Oameni și sate din Podișul Sucevei – episodul 7

25 09 2016. Șirul povestirilor despre oamenii și locurile Podișului Sucevei se mută în partea sudică a acestuia, pe valea Siretului, într-o zi mohorâtă de toamnă. Hărțile ne arată că Podișul Sucevei se termină la Roman, unde Moldova se varsă în Siret, dar nu ne spun unde începe, pentru că granița cu Ucraina seamănă confuzie. De la halta Probota și până la mânăstirea lui Petru Rareș, drumul e același cu cel din 2011, atunci am ales să urcăm pe valea Șomuzului Mare până la Dolheștii Mari. De data asta am vrut un itinerariu mult mai îndrăzneț, care a traversat câteva sate și două păduri, scoțându-ne în față peisaje minunate, surprize plăcute, diferențe neașteptate și oameni care mai de care. Pe scurt: Probota – Tătăruși – Uda – Homița – Cristești. Direcție aproximativă: nord – sud, de pe valea Siretului până pe valea Moldovei. Prima schimbare față de plimbarea trecută a fost să descopăr halta Probota arsă. Știam de la știri de incendiu și de trista soartă a unei familii ce-și găsise adăpost în interiorul clădirii de care CFR nu mai avea nevoie.

Decorul de toamnă voiculesciană mi-a adus aminte de cântecul lui Tudor Gheorghe. Umezeala și ceața nu prea îmbiau la plimbare, dar urmând cărarea, aceasta ne-a dus până în vârful dealului. Pe la jumătatea distanței dintre haltă și mânăstire, panorama văduvită de văzduhul tulbure lăsa să se strecoare în suflet acea bucurie tristă pe care o dau culorile toamnei. Probota, extremitatea sud-estică a județului Suceava, era la două ogoare mai încolo. Cam repejor au strâns păpușoii, nici măcar nu au așteptat prima brumă. Căderii în melancolie și contemplare i se opune mersul înainte. Cărarea s-a transformat în drum de căruțe și acesta din urmă, la rândul său, în drum pietruit. Printre gospodăriile somnoroase ne trezim sub zidurile mânăstirii lui Petru Rareș, demnul urmaș al lui Ștefan cel Mare, care a suferit una dintre cele mai mari trădări ale istoriei românilor, după care Moldova nu și-a mai revenit niciodată.

Poliloghia despre mânăstire o veți fi citit în articolul trecut dedicat Probotei și împrejurimilor, nu mai insist, mă preocupă doar unde este acel enigmatic mormânt secret al lui Petru Rareș. O fi aici? O fi la Râșca? Voievodul, care iubea atât de mult Hârlăul, târgul aflat pe celălalt mal al Siretului, pe o culme mai însorită, a îndrăgit această poiană în care înaintașii săi au durat construcții risipite de vremi. La Probota își găsea liniștea când hărmălaia era prea mare la Hârlău. Cu toate că acum se poate ajunge pe asfalt de la Suceava, de la Iași și de la Botoșani, numărul turiștilor nu pare să fi crescut semnificativ. Obiectivul e oarecum izolat. Poate fi prins în niște trasee cu Ruginoasa, Cotnari, Hârlău, Vorona, Coșula și Reuseni, dacă mergi spre Suceava, ori Fălticeni și de acolo spre mânăstirile voievodale Râșca și Slatina, ori către Pașcani cu Mircești și Miclăușeni, ori înspre Târgu Neamț cu Cetatea Neamțului, Humuleștii și puzderia de mânăstiri de acolo. Astea-s atracții pentru cei care doresc cu adevărat să cunoască vechea Moldovă. Poate e un lucru bun că măreția celor cinci veacuri de istorie a Probotei e contemplată doar de doritori.

La Probota s-a păstrat o pictură minunată și, poate, strălucirea acesteia ar fi bucurat mai profund sufletul, dacă Dosoftei, cel cu psaltirea, pe când era mitropolit, nu dădea mânăstirea pe mâna șmecherilor de la Ierusalim, care au umplut-o cu grecotei trimiși la produs pe pământ valah. Un lung șir de greșeli, nepriceperi și intervenții pripite, care s-a întins până după secularizarea lui Cuza, a făcut ca pictura originală să fie adusă la lumină abia în jurul anului 2000, când o întreagă echipă de experți, adunați din toată lumea, s-a chinuit să salveze ce se mai putea din capodopera mușatină. Grecoteii nepricepuți, autohtonii nătângi, jefuitorii și focul au făcut mult rău bisericii, dar nu au izbutit să strice cu totul pictura murală. Casa domnească și stăreția se găseau în interiorul zidurilor și azi sunt doar ruine, pentru că au fost sursa de piatră a localnicilor harnici. Dincolo de ziduri sunt locuințele și gospodăriile, ce abia se zăresc dintre flori, cum îi șade bine unei mânăstiri de maici.

Din punct de vedere administrativ, Probota aparține de orașul Dolhasca. Înainte de integrarea în UE, Năstase și Cozmâncă au băgat, la hurtă, în rândul orașelor niște comune cu populație semnificativă. Printre acestea s-a numărat și Dolhasca, pe atunci comună cu opt sate în componență. La mai bine de un deceniu de UE, prea puține sunt semnele care arată că Dolhasca e oraș. Probota e un sat amărât, în care asfaltul a fost așternut pe drumul principal în ultimii ani, în rest totul ține de rural. De pitoresc e pitoresc, dar titulatura de oraș e o păcăleală tristă. Înainte de 1968, Probota a fost comună și, probabil, tânjește după o mână de gospodar, mai ales că vecinii de peste deal au cu ce se lăuda, după cum vom vedea imediat. În județul Suceava sunt multe comune care ar putea oricând deveni orașe (Dumbrăveni, de exemplu) și câteva orașe care nu au depășit niciodată statutul de comună codașă (Dolhasca, de exemplu).

Aproape de intrarea în pădure, aruncăm o ultimă privire asupra Probotei și a cartierului Poienari. Zvelta construcție a lui Petru Rareș domină molcomele dealuri și e de înțeles de ce a îndrăgit voievodul acest loc atât de mult. Nu e deloc o coincidență că mai toate ctitoriile mușatine sunt ridicate într-un cadru natural de tip gură de rai, care îndeamnă mai mult spre panteism și ideile lui Spinoza, decât spre dogme și nevoire. Cerul toamnei începea să se deschidă și soarele părea a fugări norii, cu pâcla câștigase lupta. Pentru noi mai greu a fost de ajuns în pădure, de aici înainte drumul mergea fără mari diferențe de nivel printre copaci tineri și plantații de câțiva ani. Liniște, niciun om, niciun animal, doar cântec de păsări. Traversam, pe un drum forestier, o margine a ariei protejate cunoscută drept Pădurea Tătăruși, un codru de fag întins pe aproape 50 de hectare. Fiind obișnuit cu codrii de fag, foioase care cresc la altitudini ceva mai mari și în zone ușor mai răcoroase, mă simțeam foarte bine, pustietatea fiindu-mi prietenă bună.

Pe drumurile forestiere nu sunt indicatoare rutiere obișnuite, așă că nu am aflat nici azi când am trecut în județul Iași, mai ales că nu am zărit nicio imbecilitate fluturistă de tip poartă bucovineană. Curând îmi voi da seama că am părăsit orașul și sunt într-o comună. În vârful dealului am găsit o troiță învechită și o fântână camuflată printre copacii tineri, apoi am trecut prin poieni largi cu câte un arbore bătrân uitat, din loc în loc, în iarba mare. Peisajul tinde spre savană, dar fără elefanți și baobabi. Plantațiile de pomi fructiferi își fac apariția vestind civilizația umană. Cum începe să coboare drumul, de după un pâlc de pădure răsar primele case și panorama asupra satului Tătăruși se lărgește treptat.

Nu a fost o surpriză prea mare să văd asfalt începând cu primele case, dar șanțuri noi, podețe modernizate, iluminat public cu lămpi LED, alimentate de la baterii încărcare de panouri fotovoltaice și minieoliene, comparând cu ce am lăsat la Probota, pot spune că am cam rămas cu gura căscată. Am bătut la picior multe comune, însă puține îmi făceau o impresie așa plăcută de la primii pași, mai ales că veneam dintr-o pădure, adică intram pe din dos și nu pe poarta principală. Și am mers așa o bucată admirând reușita edililor locali de a scoate populația din glod. Omul sfințește locul este cea mai potrivită vorbă pentru ce mi se arăta la Tătăruși. Dacă omul știe să-și facă o echipă pe măsură, atunci faptele vorbesc, indiferent de alte păcate. Nu are niciun rost să intru în bucătăria comunei și nici nu o voi face. Când am văzut indicatoarele cu nume de străzi, mi-am dat seama că imaginea e un capitol de care edilii au mare grijă, dar au cam depășit măsură și au plonjat, pe alocuri, în ridicol.

De bună seamă că centrul comunei nu era departe. Muzeu și liceu, aproape un orășel. Nu știu dacă pe bune sau în glumă, poate luați de valurile vitejiei bahice, că nu cred în nebunie în grup, cei din Tătăruși au botezat o stradă în formă de potcoavă, o secțiune a DJ 208F care străbate satele Pietrosu și Tătăruși, cu titulatura de bulevard. O fi o comună mai răsărită, dar sunt destule municipii care nu au bulevarde. Merg pe simțul umorului foarte dezvoltat la moldovenii hâtri. Așadar, în curând ne vom plimba pe Bulevardul Alexandru Vasiliu. Acesta a fost un dascăl local, culegător de folclor și colaborator al lui Artur Gorovei la Șezătoarea, revistă care a apărut la Fălticeni. A lăsat un fel de jurnal despre luptele din Primul Război Mondial și la numele sau a adăugat Tătăruși, pentru a-și arăta tuturor originea. Academia Română i-a publicat în perioada României Mari volumul Povești și legende. Pe lângă bulevard, mai multe instituții ale comunei poartă numele său. Alexandru Vasiliu e cel mai de seamă om pe care l-a dat așezarea și faptul că i-a dus numele până în aula Academiei Române îi umple de mândrie pe localnici. Eu fiind fiu de sătean, trăind între săteni, suferind amarurilor, bătându-mă și pe mine multe vânturi încă de când eram copil mic am învățat a cânta și din copilărie am prins dragoste de cântece de jale cari cântate la socoteala lor îmi umpleau ochii de lacrimi.

La intersecția cu Bulevardul Alexandru Vasiliu, cea cu indicatoarele colorate, am găsit ceva care m-a făcut să cred că oamenii din Tătăruși, pierzându-și simțurile măsurii și umorului, au fost loviți de o formă teribilă de complex de inferioritate moldovenesc, transpusă într-un soi de megalomanie peluzistă de împrumut de la cei care au stat un veac și jumătate în robia nemțească. Comuna lor nu a avut parte de binecuvântarea cizmei austriece. Cel mai probabil, primarul a călcat într-o flegmă de-a lui Flutur. Situația e gravă rău, e de perfuzii în cap. A poreclit comuna Bucovina Mică. De unde până unde? Am încercat să văd dacă are vreo legătură cu hrisovul lui Roman I, voievodul cu Marea cea mare, plugul și spada. Cel care, în 1392, dăruia lui Ionaș Viteazul niște pământuri pe valea Siretului și folosea ca repere niște bucovine, adică păduri de fag. Nici în clin, nici în mânecă! Ionaș Viteazul era mai la deal pe Siret, undeva între Bucecea și Vârful Câmpului, în actualul județ Botoșani. Localitatea Dobrinăuți din hrisov existând și astăzi.

Cel mai probabil, mai mulți sfertodocți s-au adunat la o samahoancă și au spus așa, neștiind că granița defunctei Bucovina era hăt mai la nord de limita sudică actuală a județului Suceava, ce-i peste pădure e Bucovina Mare, noi de dincoace de pădure suntem Bucovina Mică și așa a rămas. Apoi au băgat cu furca clișeele cele mai răsuflate: colț de rai, grădina Maicii Domnului, loc binecuvântat de Dumnezeu, mai era loc de Sf. Parascheva de la Iași, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și Sf. Teodora de la Sihla. Pentru că tot nu ajungea, unul dintre ei, un explorator, a mers și a văzut poarta de tip nord-corean pe care a montat-o Flutur la Drăgușeni, la intrarea în județul Suceava pe DN2, pe care scrie ceva cu Bucovina. Asta trebuie să fie poarta dinspre apus de intrare în Bucovina. Altul știa că mai e o poartă, între Heci și Probota, pe care umbla Petru Rareș. Acolo-i poarta dinspre răsărit. Unde e Tătăruși? Exact între Heci și Drăgușeni. Deci e poarta de mijloc de intrare în Bucovina. Quod erat demonstrandum samahoanca coronat opus! 

Comuna este formată din cinci sate: Tătăruși, Iorcani, Pietrosu, Uda și Vâlcica, primul fiind reședința. Toate au făcut parte din județul Suceava, pe vremea când nordul Moldovei era sub robia austriacă, apoi din județul Baia în România Mare. Aceste două județe istorice au avut capitala la Fălticeni. Abia după reforma lui Ceaușescu din 1968, satele comunei ajung în componența județului Iași, laolaltă cu Pașcani, Ruginoasa și Lespezi. Bulevardul Alexandru Vasiliu are șanțuri, dar nu are trotuare. Am întâlnit un scrânciob arhaic, cum găsisem la Probota în urmă cu câțiva ani. Cadrul natural pitoresc, aparenta civilizație, bunăstarea oamenilor și delirul bucovinist, transplantat nătâng, mă făceau să am permanent zâmbetul pe buze. Asta era bine, pentru că cele mai multe așezări ale patriei au o arătare tristă și, umblând pe ulițele lor, mă podidește jalea. Comuna aceasta pare a veni din poveștile cu Păcală. E prea verde și neaoșă pentru snoavele cu Nastratin Hogea, iar de Bulă nu poate fi vorba, e un personaj mult prea urban.

Bulevardul Alexandru Vasiliu se termină în Strada Ștefan cel Mare, pe teritoriul satului Uda. Aceasta e un fel de centură a comunei, pentru că drumul cel mai scurt, care vine de la Heci și duce la Drăgușeni, pe aici trece, nu prin centru. Pe direcția est – vest mergem cam un kilometru, apoi revenim la orientarea nord – sud, cu câteva sute de metri înainte de biserica din Uda. Drumul pe care am luat-o la deal se numește Strada Matioaia și nici nu mi-am bătut capul să pricep de la ce vine. Strada e asfaltată, are șanțuri betonate, două benzi și marcaje rutiere. Depășind derapajele megalomanice ale edilului, această comună chiar arată cum trebuie și cred că nu e deloc întâmplător că întreg Consiliul Local e format din reprezentanții unui singur partid.

Când drumul se îngustează la o singură bandă și casele se răresc, pricepem că în curând vom fi înghițiți de pădure. Comuna rămâne jos în covata verde, iar noi redescoperim culorile toamnei în Codrii Pașcanilor, o pădure mai îngustă decât cea a Tătărușilor, dar mai lungă, întinsă pe o bună parte a interfluviului dintre Moldova și Siret. După intrarea în pădure, asfaltul mai ține vreo jumătate de kilometru, apoi ne refamiliarizăm cu drumeagul zbicit cu glod cuminte. Ne-am luat rămas bun de la tărâmul lui Pepelea și, pe hoțește, melancolia a revenit cu fiorii și frământările sale.

În vârful dealului, în dreptul unei fântâni, avem de ales. La dreapta reintrăm în județul Suceava, satul Broșteni, comuna Drăgușeni, tot înainte drumul duce la Homița, comuna Cristești, județul Iași. Tot înainte, că înainte era mai bine, vorba unui banc, și asfaltul apare după câteva sute metri. Cam un kilometru am mai umblat prin pădure, dacă fixăm reper această intersecție de interes național. Plimbarea devenea din ce în ce mai plăcută sub razele soarelui biruitor, care transforma toamna urâcioasă în primăvară văratică. Doar câte o fântână, plasată strategic, rupea monotonia verde și anunța degraba arătare a unei așezări omenești. Pădurile de foioase sunt mult mai vii și mai luminoase decât cele de conifere. Păsările cântă mai măiastru și lumina se arată fermecată. Numai mirosul coniferelor nu poate fi întrecut de nimic, nici măcar de salcâmii înfloriți și teii îmbătători.

Dăm de primele case din Homița și satul pare părăsit. Ușor apar și gospodăriile populate. Aici nu avem străzi, ci ulițe, cu toate că proaspăt asfaltate și cu șanțuri betonate. Zic asta pentru că nu am văzut nicio tăbliță cu nume, ci numai numere. Imaginea e a unui sat tipic ocolit de o arteră națională, care ar aduce zgomot și hărmălaie. Nu peste mult ajungem la o intersecție dotată cu fântână, după tradiția locală. Dacă am fi mers înainte, ajungeam în Cristești prin pădure. Am ales să facem dreapta, adică spre vest, și tot la Cristești aveam să ajungem, numai că pe coama dealului pleșuv. Satul Homița se întinde într-o văgăună și e înconjurat de pădure pe trei laturi. A patra e înspre dealul nu foarte mare, care protejează satul de pericolele ce vin dinspre munte. Strategic e așezat perfect.

Mai târziu aveam să aflăm ce alegere inspirată am făcut, când ni se va deschidă o splendidă panoramă asupra ținutului Neamțului, care începe înspre apus imediat ce treci Moldova și se termină dincolo de Ceahlău. Drumul pietruit urcă mai întâi nervos, apoi mai domol, și, după ce lăsăm în urmă casele din Homița, ne acompaniază două șiruri de plopi maturi cu muzica specifică frunzelor lor, atunci când le zgândără vreun vânt parșiv. Dintr-un unghi potrivit, printr-o curmătură, revedem marginile coveții în care am lăsat Tătărușii. La o primă vedere, ai putea spune că satul Homița e un capăt de lume, fiind atât de bine ascuns, însă DN2 și calea ferată trec la o azvârlitură de băț, iar Iașul e la cam un ceas distanță de mers cu mașina.

Pe atunci drumul era pietruit. Sunt sigur că nu mai e, pentru că, în județul Iași, CJ și primarii de comune se ocupă de treburile lor, nu desenează autostrăzi pe harta Europei și se mută cu afinata de la un târg de turism la altul mai rău ca țiganii căldărari odinioară. Dacă Mandachi a făcut un metru de autostradă în Suceava, Flutur a produs, în cei patru ani ai mandatului secund, un metru cub de rahat bucovinean. Primarii care mai mișcă oarece prin județ sunt pe cont propriu. Vederea către valea Moldovei, ținutul Neamțului, Munții Stânișoarei și Ceahlău, cu toate că stricată de atmosfera tulbure, ne dădea satisfacția unui orizont larg, după care tânjeam încă de la Probota. În apropiere e gura de vărsare a Ozanei în Moldova, în satul Timișești, bornă în drumul fără întoarcere pe care l-a făcut Ion Creangă de la Humulești la Iași, cu căruța lui Moș Luca. Cadrul natural, amintirile și plopii mi-au adus în minte un alt cântec al lui Tudor Gheorghe, cel cu Umbra plopilor. Cred că m-am prins ce a vrut să spună poetul Ion Horea și, cu ocazia asta, pricep că plopul e pe cale de dispariție, a fost tăiat de pe mai toate marginile șoselelor patriei, prea se urcau tinerii frumoși și liberi beți cu mașinile în ei.

Lăsăm umbra plopilor să alunece cu amintirile și intrăm în Cristești. De fapt în Herești, dar acest sat a fost înghițit de Cristești și de el mai amintește doar tunelul de cale ferată ce străpunge vârful interfluviului dintre Moldova și Siret, pentru a ajunge la Topile, aproape de Pașcani. Comuna Cristești este mai mică decât Tătăruși și are numai două sate: Homița, prin care am trecut și Cristești, satul reședință, în care tocmai am intrat. Dacă luăm în serios toate acele dungi trase pe harta României, numite eufemistic masterplanuri, vedem că una dintre ele, notată A7 și dezmierdată Autostrada Unirii, pentru care s-a dat o lege specială în Parlament, trece exact pe aceste tarlale și va pune în pericol tihna ancestrală a homițenilor, zdruncinată deja de construcția căii ferate.

Coborâm în sat până la intersecția cu calea ferată. Apoi o vom urma pe aceasta până la halta Cristești. Linia Pașcani – Târgu Neamț poartă indicativul 517 și este una din realizările deceniilor de împliniri mărețe ale președinției lui Ceaușescu, ziditorul de țară. Ideea era mult mai veche, apăruse undeva la sfârșitul secolului al XIX-lea și înainte de Primul Război Mondial chiar se stabilise traseul. Prima parte a secolului al XX-lea a fost mult prea complicată pentru ca această linie să se poată realiza. Anul 1986 a adus trenul la Târgu Neamț, după o muncă de cinci ani, și el circulă până în zilele noastre, deși CFR ar dori să scape de această secție. Într-o perioadă a dat-o unor privați. Circulă patru perechi de trenuri zilnic, spre deosebire de linia 510, Dolhasca – Fălticeni, unde, după ce a plecat operatorul privat, CFR nu a mai revenit. Umblând pe la marginea satului, pe lângă ogoarele cu păpușoaie speriate de iminenta brumă și zăpăcite de vânt, mi-am amintit o poezie a lui Goga, pe care am învățat-o la școală. Probabil a fost scoasă din manuale, pentru că nu corespunde noilor standarde de tip căcărescian, bazate pe motive lirice ca: closet, chiuvetă și bideu. Noroc că Tudor Gheorghe readuce în actualitate poeziile uitate și le pune în valoare prin muzică. Acesta e ultimul cântec despre toamnă căruia îi fac loc în articolul de față, deși întregul album merită ascultat și trăit în mijlocul naturii.

Linia merge pe conturul nordic al satului Cristești. Merită amintite aici vorbele celui care a făcut tot posibilul, în Iepoca de Aur, asumându-și o serie de riscuri, ca aceasta să devină realitate. Inginerul Alexandru Filioreanu, directorul Regionalei CFR Iași în acele vremuri, a lăsat următoarea mărturie: Părinţii mei sunt din Filioara, de lângă Agapia. Am vrut să fac o linie şi pentru oamenii din zona aceea. Am început, aşadar, linia şi am cheltuit un miliard două sute. Era o sumă imensă, însă nu aveam nici un fel de aprobare. Toţi banii erau din fondurile de exploatare feroviară, de unde n-aveai voie să-i iei fără aprobarea cancelariei C.C.-ului. Veneau oamenii la mine şi-mi spuneau că ei nu mai semnează nimic, că intră în puşcărie. Am preluat responsabilitatea semnării tuturor actelor pe umerii mei, ca să nu aibă nimeni necazuri.

Pe 15 mai 1981 vine Ceauşescu cu trenul prezidenţial la vânătoare la Paşcani. La plecare, după vânătoare, Ceauşescu a spus că va lua măsuri pentru dezvoltarea oraşelor Paşcani şi Târgu Neamţ. Atunci, eu am făcut doi paşi, am spus cine sunt şi i-am explicat următoarele: „Din 1915 e aprobată linia Paşcani-Târgu Neamţ şi nimeni nu a reuşit s-o facă. Veţi rămâne în istorie dacă ne-aţi ajuta să o construim“. După trei zile îmi dă telefon colegul Oprea şi-mi spune că s-a aprobat. El nu ştia că eu lucrasem deja un miliard şi două sute de milioane. În timpul lucrărilor m-a chemat şi Prea Fericitul Părinte Teoctist de două ori la el. Era mitropolit la Iaşi pe-atunci. Şi el m-a sprijinit. Am deschis şantierul, am făcut tunelul, podul peste râul Moldova, gara Timişeşti şi gara Târgu Neamţ. Am terminat linia în 1986.

Halta Cristești e punctul terminus al drumeției. De aici am luat trenul până la Pașcani, de unde am urcat în altul cu destinația Suceava. Plimbările prin așezările ocolite de căile principale de comunicație sunt reconfortante și îți aduc înaintea ochilor un alt ritm de curgere a vieții. E adevărat că în majoritatea acestora tablourile sunt triste și te duc cu gândul la dispariția unei lumi, însă drumul îți aduce și surprize frumoase, ca la Tătăruși, unde am găsit prosperitate, dar și năstrușnicie deșănțată, menită a arăta că acolo e un fel de buric al județului Iași, care se alimentează mai mult cu delirul bucovinist, decât din cumințenia moldovenească așezată. Deși comicul ar trebui să fie unul rural, specific lui Creangă, la Tătăruși toate aranjamentele par a veni de undeva din O scrisoare pierdută a lui Caragiale, mai ales că locul acțiunii, Piatra Neamț, nici nu e așa departe.

2 gânduri despre „Oameni și sate din Podișul Sucevei – episodul 7

  1. Superb periplu!! Fascinanta povestea d-lui Filioreanu. Vorba din articol, „Omul sfinteste locul”, orice oricine ar zice… Tatarusi are sanse sa devina un fel de „Miroslava” pentru Iasi, cu toate ca nivelul de O² e net superior peste ce e la Iasi. Doar sa se dezvolte Pascaniul… Felicitari pentru fotografii si poveste!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.