foarte rapid și eficient structurile, nereușind să-i concureze cu succes pe conservatori, susținuți de către forțele guvernamentale. De aceea, cu sprijinul lui Bourguignon, și prin alianțe cu armeano-polonii, ei îi vor înfrânge pe poporali în alegerile din vara anului 1900.

Pentru Iancu Flondor, datorită personalității sale puternice, pierderea unei bătălii nu însemna și pierderea războiului. Ca atare, el va declanșa împotriva „bătrânilor” o puternică campanie de presă în paginile ziarului „Deșteptarea”, acuzându-i de părăsire a intereselor propriilor conaționali.

Reacția lui Bourguignon față de Flondor și susținătorii săi, care au refuzat semnarea „pactului”, nu s-a lăsat așteptată, represaliile extinzându-se de la politicieni până la oamenii simpli. Astfel, într-o serie de comune ca: Milișăuți, Mihalcea, Cârlibaba, Oprișeni, Gemenea, Banila Moldovenească – școlile românești au fost desființate.

Învățătorii autohtoni au fost transferați în mod forțat de la posturile lor, sau au fost obligați să se pensioneze. Și unii clerici – precum arhimandritul Juvenal Ștefanelli – care au dezaprobat pactul, au fost supuși aceluiași tratament abuziv. Nicu Flondor, ales președinte al Societății „Junimea” din Cernăuți, avea să fie demis din serviciul statului, la fel ca și alți tineri oameni politici.

Slăbirea elementului românesc din Bucovina s-a manifestat, între a doua jumătate a anului 1900 și prima parte a anului 1901, și prin fenomene ca invazia masivă de studenți originari din Galiția înscriși la Univeristatea din Cernăuți. Sporirea numărului de ruteni și evrei galițieni va reduce tot mai mult posibilitatea ca autohtonii din ducatul bucovinean să acceadă cu ușurință la funcții publice, administrative și politice.

Intelectualitatea românească din provincie a fost nevoită să facă față unei concurențe tot mai mari din partea alogenilor, sprijiniți în mod constant de către autorități. Degradarea continuă a situației autohtonilor bucovineni a radicalizat limbajul politic al poporalilor, căpătând uneori accente ultranaționaliste. Acestea se datorau și unor proiecte legislative promovate în Dietă de către guvernatorul țării.

Ne referim la modificarea legii referitoare la alcătuirea Consiliului Școlar al Bucovinei, promulgate la 28 februarie 1869. Guvernământul provincial a propus schimbări la articolele 34 și 35, prin care, în consiliu creștea ponderea cultului catolic, de la 1 preot la 2 preoți, biserica romano-catolică beneficiind de același număr de membri ca și biserica greco-orientală (ortodoxă). Noua situație a reprezentării naționalităților și confesiunilor bucovinene nu ținea cont de raporturile numerice și procentuale dintre credincioșii ortodocși majoritari și cei catolici minoritari.

De asemenea, creșterea numărului reprezentanților învățătorilor, de la 2 la 3, în forul de conducere al învățământului bucovinean, ascundea intenții de erodare a elementului românesc; doar unul dintre dascăli putea fi autohton, ceilalți reprezentând interesele alogenilor. Însă, românii pierdeau rolul decizional în Consiliul Școlar al Bucovinei și prin modificările de la articolul 35, prin care numirea unei importante părți a consilierilor va depinde direct de autoritățile centrale de la Viena.

Fracționarea și slăbirea taberei românești, orchestrate cu “măiestrie” de către guvernatorul Friederich Bourguignon von Baumberg, au determinat consecințe nefaste și la nivelul reprezentării românilor bucovineni în Parlamentul de la Viena. Drept urmare, izolarea politică a autohtonilor din ducatul Bucovinei s-a manifestat și prin disoluția Clubului Parlamentar Român din Reichstrath, care va deveni doar o componentă a clubului bucovinean, metamorfozat în Uniunea Liberă Bucovineană. Caracterul, și așa destul de eterogen din punct de vedere politic, al grupului parlamentar al românilor bucovineni din Viena, se va adânci și mai mult.

Continuarea și intensificarea acțiunilor antiromânești ale guvernatorului Bourguignon au reprezentat, pentru politicienii conservatori, primele semnale că au greșit din punct de vedere tactic, semnând “pactul” cu președintele țării. Deși obținuseră cu sprijin guvernamental un semnificativ succes electoral, prin înfrângerea candidatului George Popovici, la Câmpulung Moldovenesc de către candidatul Dimitrie Isopescul (director al Școlii Normale din Cernăuți), politicienii români de nuanță conservatoare decideau, în ianuarie 1901, să încerce o împăcare cu poporalii naționali.

Gestul era însă departe de a fi sincer, dorindu-se a fi doar “o lovitură de imagine”. Organizând la 12/25 ianuarie 1901, o întâlnire a tuturor deputaților români din Dietă și Reichstrath, conservatorii i-au invitat, pe lângă noii aderenți (Florea Lupu și Dimitrie Isopescul) și pe tinerii lideri, Iancu Flondor și George Popovici. Invitația a fost declinată de aceștia printr-o scrisoare deschisă, publicată în organul de presă al Partidului Poporal Național Român.

În opinia noastră, motivațiile refuzului s-au circumscris atât unor chestiuni de principiu, cât și unor elemente de natură personală. Conducătorii poporalilor naționali nu puteau accepta să se alăture, nici măcar formal, adversarilor politici, deoarece ar fi însemnat că, tacit, sunt de acord cu înțelegerea materializată prin “pactul” cu Bourguignon. De asemenea, printr-o eventuală participare la adunarea organizată de conservatori, s-ar fi creat, în ochii opiniei publice românești din ducat, impresia pierderii identității politice a continuatorului Partidului Radical, dar și a renunțării la lupta cu președintele țării.

Intransigența și profilul moral ale lui I. Flondor și G. Popovici, nu le permiteau celor doi oameni politici să facă vreun compromis, în sensul reapropierii din conservatori, cel puțin la momentul respectiv. Trebuie însă să luăm în considerare și faptul că, gustul amar al înfrângerii în alegeri, nu se stinsese încă, mai ales dacă ne referim la profesorul George Popovici. Iancu Flondor nu putea veni la adunare singur, fără partenerul său politic, în condițiile în care acesta pierduse locul de deputat de Câmpulung în fața unui adversar mai slab, dar sprijinit de autorități.

Este evident că, George Popovici a resimțit eșecul cu o mare frustrare și dezamăgire, după câte făcuse în sprijinul și în favoarea românilor câmpulungeni. Mai mult, activitatea sa în parlamentul imperial nu s-a restrâns doar la apărarea drepturilor conaționalilor din ducatul Bucovinei, ci și a celor din Transilvania. După o activitate politică începută în 1897, Popovici se vedea părăsit de românii bucovineni, iar prestigiul său ca președinte al aripii poporale a P.N.R. ieșise destul de știrbit. În aceste condiții, decizia sa de a părăsi Bucovina și a se stabili în România a putut fi luată cu mare ușurință. Noua situație creată de G. Popovici a impus, desigur, și modificări la vârful Partidului Poporal Național. Prin renunțarea la președinție, locul său va fi luat de Iancu cavaler de Flondor.

Preluarea conducerii Partidului Poporal Național, în 1901, de către “boierul din Storojineț” a reprezentat, în opinia noastră, un pas firesc, în condițiile în care, aproape în permanență, cei doi lideri tineri au acționat în plan politic în tandem. Din motive subiective, dintre care cel mai important ar fi adversitatea politică din primii ani de după unire, Ion Nistor afirmă, că plecarea lui G. Popovici de pe scena publică a Bucovinei a constituit o pierdere pentru mișcarea națională, pe care Iancu Flondor nu a putut s-o suplinească așa cum trebuie.

Discursul din 6 iulie 1901, ținut în adunarea legislativă a ducatului, reprezintă un important punct de reper al notorietății lui Flondor în ochii opiniei publice din Bucovina. Cuvântarea sa a început prin punerea în discuție a unor probleme precum condamnarea regimului abuziv condus de către guvernatorul Bourguignon sau denunțarea “pactului” dintre acesta și politicienii români de orientare conservatoare. Liderul Partidului Poporal Național îi învinuia pe președintele țării, și pe colaboratorii acestuia, că au accentuat situația, și așa grea, la care fuseseră aduși autohtonii, în toate domeniile (economic, social, politic, cultural).

Adresându-se deputaților români conservatori, Iancu Flondor îi atenționa asupra lipsei de rezultate a înțelegerii pe care o făcuseră cu atâta ușurință cu guvernatorul: “Astăzi domnii mei, a trecut mai mult decât un an și jumătate și din toate promisiunile câte le-ați primit de la prezidentul țării, nimic nu s-a împlinit. Dumneavoastră n-ați primit nimic, decât cei 2500 florini mizerabili din fondul religionar, drept subvenție pentru internatul de copile române. Și știți de ce ați primit acești bani? Pentru că rutenii primiseră încă înainte de aceasta, sume duble. Din toate promisiunile date atunci de guvern, nici una nu s-a realizat. Pe terenul școlar domnește și azi aceeași prigonire contra elementului românilor și pe toate celelalte terene sistemul practicat până atunci de guvern a rămas intact.”

Iancu Flondor își continua discursul din Dietă, schițând o veritabilă “radiografie” a stării economice, politice și culturale a românilor bucovineni. Astfel, el va evidenția un întreg complex de cauze ce au dus la degradarea și la slaba dezvoltare economică și socială a autohtonilor din ducat.

Iancu cavaler de Flondor considera, că prima cauză a crizei prin care românii din Bucovina trecuseră în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, se datora “obstrucționării relațiilor economice” cu Regatul României. În acest context el afirma că “primul dezastru l-a suferit țara noastră prin tulburarea relațiilor comercial-politice între statul vecin România și Austria. Țara noastră este situată la cea mai extremă periferie a statului și în multe privinți are un interes netăgăduit – mai ales în privința economică – ca acest contact cu regatul vecin să nu fie întrerupt, cum am zice, printr-un zid chinezesc.”

Relațiile comerciale dintre ducatul Bucovinei și România au fost în general destul de strânse, manifestându-se prin comerțul intern (românii din Regat făceau negoț în iarmaroacele anuale de la Cernăuți, Rădăuți, Siret, Sadagura, Câmpulung Moldovenesc), cât și prin comerțul de tranzit. După 1886, datorită războiului vamal cauzat de impunerea de către România a tarifului protecționist, relațiile comerciale cu imperiul dualist, și implicit cu Bucovina, s-au deteriorat destul de mult. Numărul negustorilor români cu afaceri în ducat va scădea simțitor, în condițiile în care, comercianții alogeni începuseră practic să domine piața de desfacere bucovineană. Către finele secolului al XIX-lea, existau în Bucovina nu mai puțin de 10313 negustori alogeni. Comerțul a reprezentat un factor important al unității economice în spațiul românesc (între Bucovina și Moldova, respectiv România); se adaugă desigur și ceilalți factori ai unității (cu excepția celui politic).

Scăderea raporturilor comerciale cu “patria mamă” l-a nemulțumit foarte mult pe Iancu Flondor, deoarece, în viziunea sa, dezvoltarea economică a autohtonilor bucovineni nu se putea realiza decât prin crearea unei contraponderi față de dominația elementului iudaic. O serie de istorici germani, precum Erich Prokopowitsch, considera, că Flondor ar fi avut înclinații către daco-românism, acuzându-l indirect de idei iredentiste și de lipsă de loialitate față de împărat și statul austriac.

Fără a nega în totalitate concepția daco-românistă a lui Iancu Flondor, se cuvine să facem unele precizări și nuanțări. În mod evident, ideea unității culturale și economice a românilor din Bucovina cu cei din România era, nu numai acceptată, ci și susținută de către “boierul din Storojineț”. Relațiile politice și economice dintre România și Austro-Ungaria materializate prin tratate și convenții, au fost în principiu, după 1878, destul de cordiale, în ciuda tensiunilor existente între cele două state. Ca atare, Iancu Flondor nu avea nici un motiv să nu propună intensificarea relațiilor dintre românii bucovineni și “frații” lor.

Flondor nu-și ascundea adevăratele simțăminte naționale, și, de aceea, a răspuns extrem de dur atacurilor guvernatorului Bourguignon la adresa tricolorului românesc. Într-un alt discurs din Dietă, ținut la 8 iulie 1901, “boierul din Storojineț” îi dădea următoarea replică reprezentantului împăratului austriac în Bucovina: “Domnule Președinte, te rog să iei cunoștință că, culorile roșu-galben-albastru le privim drept culori naționale române și că e sub demnitatea noastră de a discuta cu dumneata, de o putem dovedi cu fapte istorice sau ba, chiar și în caz că aceste culori ar fi identice cu culorile regatului român (…)

Domnule guvernator, este sub demnitatea mea a discuta cu Domnia Voastră această problemă (…); numai noi avem de hotărât care sunt culorile noastre naționale (…). Vă interzic a ne porunci ce culori naționale avem de purtat, aceasta cu atât mai mult, cu cât sub flamura tricoloră s-au luptat românii pentru susținerea tronului austriac, când el trosnea din toate încheieturile sale. Sub acest steag, românii au jertfit tot ce aveau mai scump (…). Acestea sunt fapte istorice și un funcționar cesar-regal austriac nu are dreptul să interzică folosirea steagului tricolor, fiindcă concluziile ce le-ar putea trage națiunea, n-ar fi tocmai de natură patriotică.”

A doua cauză pe care Iancu Flondor o amintea în discursul din 6 iulie 1901, în privința deteriorării stării economice a românilor din Bucovina, era “politica vamală a statului”. Astfel, liderul Partidului Poporal Național afirma următoarele: “Eu cred că prin această politică tarifară, țara a fost aruncată în mizerie permanentă. Desigur, nu exagerez dacă zic: mizeria în Bucovina e permanentă (…). În fața acestor fapte dureroase însă, guvernul (n.n. adică guvernatorul) observă o ținută atât de ridicolă, încât nu poți înțelege alta, decât că scopul guvernului este ruinarea perfectă a Bucovinei.”

În expozeul prezentat în fața camerei legislative provinciale, Flondor descria subminarea de către autorități, atât a marii proprietăți boierești, cât și a proprietății mijlocii și mici țărănești autohtone. Din cauza datoriilor ipotecare, o mare parte dintre proprietarii români din Bucovina și-au pierdut moșiile în favoarea alogenilor. În acest context, Flondor s-a poziționat alături de reprezentanții clasei sociale din care el însuși făcea parte, deplângându-le decăderea: “Moșiile falnicilor noștri boieri de odinioară au ajuns aproape de-a rândul pe mâini străine, moșioarele țărănești pe aceeași urmă; iar câte au mai rămas, gem sub povara grelelor datorii pe la cei cămătari și zi de zi se tot crâmpoțesc și se tot împrăștie de nu mai ajung mulțimii și gurilor flămânde.”

Iancu Flondor condamna faptul, că mica proprietate țărănească se sufoca sub datorii, susținând totuși că băncile rurale ar fi o soluție relativ viabilă. În legătură cu acestea au existat însă și o serie de probleme ca: lipsa de capital sau a unei organizări centralizate, piedicile impuse de stat etc. Participanții la adunările băncilor populare se aflau în permanență sub amenințarea expulzării în România, iar celor ce convocau întrunirile li se intentau procese sau chiar primeau condamnări. Flondor amintește de asemenea cazurile unor comune cu populație majoritar românească, situate la granița cu România.

La Tișăuți, Șcheia, Udești, organele administrative au încercat să împiedice înființarea de bănci populare, prin inițierea de atacuri de discreditare și anchetarea preoților și învățătorilor din respectivele localități. Grav e și faptul că motivațiile autorităților erau de natură politică. Atitudinea guvernului în privința sprijinirii creării de bănci populare în mediul rural a avut deseori accente discriminatorii. Acestea, desigur, nu puteau fi trecute cu vederea în discursul din Dietă (6 iulie) al liderului poporal: “Pe când guvernul, în comunele rutene – ceea ce nu voiesc de fel să iau în nume de rău – își îndeplinește datoriile sale față de ruteni, trebuie să observ că față de români, nu numai că nu-și îndeplinește datoriile, dar pune toate în mișcare pentru a împiedica înființarea de bănci Raiffesiene.”

Din nefericire, sistemul de creditare impus de către băncile populare, nu aducea prea multe avantaje țărănimii bucovinene în general, și celei românești în special. Sătenii care doreau să se împrumute de la o astfel de instituție bancară obțineau un termen de rambursare redus în timp, neprimind credite pe perioade îndelungate, care să poată fi returnate cu ușurință. Asupra gospodăriilor țărănești grevau impozite foarte mari, ce nu le permiteau sătenilor să se împrumute.

Mulți dintre țăranii români au preferat să emigreze în România, în Canada sau în Statele Unite ale Americii. Perspectivele multora dintre ei de a duce o viață decentă, deveniseră, în concepția conducătorului poporalilor naționali, tot mai limitate. “Odată ruinat, bietul țăran n-are decât să apuce calea pribegiei, de sine înțeles că nu cu bucurie în suflet. Cel puțin eu n-aș voi să fiu părtaș la <<bucuria>> acestor dezmoșteniți”, spunea cu amărăciune Iancu Flondor.

După prezentarea chestiunilor de ordin economic, acesta și-a orientat discursul către domeniile politic și cultural. Răspunzând campaniei de injurii sau invective adresate lui și partidului său, și orchestrate de către guvernatorul Friedrich Bourguignon von Baumberg, Iancu Flondor aducea următorele argumente: “Partidul nostru poporal național nu e nici radical, nici roșu, nici intolerant, nici intransigent, nici toate câte ar voi cineva să-i zică. Dar el nu va admite niciodată ca alte națiuni din Bucovina să dejoace elementul român (…).

Românii nu doresc să formeze substratul etnic pentru alte popoare (…). Principiul nostru programatic cel mai de frunte este toleranța absolută în privința confesională, cât și în cea națională. Ceea ce combatem cu toată hotărârea și unicul lucru care-l împlinim este, că nu admitem ca alte naționalități să se avânte pe contul și pe spinarea noastră. Și aceasta e sigur, că doară noi românii nu voim să fim gunoiul cultural pentru alte naționalități.”

Liderul bucovinean își exprima deschis dezacordul față de politica de deznaționalizare practicată cu asiduitate de către autorități împotriva românilor; fie prin germanizare, fie prin rutenizare. Pentru transformarea Bucovinei într-un conglomerat etnic și confesional – considera Flondor – au fost la fel de vinovate, atât autoritățile centrale vieneze, cât și cele locale bucovinene. Politicianul român naționalist condamna de asemenea și metodele de aplicare a acestui proces de modificare a caracterului inițial al provinciei, ce devenise extrem de îngrijorător.

Elitele românești de la sate erau în mod constant șicanate sau “hăituite” pentru că încercau să păstreze nealterată ființa națională, și pentru că doreau emanciparea spirituală, culturală, economică și politică, mai ales în rândul claselor de jos. Indignarea omului politic și liderului Flondor se contura în cuvinte astfel: “Loviți sunt preoții noștri, loviți sunt și învățătorii și școlile noastre. Toate plângerile ridicate de membrii clubului român, acum însă sistate, nu știu din ce cauză, toate neajunsurile acestea există și azi, începând de la rutenizarea școlilor noastre, până la calamitățile ce rezultă din împrejurarea, că inspectorul școlar al țării, care nu cunoaște limba țării, inspectează școlile noastre.”

După discursurile din Dietă de la începutul lunii iulie a anului 1901, Iancu Flondor va fi perceput de către o mare parte din opinia publică (în special cea românească) ca un adevărat “tribun” al luptei de emancipare a elementului autohton. Intransigența de care a dat dovadă în chestiunile naționale i-au adus aprecierea majorității conaționalilor, dar și respectul unei părți a adversarilor politici (ne referim în special la “pactiști”).

Studențimea română din Graz, precum și cea din Viena, l-au felicitat pentru atitudinea dârză, și în același timp demnă, din adunarea legislativă provincială, dar și pentru campania de presă antiguvernamentală susținută și organizată de el în ziarul “Deșteptarea”. Iancu cavaler de Flondor a primit aprecieri pentru discursurile din Dietă și de la aderenți din teritoriu ai Partidului Poporal Național, precum Claudiu Ștefanelli, din Câmpulung Moldovenesc.

După luarea de poziție a lui Iancu Flondor din adunarea legislativă provincială, reacțiile adversarilor săi politici nu au întârziat să apară. Astfel, guvernatorul Bourguignon afirma, că discursul din Dietă al politicianului român naționalist friza patologicul. Ca atare, Flondor îl va provoca pe președintele ducatului la duel pentru lezarea onoarei; conflictul a fost aplanat însă datorită unei mediații.

Iancu Flondor a fost atacat pentru cuvântarea sa din Cameră și de către unii politicieni români din Bucovina. Florea Lupu (deputat în parlamentul vienez), fost “poporal”, devenit “peste noapte” conservator, avea să declare, după unele discuții cu primul ministru de la Viena (Koerber), că: “Românii bucovineni trebuie să înțeleagă odată că nu mai au nici un drept a purta tricolorul pentru că nu sunt în stare a dovedi îndreptățirea lui, din contră, orice luptă pentru tricolorul național este o luptă contra morilor de vânt.”

Liderul și membrii marcanți ai Partidului Poporal Național îi dădeau în paginile propriului organ de publicitate următoarea replică: “Tricolorul este simbolul unității noastre etnice și culturale, a sentimentului și a drepturilor noastre inalienabile, simbolul principiului fundamental pe a cărui bază purtăm lupta națională pe feluritele sale terene.”

În urma unor injurii pe care Florea Lupu i le adresase în ziarul “Bukowiner Post”, din Cernăuți, Iancu Flondor îi va arunca și acestuia, precum lui Bourguignon, mănușa duelului. Dovedind lașitate și pretextând, că, datorită poziției sale de judecător și a legislației care interzicea o asemenea practică, Florea Lupu va declina provocarea “boierului din Storojineț”. Mai târziu, cei doi politicieni se vor împăca, cel puțin în mod formal.

Moartea lui Dimitrie Isopescul, ce tocmai fusese ales deputat de Câmpulung în Parlamentul de la Viena, îi va oferi o nouă șansă lui Bourguignon pentru a interveni în lupta electorală și pentru a lovi în poporali și liderul lor.

În mai 1901, Iancu Flondor îi propunea lui George Popovici să candideze din nou pentru mandatul de deputat imperial din partea districtului Câmpulung, însă acesta l-a refuzat datorită viitoarei căsătorii și deciziei de a rămâne definitiv în Regatul României. Astfel, Partidul Poporal Național Român din Bucovina se vedea pus în situația de a nu prezenta un candidat propriu la alegerile parțiale.

Deși în presa bucovineană, în special cea de limbă germană, s-au vehiculat mai multe nume de candidați guvernamentali, precum cele ale dr. Stefanowicz, dr. Michael Kipper, dr. Iosif Rott, etc, președintele țării va da o lovitură de imagine, desemnându-l drept candidat chiar pe fratele lui Iancu, Tudor cavaler de Flondor. Acesta făcea parte însă din tabăra conservatorilor, nebeneficiind de sprijinul conducătorilor poporalilor naționali.

Prin numirea lui Tudor Flondor pentru mandatul de deputat în curia a V-a (Câmpulung), Friedrich Bourguignon a încercat să inducă ideea, că împăcarea cu poporalii se produsese deja, fapt neconfirmat de către conducătorul acestora. Mai mult, Iancu Flondor, călcându-și pe suflet, și punând mai presus interesele mișcării naționale decât pe cele ale propriei familii, a respins candidatura fratelui său, recomandându-le membrilor și aderenților Partidului Poporal să se abțină și să absenteze la alegerile din districtul Câmpulung Moldovenesc.

Exprimând poziția comitetului de conducere al propriului partid, Flondor și-a motivat atitudinea față de participarea la alegeri a fratelui său, astfel: “Partidul Poporal Național nu are încredere în persoana d-lui Tudor cav de Flondor, atât pentru al său indiferentism național și lipsă de independență, cât și cu privire la programul său, care reprezintă numai o încărcătură de cuvinte, fără ca să reeasă oarecari principii politice curate și înălțătoare pentru poporul nostru.

Fiind de la alegerile trecute, încă proaspete în memorie, mijloacele cu care se împiedică în țara noastră libera manifestare a voinței și nevoind noi a expune din nou, poporul, presiunii unor elemente ce cultivă numai corupția, Partidul Poporal Național vă recomandă, de astă dată, până la deplina clarificare a situațiunii în toate comunele, abstinență (n.n. abținere de la vot) absolută. Nu mergeți de această dată la alegere …”

Începând cu toamna anului 1901, pe scena politică a Bucovinei va apărea un personaj, a cărui activitate politică va fi una dintre cele mai controversate, în plan istoriografic. Ne referim la Aurel cavaler de Onciul. De profesie avocat, el a deținut în primii ani ai secolului al XX-lea funcția de director general al Societății de Asigurări a Moraviei, cu sediul la Brno (Brunn).

Aurel Onciul va încerca să intre în rândurile Partidului Poporal Național, însă Iancu Flondor l-a respins, bănuindu-l de duplicitate, datorită legăturilor pe care le avea cu gruparea conservatoare, cu Bourguignon și cu Florea Lupu.

Conștient de imposibilitatea de a evolua în plan politic în cadrul Partidului Poporal Național, Aurel Onciul îl anunța pe Flondor, că va edita o publicație proprie “care să propage ideea unei consolidări politice și economice a Românilor bucovineni din propria lor forță”. Cu alte cuvinte, îl avertiza pe șeful Partidului Poporal, că îi va face concurență.

Începând cu anul 1902, Onciul va începe să-și țină promisiunea, înființând ziarul “Privitorul”, ca un an mai târziu să inițieze un nou curent și partid politic românesc în Bucovina, și anume cel “democrat”. Publicația patronată de către Aurel cavaler de Onciul va deveni, pe lângă organ de presă de partid, și o adevărată tribună a injuriilor și calomniilor la adresa lui Iancu Flondor. Ca urmare a faptului că nu primise acceptul de la acesta de a candida pe listele poporalilor – care oricum nu și-au desemnat nici un candidat la alegerile parțiale din toamna anului 1901 – Aurel Onciul va publica sub pseudonimul A. Vrânceanu, o serie întreagă de articole calomnioase, menite să păteze reputația lui Iancu Flondor.

Astfel, într-un articol intitulat “Megalomania”, a fost acreditată ideea, că, deși în public critica candidatura fratelui său Tudor, Iancu Flondor s-ar fi ocupat cu manevre de culise (în Dietă și în rândul conservatorilor), prin care îl susținea pe acesta pentru a fi ales în curia a V-a, districtul Câmpulung Moldovenesc. De asemenea, traseul politic al lui Flondor (din 1897 până în 1901) era caracterizat ca fiind doar “Productul unei megalomanii ridicule”. Gazeta “Privitorul” îl mai acuza pe Iancu Flondor de oportunism politic, prin însușirea programelor de reforme și democratizare ale societății bucovinene de la Aurel Onciul (1894), Florea Lupu (1895), și George Popovici (1896).

Pe lângă discreditare, ziarul “democraților” își propunea minimalizarea, dacă nu chiar negarea meritelor de netăgăduit ale liderului naționalist, în construirea mișcării de emancipare politice a românilor bucovineni, începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Prestigiul liderului poporalilor se consolidase nu numai în interiorul ducatului Bucovinei, ci și în afara lui, în Regatul României. Într-o scrisoare către Iancu Flondor, Sever Zotta afirma, că inclusiv la București, “numele Flondor e acum aici pe buzele tuturora”. Așadar, era foarte greu să pătezi reputația unui om cu atâtea merite în mișcarea de emancipare a românilor din Bucovina, doar printr-o campanie de presă plină de calomnii, minciuni și injurii. Aurel Onciul nu va precupeți însă niciun effort în denigrarea adversarilor politici.

Anii 1902-1903 vor aduce în sfera vieții politice a Bucovinei o serie de modificări, mai ales în privința regrupărilor în plan partinic, atât printre autohtoni, cât și printre alogeni (ruteni, evrei, armeano-poloni).

Astfel, în tabăra ucraineană se contura o dizidență condusă de către Nicolae Vasilco, care făcuse parte inițial din grupul conservator de nuanță rusofilă. Fracțiunea condusă de el se va situa, începând cu primii ani ai secolului al XX-lea pe poziții contrare atât față de bătrâni, cât și de grupul politic al “rutenilor tineri” de nuanță poporală și de orientare austrofilă. Vasilco va intra în conflict cu liderul ucrainean Ștefan Smal-Stocki, alegând să colaboreze cu politicianul român Aurel Onciul și cu cel evreu Beno Straucher. De aceea, politicienii ruteni vor încerca să-i izoleze pe scena publică, atât pe el, cât și gruparea sa liberal democrată. Nicolae Vasilco (deși român de origine) va duce, alături de aliații săi, o luptă îndârjită, în Dietă și în presă, împotriva propriilor conaționali.

În 1902, ca urmare a dezvoltării unei conștiințe naționale proprii, o mare parte a evreilor din Bucovina (mica burghezie și proletariatul israelit) se va desprinde din grupul politic liberal progresist german, formând în jurul dr. Beno Straucher, Partidul Popular Evreiesc. Formațiunea politică de nuanță naționalistă urma desigur modelele altor etnii precum românii sau ucrainenii. Fracțiunea condusă de Straucher relua și amplifica revendicări mai vechi, precum: recunoașterea evreilor de către stat nu numai în plan confesional, ci și național, reducerea procesului de asimilare a israeliților în masa germanilor, recunoașterea idișului ca limbă națională, egalitate în drepturi cu alte etnii, precum și participarea la alegeri în curii separat de germani. Autoritățile austriece nu le-au acordat dreptul de a se înscrie în scrutinurile electorale în curii distincte, însă prin legislația economică le-a oferit un cadru proprice de dezvoltare și evoluție.

În tabăra politică a românilor bucovineni, și așa foarte fragmentată, se vor produce, începând cu anul 1902, unele regrupări și noi cursuri evolutive. Germenii împăcării dintre conservatori și poporali vor începe să dea roade, în condițiile în care rezultatele acordului dintre “pactiști” și guvernatorul Friedrich Bourguignon von Baumberg erau extrem de reduse.

Rolul fondatorului partidului și mișcării democrate (A. Onciul) în slăbirea coeziunii, și așa precară, dintre elitele româneși din ducatul Bucovinei, intrase deja în domeniul evidenței. În octombrie 1902, șeful democraților își adăuga la asenalul instrumentelor de luptă politică, o nouă publicație, și anume “Voința poporului”. Ca și “Privitorul”, aceasta era tot o gazetă de scandal, menită, printre altele, să-l discrediteze pe boieri în fața celorlalți români. Erijându-se în apărătorul intereselor maselor țărănești, Aurel Onciul dorea afirmarea printre autohtoni a unor idei precum lupta de clasă sau separarea ireconciliabilă între marii proprietari români și lucrătorii agricoli.

Liderul Partidului Țărănesc Democrat Român din Bucovina nu era în niciun caz deschizător de drumuri, așa cum el ar fi dorit să se creadă, în privința implementării în provincie a principiilor și ideologiilor de stânga. Încă din august 1896, exista în ducat un Partid Social Democrat, organizat un an mai târziu pe secții naționale (română, ucraineană, evreiască, poloneză). Primul ziar de nuanță socialistă din Bucovina fusese “Volkspresse” („Gazeta Poporului”), apărut la Cernăuți, în 1897. În secolul al XX-lea, P.S.D. din Bucovina va fi reformat și restructurat de către George Grigorovici, alături de Iacob Pistiner, Traian Dan, Tatiana Grigorovici și Rudolf Gaisdoch, funcționând între anii 1906-1918; formațiunea de centru-stânga își propunea ca principiu de bază apărarea intereselor muncitorimii bucovinene, indiferent de naționalitate.

Putem lesne remarca asemănări între modul de organizare a social-democraților bucovineni și cel al uniunii multietnice de orientare țărănist-democrată, numită Freissinniger Verband (Tovărășia Țărănească Progresistă). Obiectivele aliaților de orientare democrată (români, ruteni, evrei, germani) se centrau nu pe apărarea intereselor proletariatului bucovinean, ci mai de grabă pe erodarea dominației în instituțiile ducatului a marilor proprietari funciari; membrii “tovărășiei” încercau să-și atingă scopul prin promovarea unor proiecte legislative cu caracter populist precum: introducerea votului universal, creșterea salariilor învățătorilor, desființarea domeniilor, diminuarea numărului de mandate al boierimii în Dietă, înființarea unei Bănci a Țării.

Aurel Onciul a înțeles foarte bine, că realizarea obiectivelor sale putea deveni mult mai facilă, dacă reușea să murdărească imaginea lui Iancu Flondor, văzut ca principalul obstacol în calea ambițiilor și ascensiunii carierei sale politice. Uzitând de un duplicitar discurs politicianist, liderul democrat acredita ideea, conform căreia, orientarea progresistă și apartenența lui Flondor la partidele radical și poporal român fuseseră doar formale, conjuncturale și de fațadă.

Începând cu anul 1902, Onciul va iniția formarea propriului partid, însă formațiunea politică nu va deveni funcțională decât un an mai târziu. Oportunitatea construirii unei noi formațiuni politice românești în ducat reprezintă un subiect ce a suscitat și încă mai suscită discuții. Momentul apariției partidului țărănesc-democrat nu a fost ales întâmplător, dacă e să ținem cont de faptul că tocmai în 1902 poporalii și conservatorii români se împăcaseră și alcătuiseră, sub conducerea lui Iancu Flondor, o dirigență comună.

Flondor beneficia de un important sprijin politic, de aceea A. Onciul și asociatul său, Florea Lupu, au înțeles că lansarea în presă a unei campanii de presă împotriva acestuia nu era suficientă, decizând să caute și să-și atragă aliați. Cum între anii 1902- 1903, cei doi politicieni “democrați” nu au reușit să găsească prea mult sprijin din partea propriilor conaționali, nu le rămăsese decât opțiunea colaborării cu unele partide ale alogenilor. Mânați de ambiția ajungerii la putere, indiferent de mijloace, ei și-au construit un discurs și o strategie politică extrem de interesante.

Astfel, liderul “democrat” Aurel Onciul, a folosit ziarele pe care le controla (“Privitorul” și ”Voința Poporului”) pentru a-și construi o imagine “imaculată” de politician preocupat de soarta maselor, de ameliorarea reală a situației lor, precum și de democratizarea societății bucovinene în ansamblu. Ca să poată iniția un asemenea demers, Onciul a declanșat o vastă campanie de decredibilizare a celorlalți politicieni români din ducatul Bucovinei, și în special a boierimii autohtone.

Boierii, fie ei conservatori sau poporali, erau făcuți în bloc responsabili de starea pauperă a țărănimii din Bucovina. Discreditarea boierimii trebuia să inducă printre țăranii români bucovineni sentimente ca ura, dar și disprețul față de politicienii conservatori și poporali. Aurel Onciul și Florea Lupu au lansat ideea că între aceștia n-ar exista practic nici o diferență, și că doar ei, “democrații”, ar susține cu adevărat interesele poporului.

Următorul pas, după discreditarea liderilor politici naționali, l-a reprezentat atragerea învățătorilor rurali, prost plătiți, de partea partidului democrat, prin promisiuni populiste cu caracter social (creșterea salariilor, reformă electorală, înființarea de bănci țărănești). Mișcarea a fost una inteligentă deoarece, îndată “înregimentate” partinic, cadrele didactice autohtone de la sate deveneau transmițătoare ale mesajului și discuruslui politic “democrat”.

După enunțarea programului “democrat”, în ianuarie 1903, o lună mai târziu a luat ființă Societatea politică “Unirea” sau Partidul Țărănesc Democrat. Președinte fusese ales A. Onciul, iar ca membri marcanți: Florea Lupu, Constantin Onciul, Grigore Halip. Formațiunea își luase ca model Societatea “Concordia”, însă prin idei și acțiune politică, liderii săi o considerau mai evoluată chiar decât Partidul Național Român din Bucovina. Însuși Aurel cavaler de Onciul a fost privit de unii partizani ai săi ca un politician aflat înaintea vremurilor pe care le trăia. Manifestându-se ca un adevărat “homo bucovinensis”, el nu se cantona de chestiuni precum apărarea și prezervarea identității naționale, situându-se de multe ori de partea alogenilor și nu a propriilor conaționali.

Șeful Partidului Țărănesc Democrat era astfel exact opusul tipului de politician reprezentat de Iancu Flondor. Folosind un limbaj dublu, A. Onciul se declara în același timp naționalist, dar și profund loial statului și dinastiei austriece. În seria de articole din “Privitorul”, intitulată “Condițiunile existenței Românilor”, acesta afirma: “Sunt bun Austriac, tocmai pentru că sunt Român”, generalizându-și aserțiunea și asupra autohtonilor din ducat: “Românii bucovineni sunt Austriaci și dinastici până la măduvă”.

În acest context, Aurel Onciul nu se ferea să-și declare admirația pentru calitățile coloniștilor germani din Bucovina, considerând că autohtonii ar trebui să le urmeze modelul, mai ales în privința comportamentului social, atitudinii față de muncă și disciplinei. Astfel, liderul democrat recomanda țărănimii românești din ducatul Bucovinei să se inspire din modul de viață al germanilor.

Pentru a-și crea o imagine de om politic deschis și tolerant față de etniile alogene din Bucovina, și desigur, pentu a aduna cât mai mult capital electoral, Aurel cavaler de Onciul a publicat în ziarul “Privitorul” două serii de articole intitulate “Condițiunile existenței românilor” și “Problema austriacă”, în care susținea grave neadevăruri istorice, în special la vechimea rutenilor în partea de nord a Moldovei. Șeful democraților nega ideea rutenizării ducatului, afirmând, că însuși Ștefan cel Mare, prădând Polonia, ar fi adus și așezat în Moldova aproximativ 100000 de ruteni. În opinia lui A. Onciul, o mare parte a lor au fost românizați și doar 35000 își păstraseră identitatea la momentul ocupării nordului teritoriului moldav de către austrieci, în 1775.

Șeful democraților bucovineni susținea ca atare, că: “Valea Ceremușului a fost deci ruteană din capul locului și a rămas ruteană în decursul stăpânirii moldovenești”. Vorbind despre o așa numită românizare a populației ucrainene, și negând rutenizarea dovedită chiar de datele oferite de recensămintele austriece, începând cu a doua jumătatea a vecului al XIX-lea, Aurel Onciul a făcut mari deservicii chiar propriilor conaționali. De fapt, el preconiza să capete sprijin din partea grupării politice a “rutenilor tineri”, în condițiile în care fusese izolat și respins de aripile conservatoare și poporală ale Partidului Național Român din Bucovina.

Din considerente de tactică politică, dar și pentru a da ideilor sale o anumită aparență de obiectivitate, Aurel Onciul a fost de acord ca Zaharie Voronca să publice în “Privitorul” studiul “Rutenizarea Bucovinei”, care-i constrazice flagrant propriile-i teze.

Decizia de acceptare a proiectului de reformă electorală pentru Bucovina de către liderul Iancu cavaler de Flondor, precum și susținerea unei noi forme de unificare a P.N.R., păreau să aducă liniștea mult așteptată în interiorul mișcării naționale a autohtonilor. Această stare de lucruri nu avea însă să dureze, deoarece “boierul din Storojineț” va reveni în scurt timp asupra propriei hotărâri. Contemporanii săi, fie ei adversari politici sau susținători, nu l-au putut înțelege întru totul, acuzându-l de impulsivitate, instabilitate și inconsecvență.

Reformarea sistemului electoral și democratizarea societății bucovinene se impuneau în mod imperativ, acest deziderat fiind îmbrățișat nu doar de grupările politice românești din ducat, ci și de formațiunile ce reprezentau interesele etniilor alogene. Proiectul de lege conceput de șeful evreilor bucovineni, dr. Beno Straucher, și susținut cu tărie de către Aurel Onciul, avea un caracter în linii mari democratic; de aceea, este cu atât mai greu să înțelegem decizia finală a lui Iancu Flondor de a-l respinge.

După guvernarea abuzivă față de autohtoni a fostului președinte al țării (Bourguignon), noul guvernator al ducatului (Konrad von Hohenlohe) părea să aibă o atitudine mult mai moderată și corectă față de români. Deși nu susținea emanciparea politico-națională a naționalităților din Bucovina, el se declarase totuși un adept al ameliorării situației economice și sociale a acestora. Atitudinea noului guvernator al ducatului i-a lăsat, cel puțin la început, și lui Iancu Flondor o bună impresie. Șeful grupului poporal din P.N.R. spera, că în noile condiții, situația propriilor conaționali va înregistra o ameliorare.

Lăsându-și la o parte orgoliul și mândria, încălcate brutal prin atacurile lui Aurel Onciul, Flondor i-a întins o mână acestuia, crezând, că prin gestul său, mișcarea națională se va întări, iar Partidul Național Român va căpăta un grad mai mare de reprezentativitate. Punând în balanță avantajele și dezavantajele proiectului de reformă electorală pentru emanciparea românilor bucovineni, Iancu Flondor și-a dat seama, că adoptarea acestuia ar fi o foarte gravă eroare politică. El a intuit că, prin creșterea numărului de mandate pentru orașe și Camera de Comerț, aveau de câștigat mai ales germanii și evreii, de vreme ce românii erau cantonați, în majoritatea lor, în mediul rural.

Flondor nu s-a lăsat păcălit de creșterea numerică semnificativă a membrilor Dietei; proiectul legislativ stipula un salt important al numărului de deputați aleși, de la 29 la 52, dând vieții politice bucovinene un grad mai mare de reprezentativitate. Liderul poporalilor și-a dat însă seama că, aceasta nu era mai mare pentru români, ci mai degrabă pentru etniile alogene. Creșterea ponderii curiilor comunelor rurale, unde în mod normal autohtonii ar fi fost avantajați, impunea de fapt o ascensiune a importanței elementului rutean.

Flondor nu acceptase niciodată modificarea caracterului românesc al Bucovinei, nici prin germanizare, și cu atât mai puțin sub forma rutenizării. Atitudinea în permanență anti românească a grupului politic al “ucrainenilor tineri” în toate domeniile vieții sociale, nu putea fi uitată de acesta. Ca atare, Iancu Flondor nu se arăta dispus să facă nici un compromis în plan național, față de elementul rutean.

Intransigența și atitudinea rigidă afișate de Iancu Flondor au indus însă și efecte negative pentru stabilitatea politică din Bucovina. Începând cu toamna anului 1903, Aurel Onciul și aliații săi politici (Artur Skedl – șeful germanilor bucovineni, Beno Straucher – liderul evreilor, Ștefan Smal-Stocki – conducătorul “rutenilor tineri”) au inițiat o amplă campanie de defăimare și discreditare a “boierului din Storojineț”, cunoscută în epocă ca “Afacerea Flondor în Dieta Bucovinei (Die Flondor Affaire in Bukowiner Landtag)”.

În adunarea legislativă a țării, antagonismul dintre grupările politice componente va deveni tot mai accentuat. Clubul dietal român se diviza din nou, prin părăsirea acestuia de către “democrați”. Adepții lui Aurel Onciul s-au întors în Alianța Liberală, formată din reprezentanții evreilor, germanilor și “rutenilor tineri”, îndreptându-și concomitent atacurile împotriva poporalilor și conservatorilor. La rândul lor, aceștia din urmă și-au reînnoit alianța cu grupul parlamentar armeano-polon.

Încă din luna septembrie a anului 1903, adversarii lui Flondor au început să vehiculeze ideea, că liderul P.N.R., și al Clubului dietal român, ar fi repsins proiectul de lege electorală a dr. Beno Straucher datorită unei așa-zise concepții antisemite. Reacția taberei românești (poporali și conservatori) față de minciunile și acuzele nedrepte aduse lui Iancu Flondor de către A. Onciul și partenerii săi politici, nu a întârziat să apară. Astfel, în ședința Comitetului Central al Partidului Poporal Național, din 14 septembrie 1903, se adopta față de lider, următoarea declarație de încredere:

“S-au înșelat dușmanii națiunii noastre dacă au crezut că vor înlătura pe d-l Iancu Flondor din viața publică, cu atacuri de aceste, după ce nu au reușit a-l înlătura cu sumedenie de intrigi de până acum. Atacuri de aceste nu pot decât să-i oțelească puterile și să-l convingă, cu atât mai tare i se impune datoria la luptă pentru neamul nostru pângărit de proprii săi fii (n.n. referire clară la Aurel Onciul și Florea Lupu)”.

O atitudine similară au manifestat și conservatorii români din Bucovina. La 27 septembrie, Comitetul Executiv al Partidului Conservator, condus de președintele I. Volcinschi, afirma următoarele: “Suntem îndatorați a exprima aprobațiunea noastră absolută pentru atitudinea manifestată de deputatul dr. Iancu Flondor în afacerea amintită la început. Avem deplină încredere în domnia sa, nu numai din cauza procedurii amintite, ci și pentru întreg trecutul domniei sale. Suntem convinși că domnia sa, ca și până în prezent, va exercita și în viitor cu energia obișnuită mandatul de deputat dietal pentru binele națiunii sale și a țării, și că nu va obosi în această luptă provocată și purtată de adversarii noștri cu cele mai condamnabile invective personale”.

Pentru a slăbi coeziunea dintre Iancu Flondor și deputații Clubului român din camera legislativă provincială, Aurel Onciul și Clubul “democrat” lansau, la 13 octombrie 1903, în plenul Dietei, acuzația conform căreia, Flondor ar fi scris în paginile ziarului cernăuțean “Bukowiner Journal”, două articole cu caracter antisemit. Acestea apăruseră pe 4 și 8 octombrie 1903, cu titlul de “Rumanen und Juden (Românii și evreii)” și respectiv, “Zur Abwehr (În apărare)”, nepurtând însă nicio semnătură.

În articolul “Românii și evreii”, populația israelită din districtul Suceava era aspru criticată pentru că îl votase în alegerile parțiale pe Aurel Onciul, și că trecuse la “steagul roșu al Internaționalei (n.n. în tabăra democrată)”. Flondor era învinuit că a scris sau inspirat articolul în cauză, și, că și-ar fi încălcat cuvântul de onoare, atunci când a negat orice amestec în controversata chestiune. Din nefericire, imediat după lansarea acuzațiilor, în grupul parlamentar românesc bucovinean, vor începe să apară fisuri. Astfel, în mod intempestiv, conservatorul George Vasilco demisiona din clubul național, neacordându-i șefului său meritata prezumție de nevinovăție.

“Democrații” lui A. Onciul și aliații lor l-au adus ca principal martor al acuzării pe redactorul evreu al gazetei “Bukowiner Journal” (Max Reiner), care afirma, că Iancu Flondor i-ar fi dictat personal articolele antisemite. În aceeași zi de 13 octombrie, odată cu lansarea alegațiilor calomniatoare, opoziția a cerut instituirea unei comisii de anchetă împotriva liderului P.N.R. Dieta a adoptat propunerea, votată în mod paradoxal, nu doar de deputații Alianței Liberale, ci și de membrii Clubului român. Aceștia din urmă, convinși de nevinovăția liderului lor, nu au luat însă în calcul gravele prejudicii de imagine aduse “boierului din Storojineț”, prin a accepta ca el să fie anchetat.

Comisia de judecată a Dietei, prezidată de germanul Artur Skedl, și-a desfășurat activitatea între 13 octombrie – 29 decembrie 1903, strângând dovezi și audiind martori. La ședințele adunării legislative de la începutul lunii noiembrie, A. Onciul, B. Straucher și N. Vasilco l-au calomniat în permanență pe Iancu Flondor, i-au jignit părinții, învinuindu-l inclusiv de părăsirea de către G. Popovici a Bucovinei. De asemenea, omul politic care făcuse atâtea sacrificii pentru proprii conaționali a avut de suportat un comportament revoltător din partea mai multor colegi deputați.

Însuși Aurel Onciul reda, în gazeta “Privitorul”, cu nedisimulată satisfacție, momentele penibile și presiunile la care fusese supus adversarul său politic: Iată un exemplu sugestiv, credem noi, pentru atmosfera creată în Dietă de “democrați” și partenerii lor, în scopul eliminării lui Flondor de pe scena politică a țării: “Toți strigă: Mișelule, mincinosule! Afară! Câțiva deputați se reped asupra lui Iancu Flondor ca să-l alunge afară, iar Iancu Flondor o șterge iute de bună voie, pe când baronul George Vasilco îl călăuzește cu cuvintele <<Mișelul acesta îndrăznește să-mi mintă în față>>”.

Inițial, membrii Clubului român au manifestat o condamnabilă nepăsare față de situația gravă în care se găsea șeful lor, ca apoi, împreună cu aliații armeano-poloni, să decidă părăsirea, în semn de protest, a Dietei. Camera provincială și-a încetat lucrările timp de o lună, deputații români (poporali și conservatori) și grupul armeano-polon afirmând că își vor relua activitatea doar când Iancu Flondor va avea dreptul la replică. La 29 decembrie, comisia de anchetă îl absolvea pe acesta de orice vină, în scandalul orchestrat de adversarii săi politici.

Mai mult, s-a ajuns la concluzia, că Max Reiner fusese de fapt mituit cu 1000 de coroane pentru a declara că liderul poporal a scris cele două articole antisemite. Nu este greu de presupus că, în spatele înscenării, stăteau de fapt Aurel Onciul și membrii Alianței Liberale. Implicarea lor directă a rămas însă în suspensie, germanul Skedl preferând să nu insiste asupra unei chestiuni, ce ar fi aruncat Dieta într-un nou scandal. Șeful comisiei de anchetă nu avea desigur nici un interes să dezvăluie identitatea celor ce puseseră în scenă, într-un mod machiavelic, denigrarea lui Flondor, de vreme ce, el însuși se situa în tabăra lor.

După audierea raportului cu privire la el, Flondor explica, la finele anului 1903, de ce a refuzat să se apere sau să fie apărat în mod public, afirmând, că întreaga arenă publică bucovineană se caracteriza prin incompetență. Flondor făcea referire atât la amicii, cât și la inamicii săi politici. Se prefigura astfel o nouă retragere a lui de pe scena publică și de partid a ducatului.

În vara anului 1904, la 17 iunie, el se adresa Comitetului Executiv al Partidului Poporal și forului de conducere al marii proprietăți, anunțându-și oficial ieșirea din viața politică, precum și renunțarea la mandatul de deputat. Anterior, la 3 iunie, Dieta Bucovinei fusese dizolvată printr-o patentă imperială, urmând a se organiza noi alegeri între 22-28 iulie.

Prezentându-și demisia, Flondor le spunea, cu amărăciune, poporalilor naționali, următoarele: “Divergențele vederilor politice care s-au furișat în rândurile Partidului Poporal Național și apatia membrilor partidului în campania electorală actuală, față de pericolul ce ne amenință din partea agenților internaționali (n.n. “democrații” lui Onciul, germanii, evreii și “rutenii tineri”) mă silesc să renunț la conducerea partidului și să mă retrag din el.”

Deși se dovedise, că acuzațiile împotriva sa nu aveau nici un temei, Flondor a rămas cu un puternic sentiment de dezgust și chiar de înfrângere, cu atât mai greu de suportat, cu cât se datora nu numai adversarilor lipsiți de scrupule, ci chiar propriilor membri de partid, care îl susținuseră atât de puțin.

Nu întâmplător, concomitent cu retragerea lui Iancu Flondor de pe agitata scenă politică a Bucovinei, lua ființă așa-numita “Tovărășie Țărănească Progresistă (Freisinniger Verband)”. Apărută la inițiativa lui Aurel Onciul, cu scopul declarat al democratizării țării, această organizație îi cuprindea în forurile sale de conducere pe liderul evreilor (dr. Beno Straucher), pe conducătorul germanilor liberali (Artur Skedl) și pe șefii “rutenilor tineri” (Ștefan Smal-Stocki și Nicolai Vasilco).

Președintele Partidului Țărănesc Democrat din Bucovina era perfect conștient, că în ciuda victoriei temporare asupra lui Iancu Flondor, formațiunea politică condusă de el n-ar fi putut obține de una singură majoritatea în Dietă. De asemenea, colaborarea cu poporalii români, rămași fără lider și aflați în degringoladă, nu se dovedea nici posibilă, nici avantajoasă. La rândul lor, membrii Partidului Poporal nu s-ar fi alăturat în nici un caz acestui politician român, de orientare filoruteană. În privința conservatorilor, ei prefereau să adopte deocamdată o poziție de expectativă față de Aurel Onciul, deoarece, conflictul cu “democrații” le produsese și lor mari pierderi în plan electoral. Cea mai avantajoasă variantă pentru țărăniști-democrați de a câștiga alegerile pentru Dietă, rămânea așadar colaborarea cu partidele unei părți a alogenilor.

Dovedind din nou mult fler și abilitate politică, Aurel von Onciul a ales soluția câștigătoare. Din nefericere, doar el și facțiunea sa au avut de câștigat, și nu majoritatea românilor bucovineni. Folosindu-se, ca și în anii anteriori, de un limbaj demagogic și populist – dar în același timp atractiv prin promisiunile de natură economică și socială – A. Onciul, împreună cu “Tovărășia Țărănească” (sau “Liga Liberală”) a lansat un apel, denumit “Alegătorilor Bucovinei” și structurat în cinci puncte. În fapt, acesta reprezenta programul politic cu care eterogena “tovărășie” participa la alegeri. Documentul nu aducea elemente noi față de platforma țărănist-democrată și a alianței liberale, însă, pe fondul “căderii libere” a poporalilor și conservatorilor, a reușit să pătrundă rapid în rândul învățătorilor și a unei părți importante a țărănimii românești din ducat.

Rezultatul concret al acestei stări de lucruri l-a reprezentat câștigarea confortabilă a alegerilor de către Tovărășia Țărănească. Poporalii nu au mai obținut nici un loc în Dietă, partidul lor autodesființându-se, în noiembrie 1904. Tovărășia câștiga majoritatea în camera provincială, deținând 17 din cele 31 de mandate dietale. Conservatorii români, împreună cu cei armeano-poloni, au obținut victoria doar în curia marii proprietăți. În corpul I al acestei circumscripții, ocupat de marea proprietate ecleziastică, locurile de deputat au revenit arhimandritului Miron Călinescu și consilierului consistorial, Dimitrie cavaler de Bejan.

Cele 8 locuri ale corpului al II-lea (aparținând marii proprietăți laice) au fost împărțite în mod egal între români și armeano-poloni. Din tabăra conservatoare a autohtonilor sunt aleși următorii moșieri: baron Alexandru Hurmuzachi, Tudor cavaler de Flondor, Ioan cavaler de Volcinschi și baronul Nicolae Mustață. Din grupul politic armeano-polon intrau în Dietă: Cristof cavaler de Abrahamovici, Casimir cavaler de Bohdanovici, Zaharia Bohosievici, Alfred von Holban. Minoritatea parlamentară, aflată în opoziție, mai cuprindea un deputat social democrat, un deputat independent și doi viriliști (deputați de drept) – mitropolitul ortodox Vladimir de Repta și rectorul Universității din Cernăuți, dr. Theodor Tarnavschi. Din cadrul majorității, au fost numiți prin decret imperial, George Vasilco – în funcția de căpitan al țării și Ștefan Smal-Stocki – ca locțiitor.

În consecință, Alianța Liberală părea a nu avea nicio o piedică în a-și materializa programul politic. În ciuda numeroaselor divergențe de ordin național din interiorul eterogenei Tovărășii Țărănești (Progresiste), s-a reușit reformarea legii electorale. Se introduceau astfel, “sufragiul universal, direct, secret, obligatoriu, cu votare pe comune și cu curii naționale” (n.n. română, ruteană și germană). Pe lângă votul universal, sistemul electoral indirect continua să existe, oferind însă o creștere relativă a ponderii electorale a țărănimii.

În plan economic, era desființat dreptul de propinație (controlul statului asupra debitului de băuturi spirtoase), iar în planul învățământului, se producea un oarecare progres, prin adoptarea unei legi cu privire la salarizarea învățătorilor. De asemenea, după organizarea inspectoratului școlar pe secții naționale, s-a reușit numirea unui autohton ca inspector general pentru școlile românești. În scopul dezvoltării învățământului superior, a fost adoptată o moțiune pentru înființarea unei catedre de Istoria Românilor la Universitatea “Francisco-Josephină” din Cernăuți.

Pentru emanciparea cultural-națională, dar și pentru dezvoltarea simțului civic printre românii bucovineni, au luat naștere așa-numitele “arcășii”. Membrii lor trebuiau să participe la stingerea incendiilor și să sprijine orice demers al comunității, în privința protecției civile, fiind de asemenea obligați să contribuie și la alte tipuri de activități (culturale, sociale, caritabile etc). În scopul înlesnirii unui regim de credit mai accesibil pentru țărani, s-a decis înființarea unei Bănci a Țării și a unui Institut de Credit Agricol.

Încercările de reformă ale “democraților” și Tovărășiei Țărănești, deși adoptate în Dietă, n-au primit sancțiunea imperială, întrucât ar fi știrbit semnificativ statutul și pârghiile de conducere ale germanilor în ducat. De asemenea, raporturile politice între etniile Bucovinei s-ar fi schimbat și complicat prea rapid, prin favorizarea mai ales a rutenilor în defavoarea celorlalte naționalități.

După 1904, timp de câțiva ani, Aurel Onciul și gruparea sa, așa-zis “democratică”, va domina scena politică a Bucovinei. În acest context, ne apare ca firescă întrebarea: A fost sau nu oportună renunțarea lui Iancu Flondor la lupta politică? Fără a ne propune să dăm răspunsuri definitive, vom încerca totuși să punctăm efectele asupra mișcării naționale românești, impuse de gestul lui Flondor. Ieșirea intempestivă din viața publică a Bucovinei a lui Iancu Flondor mai fusese practicată pe parcursul carierei lui politice. De fiecare dată, el se retrăgea, mai ales datorită incapacității celorlalți politicieni români de a strânge rândurile, și a determina o solidarizare a tuturor păturilor sociale ale autohtonilor. După derularea afacerii Flondor din Dieta țării, șeful P.N.R., cu toate că fusese achitat de către comisia de anchetă parlamentară, a ieșit după scandal cu o “imagine șifonată” și cu prestigiul destul de știrbit.

Printr-un discurs politicianist și printr-o campanie de presă agresivă, Aurel Onciul și-a scos, pentru o vreme, adversarul din joc. Inteligent și abil, liderul Partidului Țărănesc Democrat, își cunoștea foarte bine oponentul, atât în punctele tari, cât și în cele slabe. Știindu-l pe Flondor orgolios și mândru, A. Onciul a prevăzut că acesta va refuza să se apere în fața unei comisii de anchetă. Totuși, în cazul în care conducătorul P.N.R. și al Clubului român din Dietă ar fi reacționat altfel, duplicitarul politician român de orientare filoruteană avea pregătit și un plan de rezervă. Acesta consta în aplicarea principiului “divide et impera” în interiorul taberei românești alcătuite din poporali și conservatori (vezi “defecțiunea” lui George Vasilco), dar și prin împiedicarea prin toate mijloacele a lui Iancu Flondor, în a vorbi în fața plenului adunării legislative provinciale pentru a se apăra.

Indiferent dacă Flondor era găsit sau nu vinovat de comisia de anchetă prezidată de dr. Artur Skedl, numele său fusese deja pătat prin virulenta campanie de defăimare dusă prin intermediul ziarelor “Privitorul” și “Voința poporului”. Aurel Onciul a exploatat la maximum refuzul lui Iancu Flondor de a adopta proiectul de reformă electorală, etichetându-l drept ultraconservator, reacționar sau antidemocrat. Din nefericire, din cauza gradului redus de educație politică a electoratului românesc din Bucovina, atitudinea șefului poporalilor naționali nu a fost percepută corect de o bună parte a opiniei publice. Trebuie să recunoaștem însă, că nici Iancu Flondor nu și-a argumentat suficient poziția, permițându-i astfel lui Aurel Onciul să câștige pe seama sa un important capital politic și de imagine.

Considerăm de asemnea, că Flondor a comis o eroare tactică, alegând să nu contracareze dur acuzațiile de antisemitism ce i se aduceau de către democrați și aliații lor. Privind retrospectiv acțiunile și programele la care a participat, nu vom găsi nici o urmă de antisemitism, el limitându-se la apărarea drepturilor românilor bucovineni.

Povestea expusă de către Max Reiner, cu privire la implicarea directă și nemijlocită a lui Flondor în realizarea și publicarea celor două articole antievreiești, în “Bukowiner Journal”, era una vizibil “cusută cu ață albă”. Logica ne obligă la o serie de întrebări cu privire la aceasta: Cum ne-am putea gândi, că un politician atât de experimentat ca Iancu Flondor, ar fi dat spre publicare două materiale îndreptate împotriva populației israelite, chiar unui redactor evreu? Ne mai putem întreba, de ce Max Reiner le-a tipărit, cu toate că nu purtau nici o semnătură? Cât de credibil îl putem considera pe un ziarist, care, dădea publicității cu atâta ușurință articole ce lezau însăși identitatea propriilor conaționali și coreligionari? Concluzia comisiei interne de anchetă a Dietei, conform căreia Max Reiner a primit mită ca să depună mărturie mincinoasă și să-l discrediteze pe Flondor, nu lăsa loc de nici un comentariu.

După părerea noastră, Iancu Flondor nu a procedat bine nici atunci când a refuzat să mai candideze pentru un loc de deputat în Dietă. Nu știm dacă ar fi câștigat sau nu bătălia politică cu Aurel Onciul și Tovărășia Țărănească, la momentul alegerilor din vara anului 1904, însă, dezagregarea grupului poporal i s-a datorat într-o mare măsură și lui; poporal-naționalii nu aveau cum să reziste fără Flondor, în condițiile în care el reprezenta principala sursă de finanțare a partidului. Totuși, o parte a poporalilor se vor regrupa în anul 1906, în așa-numitul Partid Apărărist, fără a mai avea însă forța dinainte.

Ieșirea lui Iancu Flondor de pe scena politică a lăsat din păcate mișcarea națională a românilor bucovineni mai divizată și mai slăbită. Anii 1905-1908 vor sta, în general, sub semnul dominației lui Aurel Onciul și a unei profunde instabilități în viața de partid a autohtonilor din ducatul Bucovinei. Încercând să încline balanța luptei de emancipare a acestora din sfera naționalului către economic și social, “democrații” se vor eroda treptat. Au fost nevoiți, în mod paradoxal, să-l cheme chiar ei pe Flondor, înapoi în fruntea partidului național. Tovărășia Țărănească, s-a convins însuși Aurel Onciul, nu s-a dovedit a fi o soluție viabilă pentru proprii conaționali, în condițiile permanentelor conflicte dintre grupurile etnice componente. Din nefericire ea a însemnat un puternic retard pentru evoluția spre emancipare a românilor din Bucovina.

Facem o pauză în curgerea fluxului activității pe tărâm politic în folosul națiunii române a boierului de la Storojineț și, ghidat de vorbele lui Nicolae Iorga: Cu adâncă recunoștință mulțumim omului întreg și neînfricoșatului român, arunc o privire prin orașele României actuale, pentru a observa cum stăm cu prețuirea lui Iancu Flondor. După moartea sa, s-a bucurat de recunoștință în vremea României Mari, apoi a intrat într-un con de umbră. Când rostirea cuvântului Bucovina era interzisă, evocarea personalității lui Iancu Flondor îți putea aduce un sejur în Deltă la tăiat stuf. Situația s-a perpetuat inerțial și după 1989, deși la nivel de istorici lucrurile au început să se miște. Abia la 90 de ani de la Marea Unire, la Rădăuți, s-a luat hotărârea ridicării unui bust al lui Iancu Flondor.

Acesta a fost dezvelit în 2009, deci la 91 de ani de la Marea Unire. A fost un început greu și timid. Anul Centenarului Marii Uniri a adus încă două busturi ale Flondorenilor care i s-au alăturat lui Iancu. Lângă catedrala din Rădăuți avem acum un panteon al Flondorenilor. Constantin Flondor, mareșal al Curții Regale și Tudor Flondor, deputat în Dieta Bucovinei și în Parlamentatul de la Viena. Prima statuie a unui Flondor la Rădăuți a fost cea a lui Gheorghe Flondor, fiul lui Tudor Flondor, om politic al României Mari. Din păcate, e un bust de o calitate foarte proastă și arăta jalnic. Mai departe veți înțelege de ce la Cernăuți sau la Storojineț nu va exista niciodată, cât timp aceste teritorii vor fi înglobate într-un stat cu numele Ucraina, un monument închinat lui Iancu Flondor.

Abia la 100 de ani de la Marea Unire, memoria lui Iancu Flondor este cinstită la Suceava. O statuie identică a fost dezvelită la Alba Iulia, astfel ultima dorință a lui Dumitru Covalciuc a fost îndeplinită. La Alba Iulia exista o statuie a lui Ion Nistor, ca făuritor al Unirii Bucovinei cu Regatul României. Nistor are merite, dar, cum vom vedea mai la vale, acestea nu se compară cu cele ale lui Iancu Flondor, personajul cheie al românilor bucovineni în realizarea idealului național. Este o reparație tardivă, dar a dat suficientă greutate sărbătorii Centenarului Marii Uniri. Pe vremea României Mari, ce e acum pietonalul Kobileanska din centrul Cernăuților, se numea Strada Iancu Flondor. În București, undeva lângă Foișorul de Foc, există o stradă care se numește Iancu Flondor. Pot spune că, la un veac de la Marea Unire, Iancu Flondor este o personalitate istorică recuperată din uitare, readusă în actualitate.

Deși după destrămarea Tovărășiei Țărănești s-au reorientat către o alianță cu conservatorii români, încercând în același timp să se împace cu foștii național-poporali („apărăriști”) și în special cu Iancu Flondor, politicienii țărănist-democrați încep să-și piardă din popularitate. Dorința liderilor acestora de a ajunge și a se menține la putere prin orice mijloace (compromisuri de natură națională, campanii de calomniere a adversarilor, învrăjbirea dintre boieri, preoți, pe de o parte și învățători și țărani, pe de altă parte, etc) a avut rezultate nefaste pentru evoluția mișcării de emancipare a autohtonilor din Bucovina.

Ca atare, coeziunea dintre clasele și categoriile sociale ale românilor bucovineni, precum și cea dintre conducători și conduși, a scăzut la cote alarmante. Faptul că țăranii din districtul Câmpulung preferaseră să aleagă un străin (contele Bellegarde) să-i reprezinte la Viena, și nu pe proprii conaționali (Aurel Onciul și Teodor Ștefanelli), a reprezentat cu siguranță un puternic semnal de alarmă pentru toate partidele românești din ducat.

Pentru a asigura echilibru și forță partidului românesc unificat, ambele tabere au căzut de acord ca președinția acestuia să fie deținută de către omul politic cu cea mai mare notorietate, adică Iancu cavaler de Flondor. Până la acceptarea propriu-zisă a funcției de către „boierul din Storojineț”, P.N.R. urma a fi condus de o dirigență cu caracter reprezentativ, alcătuită din 6 reprezentanți ai naționaliștilor și 6 delegați din partea democraților. Odată cu constituirea acestei forme colective de conducere, vechile ziare de partid („Apărarea Națională”, „Apărarea Neamului” și „Voința poporului”) aveau să dispară și să fie înlocuite cu un singur organ de presă.

Cu toate că Iancu Flondor nu și-a dat acordul deplin în privința acceptării funcției de președinte al P.N.R., la 19 octombrie 1908, Adunarea națională a românilor bucovineni, de la Cernăuți, îl proclama drept conducător, chiar și fără voia sa. Întrunirea din 19 octombrie, la care Flondor nu a luat parte, a reprezentat actul de naștere al Partidului Creștin-Social Român din Bucovina.

Deși nu o declara deschis, lui I. Flondor nu-i convenea linia programatică creștin-socială, adoptată la insistențele lui Aurel Onciul – lucru dovedit prin absența lui de la adunarea constitutivă a P.C.S.R., dar și prin lipsa oricărei păreri apreciative față de preluarea ideologiei socialiștilor creștini austrieci.

La 31 ianuarie 1909, faza tranzitorie (creștin-socială) a românilor bucovineni înceta, revenindu-se la direcția naționalistă și la vechea denumire de Partidul Național Român. Preluarea propriu-zisă și efectivă de către Iancu Flondor a conducerii acestuia a liniștit pentru o vreme fricțiunile și tensiunile dintre grupările constitutive ale mișcării de emancipare („apărăriști”, democrați, conservatori).

Partidul românesc unificat condus de Iancu Flondor relua o parte a revendicărilor expuse în vechiul program al P.C.S.R., renunțând însă la prevederile exprese împotriva altor etnii (evrei, ruteni). P.N.R. se baza acum pe trei coordonate esențiale: apărarea moșiei, a limbii și a „legii” (aici cu sensul de credință ortodoxă) – toate legate organic de păstrarea identității naționale românești.

Compromisul (Ausgleich) rezultat din împărțirea electoratului Bucovinei în cadastre naționale a fost apreciat de istoriografia austro-germană ca un succes, în vreme ce majoritatea istoricilor români și oameni politici din epocă l-au criticat deoarece era defavorabil autohtonilor. Românii din Bucovina păstrau în Dieta țării o majoritate relativă, dar pierdeau majoritatea absolută în favoarea alogenilor. Reforma electorală din Bucovina din 1909 își propunea să creeze în ducat o atmosferă de toleranță și înțelegere între etnii, însă efectele nu au fost cele scontate. Împărțirea naționalităților din provincie în corpuri electorale distincte a introdus o mai mare fragmentare a societății precum și o puternică deteriorare a relațiilor interetnice.

Se cuvine să amintim, că liderul naționalist Flondor nu se preocupa doar de solidarizarea românilor bucovineni, ci și de apropierea acestora de frații lor din Regatul României. Colaborarea sa cu Liga Culturală a lui Nicolae Iorga era deja un fapt de notorietate în epocă. Activitatea naționalistă a marelui savant în Bucovina a atras însă atenția autorităților provinciale și centrale, care, în 1909, îl vor declara „persona non grata”, interzicându-i să mai intre în ducat. Deși Nicolae Iorga nu a mai putut reveni în Bucovina, pe parcursul anilor 1909-1910, contactele dintre românii bucovineni și cei din Vechiul Regat nu numai că au continuat să existe ci chiar s-au intensificat.

În 1910, apropierea alegerilor pentru Dietă va declanșa la vârful conducerii P.N.R. noi tensiuni, manifestate printr-o luptă acerbă pentru mandate între fracțiunile conservatoare, democrată și naționalistă. Perspectiva unei sciziuni în partid se profila tot mai clar, în condițiile în care neînțelegerile dintre grupările politice ale românilor bucovineni deveniseră aproape ireconciliabile, iar „războiul mediatic” între oficiosul „Patria” și „Revista politică” (aparținând marilor proprietari) nu mai putea fi oprit.

În primele zile ale lui noiembrie 1910, Iancu Flondor lua decizia retragerii din funcția de președinte al Partidului Național Român, aceasta nedevenind definitivă și oficială decât pe 29 noiembrie.

După 1910, degradarea situației românilor bucovineni în raport cu rutenii, s-a accentuat. Rutenizarea bisericii ortodoxe din Bucovina devenise un fenomen îngrijorător, fapt ce a determinat numeroase proteste în rândul opiniei publice românești. În 1911 și 1912, naționaliștii autohtoni au trimis împăratului și guvernului de la Viena petiții cu 16400 și respectiv 46400 de semnături. Aceste documente răspundeau paradoxalei acuzații de deznaționalizare a rutenilor de către români, cerând sprijinul autorităților pentru realizarea unei păci în plan bisericesc și național.

În 1912-1913, conflictul dintre naționaliști și democrați a căpătat accente extrem de dure, în special prin intermediul presei de partid. În publicația democrată „Foaia poporului”, invectivele, calomniile, injuriile, nu erau îndreptate doar împotriva adversarilor politici, ci și împotriva unor instituții românești cu prestigiu în Bucovina, precum: „Școala română”, „Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina” etc. Campania de presă a democraților lui Aurel Onciul împotriva membrilor și simpatizanților Partidului Național Român trebuia să atragă simpatia autorităților austriece îngrijorate de activitatea ferventă a Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga în Bucovina. Liga a demascat fără menajamente politica antiromânească și proruteană a autorităților  provinciale și centrale.

În 1914, înainte de începerea primului război mondial, atât la Viena cât și la Cernăuți, domina o stare de neliniște față de creșterea influenței României după războaiele balcanice și mai ales după încheierea păcii de la București.

Începutul primei conflagrații mondiale îi găsea pe românii bucovineni divizați și slăbiți în plan național-politic și partinic. Mai mult, libera lor exprimare va fi sugrumată de către administrația militară condusă de colonelul Fischer, însă au existat și politicieni precum Aurel Onciul, care s-au adaptat bine la noua situație. Categorii socio-profesionale ca preoții și învățătorii rurali devin victime preferate ale regimului militar, fiind considerați trădători, iredentiști și lipsiți de loialitate față de stat și împărat.

Pe perioada războiului mondial, Iancu Flondor a rămas în Bucovina, teritoriu ocupat, când de ruși, când de austrieci. El a trăit, pe lângă drama războiului, drama personală a arestului la domiciliu; politicianului român bucovinean i se intentase în 1916 un proces, datorită memoriului trimis lui Ionel Brătianu, interceptat de autoritățile militare austriece. A revenit la conducerea luptei naționale în 1918, într-o conjunctură tulbure pentru românii bucovineni, legată atât de dezmembrarea Imperiului dualist cât și de finalul primei conflagrații mondiale.

În timpul primului război mondial, Bucovina a fost transformată în teatru de operațiuni militare, fiind ocupată temporar de către ruși, în trei rânduri (septembrie – octombrie 1914, noiembrie 1914 – ianuarie 1915 și iunie 1916). Începând cu anul 1915, provincia românească devenea obiect de schimb în cadrul tranzacțiilor diplomatice între marile puteri. Atât rușii, cât și austriecii, au redactat diverse planuri și proiecte secrete referitoare la viitorul Bucovinei, fără a ține cont de vreun principiu de drept internațional sau de voința populației bucovinene.

În pofida faptului că promisese României teritoriul Bucovinei, Rusia țaristă a întocmit trei proiecte cu caracter secret, de ocupare și anexare integrală a ducatului (unul în ianuarie 1915 și două la finele anului 1916). Ele făceau parte dintr-un plan mai amplu de instituire a influenței sau chiar a dominației rusești în România, zona Balcanilor, a Strâmtorilor și Orientul Mijlociu. În vederea atragerii în război de partea blocului politico-militar al Puterilor Centrale, Austro-Ungaria lua în calcul și unele cedări teritoriale (părți din sudul Bucovinei) în favoarea Vechiului Regat.

În luna mai a anului 1915, liderul naționalist primea vizita profesorului N. Tcaciuc-Albu, care îi aducea un mesaj din partea preotului Atanasie Gherman. Acesta din urmă trimisese la moșia din Rogojești a văduvei lui Tudor Flondor (Maria), o scrisoare confidențială destinată lui Iancu Flondor. Pentru a nu fi interceptată de colonelul de jandarmi Eduard Fischer, Tcaciuc-Albu a memorat textul epistolei, reproducându-l apoi mot a mot în fața „boierului din Storojineț”. Atanasie Gherman îl informa pe Flondor că România va intra în curând în război de partea Antantei, sfătuindu-l în același timp să nu riște rămânerea în Bucovina și să se refugieze imediat în Regat.

Punând mai presus de propria siguranță interesul național, Iancu cavaler de Flondor a respins propunerea vechiului său colaborator, dând un răspuns mai mult decât elocvent: „Mai am și răspunderi nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi în interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor.”

În perioada cuprinsă între anii 1917-1918, viitorul Bucovinei a stat sub semnul incertitudinii. Pe fondul slăbirii imperiului dualist, dar și a revoluției bolșevice din Rusia, ucrainenii vor încerca să-și creeze un stat propriu. Astfel, în vara anului 1917, deputații acestora din Parlamentul de la Viena propuneau crearea unei provincii autonome proprii, subordonate Casei de Habsburg. Statul preconizat de ucraineni urma să cuprindă pe lângă Galiția Orientală, teritoriul Bucovinei și al Rusiei subcarpatice.

În timpul tratativelor de pace de la Brest-Litovsk (noiembrie 1917 – februarie 1918), Ucraina Vestică a fost recunoscută formal de către Puterile Centrale, Bucovina urmând a fi încorporată acestei provincii. Imediat după semnarea convenției din 9 februarie 1918 – numită de primarul Vienei „pacea pâinii”, Austria se grăbi să ridice prețul de vânzare a Bucovinei la 42000 de vagoane de grâu și alte alimente. După încheierea păcii de la București (7 mai 1918), România era obligată să cedeze Austriei ținutul Hotinului, o partea a județului Dorohoi, cu Dornele românești, până la Broșteni pe Bistrița. Unitățile militare ale Vechiului Regat au fost retrase, făcând loc trupelor de ocupație austro-germane. Zonele amintite mai sus trebuiau încorporate unei Bucovine „vândute pe mâncare” ucrainenilor.

Calmul relativ al naționalităților din Bucovina descris în rapoartele autorităților nu era altceva decât liniștea dinaintea furtunii, ce avea să se declanșeze în toamna anului 1918. Înclinarea balanței ostilităților pe frontul de vest în favoarea Antantei a accentuat criza politică din interiorul imperiului dualist, grăbindu-i sfârșitul.

La 22 octombrie, Constantin Isopescul-Grecul propunea în ședința Camerei constituirea unui stat românesc care să cuprindă Bucovina și Transilvania. Ideea nu a fost agreată deloc de deputatul socialist George Grigorovici, care urmând la cuvânt, a manifestat o atitudine patriotică, cerând alipirea Bucovinei la România. Conciliatorismul deputaților români din Parlamentul de la Viena (Aurel Onciul, Gheorghe Sârbu, Teofil Simionovici, Alexandru Hurmuzachi și C. Isopescul-Grecul) față de o eventuală împărțire a provinciei cu ucrainenii, stârni vifore de indignare în rândurile refugiaților bucovineni de la Iași, ale voluntarilor bucovineni de la Kiev, și ale întregii populații românești din Bucovina.

Între 20-27 octombrie liderii autohtonilor bucovineni au purtat negocieri încercând să ajungă la un acord asupra mijloacelor și căilor de urmat pentru îndeplinirea aspirațiilor naționale. Înțelegerea s-a produs la 27 octombrie, dată în care Iancu Flondor s-a întors în fruntea românilor din Bucovina. Revenirea sa a determinat „scoaterea din joc” a lui Aurel Onciul și a deputaților de la Viena, care, după ce se declaraseră Consiliu Național, se erijau ca fiind unicul for de conducere și nucleu al viitoarei Constituante.

Românii bucovineni aflați în țară (strânși în jurul lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu), alături de conaționalii lor din refugiu (conduși de Ion Nistor) au refuzat să fie conduși de un politician atât de controversat ca Aurel Onciul.

Organizarea autohtonilor într-o adunare națională constituantă, care să le reprezinte cu adevărat interesele, a fost decisă de către Iancu Flondor, în condițiile în care, la 18 octombrie, ucrainenii își constituiseră și ei consiliu național pentru Galiția și Bucovina, la Lemberg. Iancu Flondor a înțeles, că amenințarea politică și militară a rutenilor nu putea fi contrabalansată decât prin solidarizarea tuturor păturilor sociale românești și printr-o acțiune unitară și energică. În acest context, la 14/27 octombrie 1918, se desfășura la Cernăuți, la inițiativa aceluiași Iancu Flondor, dar și a lui Sextil Pușcariu, o mare adunare a românilor bucovineni.

Documentul din 27 octombrie a reprezentat cadrul programatic și de acțiune al eforturilor lui I. Flondor de realizarea unirii Bucovinei cu România.

Într-un context atât de complicat și de imprevizibil, liderul mișcării naționale a românilor bucovineni a dat dovadă de curaj și consecvență, refuzând orice compromis legat de integritatea teritorială a Bucovinei.

De asemenea, referindu-se la colaborarea lui Aurel Onciul cu rutenii, Iancu Flondor nu-i recunoștea acestuia nici un drept în a prelua conducerea administrației provinciei alături de ucraineanul Omelian Popovici.

În decursul aceleiași zile de 4 noiembrie, Vasile Bodnărescu ajungea la Iași cu misiunea expresă de a obține intervenția neîntârziată a armatei române în Bucovina.

La 5 noiembrie 1918, ucrainenii din Bucovina lansau un manifest al consiliului lor național, prin care anunțau că vor prelua controlul în Cernăuți și în comunele din jurul capitalei. A doua zi, rutenii ocupau cu forța palatul guvernamental, obligându-l pe Etzdorf să-și prezinte demisia. Puterea a fost cedată reprezentanților Consiliului Național Rutean (O. Popovici, I. Semaka) și lui Aurel Onciul, care se autoproclamase mandatar al națiunii române din Bucovina. Legitimitatea condominiumului ucraineano-românesc în Bucovina nu a fost recunoscută de către I. Flondor și Consiliul Național, toți așteptând cu înfrigurare alungarea acestui regim de către armatele Regatului României. 

Decizia de intrare a trupelor în Bucovina a fost luată însă abia pe 6 noiembrie odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul C. Coandă.

Misiunea de eliberare a teritoriului Bucovinei revenea, începând din 6 noiembrie 1918, diviziei a VIII-a conduse de către generalul Iacob Zadik. Acesta a organizat trei detașamente, cu efective variind între 500-600 de soldați.

Luni, 11 noiembrie, ora 9, primele trupe românești se aflau deja la periferiile Cernăuților. Pe tot traseul ei, divizia a VIII-a a generalului Zadik nu a întâmpinat o rezistență serioasă din partea ucrainenilor, trupele arhiducelui Wilhelm retrăgându-se către Galiția.

Comandantul diviziei a VIII-a este întâmpinat de către I. Flondor și ceilalți membri ai Consiliului Național în sala de ședințe a Societății pentru Cultură cu următoarele cuvinte: „Domnule general, dați-mi voie să vă binecuvântez, așa după cum o fac doi frați iubitori, care după o lungă și dureroasă despărțire se întâlnesc, spre a nu se mai despărți niciodată.”

Începând cu ziua de 11 noiembrie, românii bucovineni au preluat efectiv conducerea provinciei, iar a doua zi Consiliul Național Român, întâlnindu-se în ședință publică, vota „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor țării Bucovinei”. 

Manifestând toleranță și abilitate în negocierile cu reprezentanții naționalităților conlocuitoare din provincie, Flondor îi convingea pe germani, la 26 noiembrie 1918, să accepte Unirea Bucovinei cu România. Polonezii își vor da și ei acordul, iar evreii au refuzat pentru moment propunerea.

La 15/28 noiembrie, eforturile și sacrificiile lui Iancu Flondor vor fi încununate de succes prin hotărârea Congresului general al țării de „unire necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Revenirea „țării fagilor” la trupul „patriei-mame” și succesul lui Flondor în îndeplinirea acestui ideal, au provocat un deosebit entuziasm în rândul populației românești din fostul ducat austriac.

Personalitate de o cinste și morală exemplare, Flondor a preferat să se retragă în câteva rânduri din viața politică și de partid, pentru a nu se compromite. Cu toate acestea, a revenit în fruntea Partidului Național Român la rugămințile amicilor și chiar inamicilor politici, reușind să unifice temporar grupările naționalistă, conservatoare și democrată. După 1910 însă, a părăsit cu totul viața de partid, rămânând pe moșia sa de la Storojineț până în toamna anului 1918. Chemat de românii bucovineni pentru a realiza unirea cu țara, Iancu Flondor nu a ținut cont de nici un pericol, dovedind hotărâre, îndrăzneală și un simț politic deosebit, mai ales în situațiile critice. Când idealul unirii părea un țel îndepărtat el a știut să folosească la maximum conjunctura favorabilă a disoluției iminente a Imperiului Austro-Ungar, adunând, ca și alte dăți, în jurul său, energiile naționale ale românilor bucovineni, atât de greu încercați de ororile Primului război mondial.

Învestirea acestuia din urmă de către regele Ferdinand și președintele consiliului de miniștri, Ion I. C. Brătianu, s-a făcut ținându-se cont de prestigiul său de lider de necontestat al mișcării naționale a românilor bucovineni în perioada cuprinsă între ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului XX, și, desigur de aportul decisiv la unirea Bucovinei cu Regatul României.

„Boierul din Storojineț” a fost un membru atipic al clasei nobiliare autohtone din ducatul Bucovinei, depășind, încă de la începutul carierei sale politice, linia conservatoare ce caracteriza boierimea română bucovineană. Formația intelectuală de factură germană, desăvârșită prin studii universitare de drept la Cernăuți și doctorale, la Viena, nu l-a metamorfozat pe Iancu Flondor într-un „homo bucovinensis”, ci dimpotrivă, l-a determinat să-și păstreze nealterată identitatea națională, ca pe darul cel mai de preț. „Germanismul” și „bucovinismul” nu i-au ciuntit sufletul de român, considerându-le dăunătoare pentru emanciparea național-politică a confraților săi.

Conflictul Flondor-Nistor a accentuat divizarea românilor bucovineni în fracțiuni politice și după Unire. Partidul Românilor Bucovineni (fostul P.N.R.), condus de Flondor, și Partidul Democrat al Unirii, al cărui șef era Ion Nistor, au promovat prin liderii și organele lor de presă, „Bucovina”, respectiv „Glasul Bucovinei”, o luptă aridă cu efecte negative pentru procesul integrării în structurile României Mari.

În ultimii ani de viață, implicarea lui Iancu Flondor în viața politică a fost una destul de redusă. Conflictul cu Iancu Nistor, prelungit pe toată durata anului 1919, l-a determinat pe „boierul din Storojineț” să se retragă definitiv de pe scena publică.

Dezamăgit și mâhnit, Iancu Flondor s-a stins din viață nefericit și trist, la 19 octombrie 1924, în castelul său din Storojineț. Tot aici a fost înmormântat la 23 octombrie, fiind însoțit pe ultimul drum atât de prieteni, cât și de foști adversari. Prin faptele sale în slujba românilor bucovineni, el rămâne însă viu în sufletele și mintea noastră. 

Îl lăsăm pe Iancu Flondor să doarmă la umbra Tricolorului pe care l-a apărat toată viața și ne continuăm drumul către sud, urmând a mai traversa un codru. Recurg la Vasile Bumbac și ale sale Schițe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888. Pornind din Storojineț cam pe la 10 oare năinte de amieazăzi, trecui Siretul și măsurăi șesul dintre rîul Siretiu până în codrul cel mare al boierilor Flondor din Storojineț și Petrino din Budiniță. Șoseaua, ce duce spre Putna, un drum neted și bine grijit, taie acel codru de brazi și de făgani de-a curmezișul. Frumoasă șosa și frumoase păduri. La întrarea în Budeniță întimpeni nisce tablouri destul de surprinzătoare. Aceste le oferesc privirii călătoriului curțile baronului Petrino de’mpreună cu grădinele de pre lângă ele. Zidirile mărețe de prin orașele mari nu’l împiedică de feliu pe cel ce vede în Budiniță acele curți, acele grădini de’mpreună cu lacurile lor, de a’și exrpima admirațiunea sa pentru ele. În Primul Război Mondial, de trei ori invadează rușii Bucovina și de trei ori sunt respinși greu de austrieci. La un moment dat, austriecii se retrag până la Iacobeni și lasă mai toată Bucovina la cheremul jafului rusesc.

De suferit puternic are întreaga zonă locuită masiv de români la sud de Storojineț. Printre conacele arse s-a numărat și cel al boierului Nicolae Volcinschi de la Budineț. Pe vremea sovieticilor a avut o soartă mai bună decât cel al lui Iancu Flondor, a fost transformat în școală și așa a supraviețuit până în vremurile noastre. La Budineț se găsesc unele din cele mai apreciate ape minerale ale continentului și un dubios din România, etnic ucrainean, cu stagii atât în pușcăriile din România, cât și în cele din Ucraina, într-o perioadă șef al unei organizații a ucrainenilor din Suceava, a încercat să reînvie afacerea cu apă minerală la Budineț. Coborându-te din Budiniță dai într-un șes adăpat de trei rîuri, dintre cari cele două mai mari sunt Siretiul cel mic și Sirețelul, ambele sunt de aceeași mărime. Între aceste două rîuri curge părîul Ciudeiu. Acest șes întins între un codru, ce samănă a nu ave capăt în lungimea sa de-oparte, și între Cărpați cătră apus de ceealaltă parte, mi se pare a fi nu numai o regiune din cele mai fructifere din țară, ci și cel mai frumos șes din ea. Comunele din șesul acesta par mai vesele, oamenii mai vioi și mai voinici de cât prin alte locuri. Ciudeiul se presentă ca un opid.

La Ciudei, un adevărat orășel, schimbăm direcția de mers către est, pentru a ajunge la Igești. Până acolo, mi-am amintit de Bătrâneasca lui Vasile Mucea, lăutarul din Bilca de la care a cules Grigore Leșe celebrul cântec de jale al românilor bucovineni, batjocorit de toate pupezele și de toți cabotinii de o bucată de vreme. Cititorii blogului știu despre ce este vorba, am mai abordat subiectul în alte articole. A dansa la nunți și chermeze pe Cântă cucu-n Bucovina e echivalent cu a te scălămbăi în biserică la slujbele popilor. Bătrâneasca e nespus de importantă pentru că prezintă un adevărat arhipelag de localități românești prin mijlocul căruia a fost trasată granița din 1941.

Nu am ajuns degeaba la Igești. Românii de aici sunt speciali și comunitatea a rămas la fel cum o prezenta Dimitrie Dan, preotul primit în rândurile Academiei Române, multă vreme paroh la Straja, sat aflat în apropiere, pe valea Sucevei. Pe şesul Sireţelului, între comunele Crasna, Ciudei, Budeniţ, Pătrăuţul de sus şi de jos, Corceşti şi Vicovul de Sus, este situată comuna răzeşească Igeşti, locuită numai de români, fără oarecare amestecare de oameni, ceea ce în Bucovina se întâlneşte adesea, – doară câteva familii de evrei. Satul e locuit de români în proporție de peste 95%, ceea ce reprezintă cea mai compactă comunitate din întregul raion Storojineț. Oamenii de aici sunt foarte suspicioși când vine vorba de autoritate, nu prea se înțeleg cu orânduirile statelor și au încredere mai mult în metodele proprii de supraviețuire.

Dumitru Covalciuc nici nu spunea Igești, ci direct Tâlhărești, nu doar pentru că i-au tăiat haina de piele cu cuțitele într-o încăierare la gară, ci pentru că unii dintre localnici nu s-au dat și nu se dau în lături de la blestemății. Imediat ce s-a trasat noua frontieră între România și URSS, mulți dintre cei rămași în sat se ocupau cu trecerea clandestină a graniței a fugarilor din raiul sovietic. Unii erau călăuze de bună credință, dar alții niște ucigași, care au făcut averi frumoase din jefuirea conaționalilor, și nu numai, pe care-i omorau pe cărările codrului știute numai de ei. În vremea Saiuzului, igeștenii nu s-au liniștit, plecând la muncă unde au văzut cu ochii, s-au infiltrat în tot felul de structuri mafiote, apoi, în zorii Ucrainei nezalejna, au supraviețuit în stilul lor. După ce s-a dat liber la pașapoarte românești, au dus tradițiile bucovinene în vestul Europei. Cei rămași acasă, cu cumătrii lor de la Vicov, au pus pe roate o înfloritoare contrabandă cu țigări.

Dragostea cea dintâi nu se uită niciodată, astfel, mai nou, sunt călăuze pentru tot felul de transfugi asiatici. Pe vremuri scoteau fugarii din Saiuz, acum îi duc în Saiuz. Atunci la modă era culoarea roșie, acum e albastră, dar elementele minore de pe drapele tot galbene sunt. La Vicov îi ia ca din oală Poliția de Frontieră românească. Băieții răi din Igești și-au întins zona de manevră de la Atlantic până la Pacific, dar își construiesc case în sat și nu tolerează între ei elementele slave. Să nu uităm că au fost partizani anticomuniști pentru care sârma lui Stalin nu exista nici prin 1950, treceau când voiau și pe unde voiau. La Igești ne-am oprit în casa unui bătrân pentru a asculta povești adevărate cu români orfani de patrie. Aceștia urmăresc televiziunile românești, vorbesc numai românește și nu suportă să le fie tulburate rânduielile.

Despre biserica din Igești, Dimitrie Dan a scris următoarele: Prima biserică din Igeşti era pe Zamca şi servea pentru Igeşti şi comunele Pătrăuţul de Sus şi Jos. Ea era din lemn de stejar, şi a fost, în anul 1843, dăruită şi strămutată la Tărăşeni. Iconostasul din „starea femeilor” a fost adus din Zvineasca, de unde era de loc Zamfira, soţia lui Ienachi Răus, născută Volcinschi. A doua biserică a fost tot de lemn, însă a ars; în locul ei a făcut, în anul 1889, Grigoraş Răus, supt conducerea lui Ienachi Răus, biserica actuală, după planul bisericii celei vechi din Pojorâta, pe care a văzut-o pe când umbla prin ţară, în calitate de comisar pentru birul ţării. Cum stă bine oricărui sat românesc, indiferent ce stăpânire trece peste el, lângă biserică se află crâșma. La Igești aceasta se numește Decebal, ca să știe slavii cu cine se pun și de cât timp rezistă băieții răi în văgăuna de pe valea Sirețelului, indiferent ce neamuri s-au scurs acolo și au încercat să se amestece cu ei. Alte nume de restaurante locale sunt: Țărăncuța și Răzeși.

01 04 2018. O duminică mohorâtă. Din 2011, 1 aprilie este Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie. Am plecat de dimineață din Cernăuți și, după ce am trecut Codrii Cosminului, de la Tărășeni am coborât în Adâncata sau Hliboca, iar mai apoi ne-am îndreptat către sud și am traversat Siretul la Petriceni sau Camenca. Din acest ultim sat intrăm în codru pe un drum desfundat, totuși practicabil. Singurul practicabil. Urma să ajungem pe interfluviul acoperit de codrii, care desparte văile Siretului și Sucevei, în Poiana Varnița, de lângă satul lipovenesc Fântâna Albă. Locul e situat unde a fost odinioară limita între județele Storojineț și Rădăuți, aproape de granița actuală ce desparte Ucraina de România.

Imediat după trasarea acestei frontiere, în vara anului 1940, și până la revenirea trupelor române, în vara anului 1941, multă lume a încercat să se refugieze în România. Prea puțină a reușit. Numai Dumnezeu știe câte ciolane sunt risipite prin pădurile astea. Masacre și lucruri reprobabile s-au întâmplat multe, însă două astfel de evenimente, din cauza proporțiilor, s-au transmis la nivel de legende până în zilele noastre. Lunca pe Prut și Fântâna Albă. De vreo zece ani se vorbește în presa din România despre Fântâna Albă, s-au făcut reportaje, emisiuni, interviuri, însă lucrurile sunt departe de a fi lămurite. Se avansează tot felul de bilanțuri cu numărul de morți, istoricii nu s-au pus încă de acord. Că au fost mii, că au fost zeci, eu nu știu. Știu că au fost. Astfel am pornit pe drumurile care i-au dus pe românii de pe valea Siretului în bătaia mitralierelor grănicerilor sovietici. Credeți că regizori de tip Radu Jude vor ecraniza vreodată asemenea eveniment?

Abia din 2000 se poate organiza o comemorare oficială a acestor victime fără cruce la căpătâi. Autoritățile ucrainene sunt încă foarte atente la ce se face, ce se spune și ce se scrie cu privire la comemorările de la Fântâna Albă. Reflexul sovietic a rămas. Sunt atât de multe cazuri de interdicții, pe doi sau cinci ani, de a mai vizita Ucraina, primite de oaspeți veniți din România. Cu autohtonii e mai simplu, care are curaj să spună câte ceva provocator, e chemat de securiști pentru muștruluială și reeducare. Măcar acum nu-i mai duce nimeni în Siberia pe săracii români rămași ai nimănui. Cum începutul lunii aprilie coincide cu topirea zăpezilor, drumurile descurajează o prezență consistentă a etnicilor români la slujba de pomenire și praznicul ad-hoc care îi urmează. Mulți necunoscători ai zonei, veniți cu autobuze sau mașini prea scunde, au rămas de căruță în glodurile atât de prietene ale contrabandiștilor de țigări. Mai există un drum care urcă în Poiana Varnița din apropierea satului Fântâna Albă, dar acela nu este practicabil nici vara, dacă plouă mai serios o zi sau două.

Când ieșim în Poiana Varnița, granița e undeva sub noi, nu se poate observa, în schimb, satele care se întind la poalele Obcinei Mari se văd ca în palmă. Sunt câteva mărturii târzii ale supraviețuitorilor, unele au ajuns în cărți și în documentare. Arhivele NKVD nu dau prea mare importanță evenimentului, semn că totul a fost mușamalizat din hârtii, iar adevărul a fost îngropat în această poiană. Coloana de români din satele de pe valea Siretului, cu prapuri înainte ca un alai de înmormântare, dar cântând cântece patriotice și religioase, a ajuns în acest punct. Era ieșirea din pădure în câmp deschis. Acolo i-au așteptat mitralierele. Și au tras! Rodica Bodnariu, o supraviețuitoare, își amintește acea zi de 1 aprilie 1941: Tata a fost în lagăr și, imediat când a scăpat, a reușit să treacă granița în Regat. La noi, în Petriceni (Nordul Bucovinei, lângă Cernăuți), s-a dat zvon că ne-au ocupat rușii. Celor din zonă li s-a zis că românii care vor să se ducă în Regat, vor avea voie să treacă granița. Mama, însărcinată, cu mine în brațe și cu încă doi frați de mână, s-a pornit, împreună cu ceata. Știți, așa erau oamenii la țară, mergeau în ceată.

Când urcam noi dâmbul ca să ajungem la Fântâna Albă, rușii au început să tragă și au secerat tot. Dumnezeu a făcut o minune! Rușii țipau la mama care, disperată, ne-a acoperit cu trupul ei. Stai pe loc că te împușcam, te avem în țintă! Mama a încremenit, iar gloanțele au trecut pe lângă noi, nu ne-au atins! Am scăpat toți teferi și am izbutit chiar să ne întoarcem în sat. Petru Huțan,14 ani atunci: Când coloana s-a îndreptat către frontieră, a venit o subunitate de cavalerie, un pluton de călăreţi. Aceştia s-au împărţit în două, o parte spre stânga şi o parte spre dreapta, fără să zică nimic. Deodată s-a tras o salvă de gloanţe de mitralieră automată, de ne-au piuit deasupra capului gloanţele. Tata îmi spune să stau, să nu mai înaintăm. Lumea, fredonând cântece patriotice a înaintat, însă noi nu am înaintat, la fel şi cei din spatele nostru. În momentul când a doua salvă de armă automată a fost trasă, a fost trasă în oameni. Noi am stat acolo, că spre noi nu trăgeau, deoarece la început au luat la ţintă capul coloanei. Au început să se vaite oamenii, copiii strigau că au fost împuşcaţi, iar noi ne-am despărţit de coloană şi am mers înapoi la Siret.

Pe malul Siretului am găsit nişte răchiţi mari care erau pe malul apei şi dedesubt erau nişte răgălii şi acolo am intrat, ascunzându-ne acolo. Tata a spus: de aici nu mai plecăm până la noapte! Băi copile uite ce facem, nu cumva să ne ferim să ne întâlnim cu cineva, să nu ştie nimeni că am fost acolo. Pe şosea alergau ăia cu caii, împuşcau, trăgeau cu mitraliera, dar o parte din cetăţeni au zis să continuăm să mergem acasă, că noi nu mai mergem spre frontieră, însă călăreţii au început să alerge după ei. Dacă părăseai şoseaua, te împuşca, trăgea după tine, ca după iepuri. Am stat acolo până s-a înnoptat, după care am plecat spre casă, pe marginea râului, ferindu-ne să nu ne întâlnim cu nici un individ indiferent ce ar fi. De pe marginea apei noi vedeam toată panorama către şosea, către Cupca şi Suceveni. Am mers pe marginea râului, până am dat de un pârâu care ducea în gospodăria noastră. Când am ajuns acasă, mama, fratele şi bunica, stăteau şi aşteptau. Ei ştiau ce s-a întâmplat, dar nu ştiau dacă noi am ajuns până în frontieră sau nu sau dacă suntem împuşcaţi.

Desigur că politicienii și oamenii de stat români, cu excepția lui Eugen Tomac, nu ajung aici, ei au alte locuri pe unde plâng, de obicei morminte străine. Asemenea mentalitate iobăgească are și politrucul de la muzeul sucevean, care a pus stema austro-ungară pe clădirea instituției, dar încă nu a reușit să așeze stema Moldovei pe Cetatea de Scaun. Acest caca întârziat se omoară să facă la Siret un memorial al holocaustului evreiesc, când mult mai nimerit ar fi fost să transforme muzeul siretean, dacă tot îi pute istoria vechii Moldove, în memorial de tip Sighet, dar al suferinței românești din Herța, nordul Bucovinei și Basarabia. Pentru o lungă perioadă nicio cruce nu amintea de oamenii îngropați la nimereală, unii de vii, pe când erau doar răniți. Multă vreme povestea masacrului a fost doar o legendă care circula printre românii de pe valea Siretului, dar și printre lipovenii din Fântâna Albă, care considerau locul bântuit.

Ei nu au fost martorii masacrului, dar au fost folosiți pentru ascunderea consecințelor sale. Lipovenii din apropiere, excavatoarele cu barbă, cum li se mai spune, au avut sarcina ingrată de a săpa gropi comune, sub amenințarea mitralierelor, și a-i arunca în ele pe cei care nu mai puteau fi anchetați. Cei răniți superficial au fost duși la interogatorii, iar care nu a scăpat de glonțul în ceafă, s-a trezit în taiga la tăiat conifere sau în Kazahstan la desțelenit stepa. Abia după căderea URSS, mai mult pe furiș, neamuri ale celor care nu au mai ajuns în România și nici nu s-au întors acasă, au început să ridice câte o cruce. Destul de târziu, acum vreo zece ani, a fost ridicat un monument în Poiana Varnița, iar comemorarea a intrat în tradiție, de ea ocupându-se autoritățile raionale de la Hliboca (Adâncata). Până și aici apar orgoliile de trei lei găuriți ale puzderiilor de organizații ale românilor din regiunea Cernăuți. Asta e altă discuție.

Ne apropiem de cel mai impozant monument ridicat în Poiana Varnița și observ inscripția în limba română de pe el. Scrie BUCOVINENILOR și nu ROMÂNILOR. Ce o fi aia bucovinean? Românii de la Cernăuți practică o eschivă stupidă, care pe termen lung le va fi fatală. Nu peste mulți ani vom afla că acolo au fost uciși ucraineni. Bucovinean poate fi și ucraineanul și evreul și lipoveanul și neamțul și polonul. Bucovinismul parșiv și înjositor folosit de nemți pentru înstrăinarea nordului Moldovei pare resuscitat atât la Cernăuți, cât și la Suceava. Pe ucraineni îi înțeleg, lor le folosește din plin pentru a se înstăpâni pe meleagurile făcute cadou de Stalin, dar pentru românii de ambele părți ale frontierei este stupid, periculos și autodistructiv. Chiar o insultă la adresa celor morți aici.

Dacă nu mă credeți pe mine, dau cuvântul jurnalistei din Cernăuți Felicia Toma: “Bucovinenilor – victime ale evenimentelor tragice de la 1 aprilie 1941”, de pe placa comemorativă a acestui semn monumental, mă duce cu gândul că vor trece ani și nimeni nu va mai ști că pădurea din poiana Varnița a crescut pe osemintele românilor, masacrați de “eliberatori” pentru că și-au dorit o altă soartă – să trăiască liberi în Patria lor. Cred că până la ridicarea pe acest loc sfânt a unui măreț locaș de închinare – dorința noastră, a tuturor creștinilor ortodocși – ar trebui să fie, în primul rând, schimbată inscripția, să se scrie adevărul că, în acest pământ însângerat, aproape sub fiecare copac, zac osemintele românilor masacrați lângă Fântâna Albă, că aici a avut loc un adevărat genocid al neamului românesc de pe valea Siretului.

După cum v-ați dat seama, trasarea frontierei pe aici nu a fost deloc întâmplătoare. Întreaga Bucovină în URSS nu i-ar fi fost folositoare lui Stalin, pentru că sudul era compact românesc, așa că a decis să ia nordul slavizat, dar și ținutul Herța, atunci în județul Dorohoi, pentru a proteja calea ferată care merge de la Cernăuți spre Larga, în nordul Basarabiei. În Poiana Varnița a răsărit o pădure de cruci. Fie rude ale dispăruților, fie asociații patriotice, fie comunități care și-au pierdut fiii aici, au dorit să pună o stavilă în calea uitării grele, care amenința să șteargă complet ecoul acelor suferințe ale unor români prea mici pentru un joc atât de perfid cum este cel al istoriei. Dintre toate acele cruci, doar una, ridicată undeva în apropiere, printre copaci, de Dumitru Covalciuc, stă la căpătâiul morților, fiind amplasată deasupra unor gropi comune, în care au fost aruncați nefericiții căzuți primii sub rafalele mitralierelor.

Dumitru Covalciuc a înființat și condus Societatea Culturală Arboroasa. A pus-o în slujba limbii române și a afirmării neamului românesc autohton în teritoriul vechii Moldove călcat de cizma sovietică și mai apoi asuprit de naționalismul primitiv ucrainean. A avut ghinionul de a se naște într-o țară străină și vitregă, dar pe pământul românesc al strămoșilor săi, la Oprișeni, la poalele Codrilor Cosminului. Și-a iubit nespus neamul și a luptat pentru drepturile sale, pentru memoria înaintașilor săi. Cunoștea ca nimeni altul toate satele românești ale Bucovinei și toate familiile importante pe oasele cărora neamul românesc a rezistat sub austrieci, sub sovietici și care nu se lasă nici în zilele noastre.

Pentru că a murit chiar înainte de trecerea în anul Centenarului Marii Uniri și nu a mai putut fi prezent la Fântâna Albă, pictorul Mihai Alisavetei a realizat un portret al lui Dumitru Covalciuc și l-a adus în Poiana Varnița. O altă organizație a românilor cernăuțeni, Societatea Golgota, nu putea să lipsească, mai ales că obiectul ei de activitate îl reprezintă memoria martiriului românilor din regiunea Cernăuți. Prezent la Fântâna Albă, președintele de atunci al societății, Octavian Bivolaru, avea să moară în 2019. Societatea Golgota e condusă acum de Vasile Rauț și are ca principal deziderat refacerea câtorva monumente funerare ale personalităților românești, aflate într-o stare precară în cimitirul cernăuțean. Să mergem puțin la Oprișeni!

29 12 2017. Oprișeni. Satul a făcut parte din județul interbelic Rădăuți, acum e în raionul Adâncata (Hliboca). Are populație românească în proporție de peste 95%. Ziua amintită a fost una teribil de tristă, pentru că Dumitru Covalciuc mergea pe ultimul său drum. Soarta a vrut ca el să moară pe teritoriul României. Era o enciclopedie umblătoare și nimeni nu cunoștea mai bine ca el istoria satelor românești rămase în afara României. O parte din numerele Țării Fagilor, almanahul pe care-l edita anual, le am și le-am citit. Întâmplarea face ca, învârtindu-mă printr-o librărie, să-mi atragă atenția titlul Golgota românească – Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia. Frunzărind cartea, am descoperit că textele din ea au fost culese de Dumitru Covalciuc, mare parte apărute, de-a lungul vremii, în almanahul menționat anterior.

Timp de cincisprezece ani, am cutreierat satele din partea detrunchiată a Bucovinei istorice, din furatul ținut al Herței și din nordul Basarabiei, inclus în componența actualei regiuni Cernăuți, pentru a restabili, prin sutele și sutele de pagini de istorie orală, martirajul românilor trădați, părăsiți, uitați și lăsați sub o stăpânire străină, ca să fie împuținați prin masacre oribile, întemnițați fără vină, deportări masive, trimiteri la moarte sigură în cele mai înfiorătoare lagăre de la periferiile imperiului roșu. Lui Dumitru Covalciuc i se datorează amplasarea singurei statui a lui Ștefan cel Mare din regiunea Cernăuți. O uitată operă a sculptorului Dumitru Gorșcovschi, creatorul statuii lui Eminescu din Cernăuți, a fost amplasată la Oprișeni, dar nu într-un loc public, ci în ograda unui localnic. Ștefan cel Mare este persona non grata de la Siret la deal.

Revenim la Fântâna Albă, în Poiana Varnița, pentru a expune o problemă controversată. Imediat după dispariția lui Dumitru Covalciuc, comunitatea românească din regiunea Cernăuți și o serie de oameni din Suceava, s-au grăbit să-l urce pe un piedestal greu de ajuns de altcineva. A fost zugrăvit în tablouri și ridicat pe soclu la propriu. Ștefan Broască, un român din regiunea Cernăuți, cu o memorie bună, și-a asumat rolul ingrat de a mai tempera entuziasmul procesului de sanctificare, aducând în discuție unele umbre din activitatea lui Dumitru Covalciuc. După cum mă așteptam, la Suceava prea puțini au înțeles, pentru că nu-i interesează comunitatea românească de acolo, ci doar să le livreze cineva doctorate pe care să-și pună numele, să-și scrie articole științifice și să-și justifice leafa. Mai un chiolhan departe de presă suceveană și de curioși. Mai o petrecere cu domnișoare la saună departe de neveste. La Cernăuți, demersul lui Ștefan Broască a produs indignare deșănțată.

Ca român autohton, când trăiești în altă țară, viața e brusc mai complexă și are multe aspecte. În România ești catalogat spion ucrainean, în Ucraina ești catalogat drept spion român. Oricum o dai, oricum o învârți, ieși foarte prost din situația asta. Reușește să ajungă lider al comunității românești bărbatul care e cel mai bun gimnast. Dumitru Covalciuc știa foarte bine să stea în acest șpagat geopolitic și de aceea își permitea ceea ce altora le-ar fi adus vizite prin beciurile din dosul statuii lui Franz Joseph. La Cernăuți, când ești vizibil, trag de tine și ucrainenii, și românii autohtoni, dar și cei din clădirea albastră de pe Strada Școlii. Desigur, nimeni nu moare pe gratis, dar nu e confortabil. Cine este urmașul lui Dumitru Covalciuc? Îl găsiți în pozele de mai jos. Pentru mine e foarte clar că peste ani de zile vor rămâne doar faptele bune pe care le-a făcut Dumitru Covalciuc călăuzit de Tricolorul românesc, celelalte acțiuni, sub drapele străine, fie roșii, fie galben-albastre, nu vor trece testul timpului.

În 2018, la crucea ridicată pe locul gropilor comune identificate de Dumitru Covalciuc, după rostirea unor discursuri, relatarea unor amintiri sau repovestirea mărturiilor unor bătrâni dispăruți, Corul Dragoș-Vodă din Cernăuți, condus de Dumitru Caulea, a interpretat câteva cântece patriotice triste. Înregistrarea unuia dintre ele o puteți vedea și asculta mai jos. În 2020, din cauza epidemiei de COVID-19, care a lovit puternic regiunea Cernăuți, pentru a proteja populația de răspândirea bolii, nu va avea loc comemorarea victimelor masacrului sovietic din 1 aprilie 1941 în Poiana Varnița.

Centenarul Marii Uniri a adus o reparație, rușinos de mult așteptată în România actuală. În vreme ce acel caca scârbos de la muzeu face memoriale pentru evrei la Siret, care e la doi pași de Fântâna Albă, la Mânăstirea Putna, undeva la intrare, a fost ridicat un memorial al victimelor căzute sub gloanțele grănicerilor încercând să ajungă în patria lor, care nu i-a putut proteja de hoardele staliniste. Asemenea monumente trebuie să existe în toate orașele apropiate, cât de cât, de frontiera arbitrară din nord. Mă refer la Rădăuți, Siret, Suceava, Dorohoi și Botoșani. Și nu oriunde, ci exact în centrul lor. M-aș bucura dacă cei pe care noi îi alegem din rândurile noastre, când se văd cocoțați în funcții, ar veni să depună o coroană la acest memorial sau la cel de la Fântâna Albă, înainte de a vărsa lacrimi la Auschwitz. Deocamdată, toți ajung la Auschwitz, dar sar Fântâna Albă, și asta spune totul despre prioritățile lor. Cine e de vină? Noi! Ei sunt oglinda noastră, fie că sunt parlamentari, securiști, magistrați, popi.

Epilog

Fragment din raportul lui Iancu Flondor către Președintele Consiliului de Miniștri al României Ion I. C. Brătianu, scris la Cernăuți și datat 21 ianuarie 1919:

Cehoslovacii, Jugoslavii împreună cu Sârbii, Polonii și Ucrainenii – cei din urmă cu cunoscuta lor perfidie – se întrec unii pe alții în lupte diplomatice: Propagandă în presă, concesii reciproce și convențiuni secrete pe tărâmul politic și economic de către oameni politici legitimați și confidenți. Toți cearcă să zguduie temeliile tratatelor încheiate în toiul războiului și sunt pe cale a înrâuri asupra simpatiilor marilor puteri față de noi. Ucrainenii cari în momentul armistițiului general pierduseră – în urma repețitelor felonii – tot creditul politic și treceau drept cantitate neglijabilă și – au rădicat pe încetul capul și luptă acum contra armatelor noastre și ale Polonilor agitând totodată prin presă, prin fel de fel de intrigi și cu mulți bani spre a-i îndupleca pe Cehoslovacii – indispuși contra Polonilor din cauza atitudinei lor privitoare la delimitarea fruntariilor comune în Silesia – să scoată chestiunea Ucrainei galițiene din întunericul ei binemeritat.

Resultatele acestor sforțări se pot constata chiar din depărtare: Cehoslovacii eri încă adversari hotărâți a Ucrainenilor, astăzi stau în relații amicale cu ei /: afacerea furnisării petrolului :/ tratând și privitor la cedarea teritoriilor ucrainene a Ungariei. În ce legătură stau invasiunile, aș zise bolșeviste, din timpul din urmă în țara noastră cu sporirea creditului politic a Ucrainenilor? Sunt ele numai bolșeviste, ori reflexul acestei politici ucrainene de duplicitate, care pentru ochii lumei – mai ales Ententei – declară război Rusiei bolșeviste, sprijinește însă contra României toate întreprinderile agresive? La a cui stăruință s-a trimis misiunea engleză – franceză la Cernăuți? De ce au venit membrii acestor misiuni preocupați în favorul Ucrainenilor la noi? De ce se înconjoară ei aice numai de elemente nouă dușmănoase și petrec cu ei în cea mai mare intimitate, desconsiderându-ne pe noi cu toată prevenirea noastră?

De ce au pornit agitațiunile Ucraine în Bucovina puține zile după sosirea „misiunei” :/ în mare parte ovrei /:? Ce coincidență are apariția „misiunilor” cu știrile lansate în presa străină, că nordul Bucovinei cade în sfera intereselor Ucrainenilor? Chiar „Universul” a reprodus cu naivitate ori reacredință o știre similară. Ce misiune are Dl. Locol. francez Barraque :/ recte Feibisch Boruch, ovreu născut în Nouasuliță /: sosit în localitate de cinci zile și ne aflând de cuviință să se prezinte la mine? Nu se ascunde sub uniforma franceză un agent al cercurilor ucrainene din Viena, cercuri cari dispun de sute de milioane, cari au stat la timpul său în legături „intime” cu „Adevărul” și „Dimineața”? Cui prodest? Cehoslovacii și Jugoslavii au încheiat în ultimele zile un tratat comercial. Suntem noi informați asupra detailurilor? Ce coridor s-a admis din partea republicei Austro-Germane?

Dacă aruncăm o privire asupra atitudinei Maghiarilor, eri încă dușmani ai Jugoslavilor, astăzi sprijinindu-i cu toate mijloacele contra intereselor noastre în Banat, nu trebuie oare să ne întrebăm: Ce se petrece în jurul nostru? Da apropierea vădită între Bulgari și Sârbi, nu trebuie ca să ne puie pe gânduri? În Praga se lucrează sistematic. Mazarik, prieten intim a lui Wilson, Kramarz cu energia și dibăcia lui superioară, ginerele lui Mazarik, inteligentul și eruditul Benesch, nu au renunțat și nu vor renunța niciodată la idealul lor, a preponderenței slavone. Centrul panslavismului s-a mutat din Petrograd la Praga și trebuie să contăm cu el! Politica noastră externă privitor la puterile mici cari ne înconjoară, este ea bine determinată? Nu sufere ea din pricina lipsei totale de informațiuni temeinice? – Închei, „sapienti sat”!

5 gânduri despre „Storojineț și Fântâna Albă (Am așezat Tricolorul pe mormântul lui Iancu Flondor) [66/71]

  1. Multumesc, nene Spetcule, pentru articol! Ca de obicei, am aflat o multime de lucruri. Carantina din Suceava sper sa aiba macar o parte pozitiva: sa iti dea ocazia sa mai scrii cateva articole. Sanatate!

  2. Toata stima!Astept o publicare intr-un volum cu care sa pot aprofunda aceste evenimente tulburi.Apreciez modul de documentare si de prezentare a situatiei Bucovinei,inainte si dupa unirea cu tara.As fi dorit sa citesc despre modul in care a fost tratat acest erou bucovinean de catre elita politica de la Bucuresi.,inclusiv de cei aflati la varful conducerii tarii.Care a fost atitudinea Regelui?Nu cumva ,noi romanii avem de invatat o lectie trista si ,din pacate,situatia se repeta si astazi?

    • Iancu Flondor a rămas undeva în uitare până după 1990. Apoi, nici localnicii nu au făcut mare lucru, abia când a venit Centenarul brusc a redevenit o personalitate. Dacă Mica Unire a avut generația ei de bărbați, Marea Unire s-a făcut tot cu o generație de excepție, care a născut o țară mare din cenușa războiului, după căderea comunismului, acest neam nu a mai dat niciun om de stat, doar politruci.

  3. Pingback: Trenul cu trei călători și Moș Artiom din Fântâna Albă | Drumurile lui Spetcu

Lasă un răspuns la Spetcu Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.