Ineuțul și Ineul din Pasul Rotunda

18 08 2017. DN18 urcă domol spre Maramureș întovărășind Bistrița Aurie prin pustietatea verde de după Cârlibaba, unde singurele așezări durabile sunt colibele culegătorilor de bureți, folosite doar pe timpul verii. Când ajungem în dreptul cazărmilor părăsite ale unei baze dezafectate a vânătorilor de munte, trecem râul și urcăm spre Pasul Rotunda. Pe hartă acest drum se numește DN17D și coboară din trecătoare către Sângeorz-Băi și Năsăud pe valea Someșului Mare. De pe valea Bistriței și până în pas, cam 5 km, drumul e unul pietruit și pare a nu avea nicio legătură cu titulatura de drum național. Am tras la Cabana Croitor, în vârful pasului, unde e hotarul între județele Suceava și Bistrița-Năsăud. Am început drumeția când luna se ducea la culcare. Știam că, în august, în munții din nordul patriei, rare sunt zilele în care o dimineață splendidă nu anunță o după-amiază umedă și zgomotoasă.

Din Pasul Rotunda pleacă spre vest traseul de creastă bandă roșie care, după vreo două zile pline de umblătură, te duce pe Vârful Pietrosul (2303 m), cel mai înalt al Munților Rodnei și al Carpaților Orientali. Am format o echipă de șase inși, în care regula egalității de gen a fost respectată la sânge. Când ne luam la trântă, așa pentru încălzire, cu pantele Vârfului Nichitaș (1451 m), s-a trezit și soarele. Drumul urcă printre stânele unde activitatea de dimineață era pe terminate și merge numai pe pajiște alpină. E practicabil chiar de mașini care nu au tracțiune integrală. Zărim obiectivele noastre, dar și Vârful Omului (1932 m) din Munții Suhard, lanțul pe care-l desparte Pasul Rotunda de Munții Rodnei. Zorile se revarsă dinspre culmile Munților Maramureșului și Țibăului, cei din urmă prea mici să mai încapă pe hărți și strânși bine între cei dintâi, Obcina Mestecănișului și Munții Suhard.

Dimineața trandafirie s-a sfârșit când ne-am înscris pe drumeagul ce suie lejer pe culmea prelungă a Muntelui Gaja. Se urcă pe la vreo două ceasuri și apropierea de cele trei vârfuri impunătoare: Roșu (2113 m), Ineuțul (2222 m) și Ineul (2279 m) te face să accelerezi, dar și să rămâi minute în șir cu gura căscată în fața măreției naturii. Cele trei piscuri au dus departe fantezia artiștilor, dar au fost imortalizate și de militari. Încă din perioada infamă a Imperiului Austro-ungar, când pe acești munți era granița între Bucovina și Transilvania, adică între Austria (Cisleithania) și Ungaria (Transleithania), aceste cărări au fost bătute de soldați aproape cot la cot cu ciobanii și turmele lor. Treaba s-a complicat în Primul Război Mondial, când Rusia țaristă și Austria habsburgică s-au măcelărit crunt prin acești munți, centrul de greutate al luptelor fiind ceva mai la sud, în zona Pasului Mestecăniș și pe crestele Giumalăului. În zilele noastre, o altă graniță infamă trece pe crestele aflate puțin mai la nord.

Ajunși în Șaua Găgii, după mai bine de trei ore de umblătură, am făcut primul popas și prima alimentare ca la carte. De aici sunt două posibilități: ori cobori spre valea Lalei, urmând marcajul punct roșu, și apoi urci pe la lacuri către care din cele două vârfuri dorești, ori urci direct pe muchia Ineuțului și apoi te încumeți să iei la rând Ineul. Mașinile pot urca până aici. În stânga și în dreapta avem două circuri glaciare spectaculoase, unul sec sub Vf. Roșu, numit așa datorită culorii pe care o arată când e scăldat de soare și unul cu două lacuri glaciare ce se găsește între Ineuț și Ineu. Pe acolo ne vom întoarce. Șaua Găgii e la 1789 m altitudine și până în Vf. Ineuț, la 2222 m, denivelarea e cam mare și sperie, dar cerul senin și vântul prietenos ne linișteau și ne spuneau că avem tot timpul din lume.

Am pornit voinicește la pas să escaladăm muchia Ineuțului și curând vegetația pitică de conifere avea să se transforme în pajiște și pajiștea în piatră. Deja picioarele nu mai erau de ajuns și foloseam cu încredere toate cele patru membre. Văzduhul începea să se tulbure și crestele Suhardului se pierdeau în pâclă. Nori neprieteni se ridicau dinspre miazănoapte, dar nu ne păsa prea mult. Popasurile deveneau tot mai dese și corpul cerea apă. Prelunga culme cheală a Muntelui Gaja rămânea tot mai jos, iar drumeagul pe care am venit părea o simplă potecă.

Cărarea de piatră ne solicita tot mai mult, dar bucuria apropierii de vârf injecta în mușchi energie proaspătă. Măreția naturii tulbură mintea prin frumusețea sa și corpul lucrează mecanic. În stânga, Vârful Roșu este la nivelul nostru. Forma lui ciudată îl arată ca o lamă de cuțit și te face să te întrebi cum rezistă furiei naturii. În partea dreaptă, masivul Ineu domnește imperial și ne obturează vederea către apus. Ne mulțumim să privim Lacul Lala Mic și, furat de peisaj, realizez că Munții Rodnei sunt singurii din Carpații Orientali care prezintă urmele reliefului glaciar autentic. Muntele Gaja se vede în toată splendoarea lui, iar drumeagul întins ca un rid pe fața sa sudică nu se mai deslușește. Eram sus de tot și am înțeles că recordul meu de altitudine, Vf. Pietrosul Călimanilor (2100 m), era doborât cu fiecare pas pe care-l făceam înainte.

Vârful Ineuț (2222 m) atins, a urmat un meritat popas de vreo jumătate de ceas, în care să ne tragem sufletul și să admirăm panorama. Acum puteam vedea și către sud, pe valea pârâului Cobășel, până aproape de satul Șanț. Spre vest ne bloca Ineul și puteam să ne delectăm cu acea priveliște numai dacă l-am urca. În cele aproape două ore cât ne-am nevoit pe muchia Ineuțului, norii au venit din hăuri și ne-au înconjurat. În mod curios, pentru o înălțime atât de ridicată, vântul nu ne supăra deloc. De o parte și de alta a Muntelui Gaja avem valea Lala, care coboară înspre Bistrița Aurie și valea Someșului Mare, râu ce izvorăște de sub Vf. Nichitaș, aproape de Pasul Rotunda și călătorește până la Tisa, întâlnind multe sate și orașe ale nordului Transilvaniei.

Coborârea de pe Ineuț nu e foarte nervoasă și observăm că pe Ineu sunt ceva mușterii. Cu toate că e al doilea ca altitudine al Munților Rodnei, Ineul nu e atât de urcat ca Pietrosul, ce-i drept, nici nu are vreo mare stațiune în apropiere. Valea Vinului, aflată lângă Rodna, pe valea Someșului Mare, este cea mai apropiată. Curând ajungem în Șaua Ineuț (2100 m) și ne dăm seama că panorama de pe Ineu este compromisă de vizibilitatea slabă. În același timp, observăm că Creasta Piciorul Pleșcuței, suportul Ineului dinspre valea Bistriței Aurii, este cu adevărat masivă și fură vederea către țara Maramureșului celor ce urcă pe Ineuț. Nu știu cum sunt făcuți timpii de mers și cine-i calculează, dar eu rar reușesc să mă încadrez în ei și, de obicei, când îmi fac traseele pentru drumeție, mai pun cam un sfert în plus.

După încă vreo câteva minute de coborâre ajungem la o intersecție montană, Șaua cu Lac. Traseul de creastă bandă roșie se intersectează cu traseul transversal punct albastru. Acesta din urmă unește valea Bistriței Aurii cu valea Someșului Mare. Pornește de la picioarele Pasului Prislop, urcă pe valea Lalei, trece pe la cele două lacuri, urcă printre Ineu și Ineuț și mai apoi coboară în Rodna pe piciorul sudic al Ineului. Din punctul albastru se desprinde în locul Șaua Curățel traseul triunghi roșu, ce coboară în Valea Vinului. Să urci Ineul dinspre sud e mult mai solicitant decât varianta aleasă de noi. Începem să ne ridicăm pe Ineu, iar timpul indicat de jumătate de oră până pe vârf este optimist și încurajator. În schimb, văzduhul pare dușmănos și vântul s-a pornit, astfel că temperatura a scăzut și nevoia de a pune o haină peste tricou a apărut imediat.

Am găsit Ineul (2279 m) liber și prima oară m-am uitat către apus. Întreaga creastă a Munților Rodnei se desfășura sub norii potrivnici și tot mai îngrămădiți. Pentru a putea distinge mai ușor vârfurile, am apelat la munca unor oameni serioși. Urmând legătura, veți mai găsi alte imagini splendide și multe informații ajutătoare. Apropiind, siluetele Pietrosului Rodnei (2303 m), însoțit de cei doi Buhăiești, Mare (2268 m) și Mic (2221 m), se distingeau satisfăcător. Pentru a ajunge pe Ineu, se trece printr-o strungă de piatră și o periculoasă râpă se deschide în laterale. E nevoie de ceva prudență, pentru că mai apoi ai timp suficient să admiri panorama care, în sfârșit, te lasă să privești 360 de grade. Altfel, poți ajunge lângă acele oi care pasc sub Ineu.

De pe Ineu se văd Munții Maramureșului, se văd și cei ai Suhardului peste Ineuț, iar dacă te lasă nebulozitatea, poți zări Călimanii peste Munții Bârgăului, Giumalăul și Rarăul. Pe cei din urmă i-am putut observa numai cu ajutorul binoclului. De pe Ineu se vede Pasul Prislop, nu foarte bine, pentru că stă în cale coama Tomnaticului. Tocmai bătusem din nou recordul propriu de altitudine. Aici am făcut un popas de vreo jumătate de oră și ne-am organizat pentru coborâre. Ce mai vedem? Valea Lala, cu Lacul Lala Mic sub noi, pe unde vom trece curând.

Coborâm pe sub cerul tot mai întunecat până în Șaua cu Lac, apoi urmăm traseul punct albastru și ne înscriem pe valea Lalei. Poteca pietroasă coboară când nervos, când mai domol, dar presupune multă grijă, pentru că oricând picioarele obosite îți pot fugi pe o piatră instabilă și te poți pricopsi cu o entorsă de toată frumusețea. În circul glaciar vântul nu mai are forță și temperatura crește. Suntem aproape zdrobiți de măreția celor două vârfuri pe care le avem de-a dreapta și de-a stânga noastră.

Atingem platul pentru câteva momente în covata în care se strâng apele ce izvorăsc de sub cele două vârfuri. Când Lacul Lala Mic dă în lături, se formează firicelul de apă numit Lala, care o ia voios la vale șerpuind printre stânci până se domolește pentru ceva mai multă vreme în Lacul Lala Mare. Înainte să reluăm coborârea, observ într-o parte a lacului plante de bumbăcăriță, numite așa după puful alb pe care-l eliberează sub rafalele vântului. Bumbăcărița iubește locurile umede și solul acid. Te poți ghida după ea atunci când ajungi în locuri necunoscute, unde prezența apei nu este evidentă. Creasta Muntelui Gaja e tot mai aproape și curând vom fi sub ea.

Ne luăm rămas bun de la cele două vârfuri și, după încă o denivelare nervoasă trecută, ne odihnim pe malul Lacului Lala Mare. Nu el are forma hărții României, cum confundă unii, ci vecinul său de sub Pietrosul Rodnei. Lacul e destul de mare și lângă el am întâlnit ceva lume. Unii erau campați, alții urcau și în grupul nostru unora li s-a făcut foame. Cam proastă ideea în contextul în care văzduhul se întunecase amenințător. Democrat fiind, m-am supus majorității, știind că ponoasele pricinuite de toanele vremii le vom trage fiecare în mod egal. Așa că a urmat o pauză de alimentare ce s-a întins spre o oră. Era frumos la Lacul Lala Mare. Și calm. Și cald. Un calm ireal, că-ți venea să te culci acolo. Cu burta plină treci zâmbind peste toate belele pe care ți le scoate în cale soarta potrivnică.

Când era prea târziu, s-au prins și alții că situația se împuțise. I-a cuprins instantaneu o poftă nebună de umblătură. Picături sporadice gigantice ne mângâiau coborârea precipitată. În dreptul unui indicator, lăsăm traseul punct albastru și ne înscriem pe cel de legătură punct roșu. Acesta avea să ne ducă în Șaua Găgii, de unde urma să coborâm pe banda roșie. Partea nasoală a fost că această potecă urca deșirat prin jnepeniș și mai mereu era nevoie să te cațări pe pietre mari instabile, proaspăt umezite. Cuvântul de ordine era prudența, aici nu mai era de glumă, se putea lăsa cu accidente urâte și nimeni nu avea chef să fie coborât de Salvamont până la cabană sau la spitalul cel mai apropiat.

De aici încolo nu mai am fotografii. S-a stârnit o ploaie parșivă și ne-am pus pelerinele pe noi. Pe a mea am spintecat-o cu mult talent, agățând-o imediat prin târșurile de jneapăn. Până în Șaua Găgii ploaia se făcea că glumește. Erau acolo niște bănci sub care se adăpostiseră niște nefericiți, astfel noi nu am mai prins loc, așa cum chitisem eu încă de la Lala Mare. Ce să facem? Dă-i ‘nainte ca boul care trage plugul, de udat tot ne uda. S-au auzit vreo două tunete, dar nimic periculos, în schimb, s-a pus strașnic pe ploaie. O bucată de pelerină mi-a luat-o vântul, iar în cealaltă am înfășurat aparatul foto. Ploaia nu mi-a stricat decât ceasul de la mână, pe care nu m-am mai obosit să-l dau jos. Grupul s-a spart pe coborârea de pe coama Muntelui Gaja în trei bucăți, ținând cont de egalitatea de gen. Degeaba se grăbeau cei din fața, cheia camerei era la mine. Mânați de ploaie am bătut orice fel de timpi oficiali. În mai puțin de două ceasuri am ajuns din Șaua Găgii în Pasul Rotunda, uzi leoarcă, dar încălziți de razele unui soare perfid, care ne-a tras clapa, și s-a arătat când nu mai aveam nevoie de el. Mai fraieri ca noi au fost cei care au urcat cu mașinile. Drumeagul desfundat s-a transformat în torent și coborârea cu mașina dura cu o oră mai mult decât cea cu piciorul.

Adevărata măreție a celor trei vârfuri estice din Munții Rodnei se poate distinge din Pasul Tihuța. Dinspre sud, Roșu, Ineuțul și Ineul domină Munții Bârgăului și-ți fură privirea mai mult decât Călimanii vecini. Dinspre nord, din Pasul Prislop, vederea lor este obturată de culmile masive care coboară către valea Bistriței Aurii.

2 gânduri despre „Ineuțul și Ineul din Pasul Rotunda

  1. Bravo Luciane! Ai descris cu imagini și în cuvinte încât nu mă abțin să strig: -Vreau și eu în Munții Rodnei!!! Vreau să cuceresc vârfurile Roșu, Ineuțul și Ineul!!! Când mă iei cu tine?

    • Cu mare plăcere de cum se desprimăvărează! Cele trei vârfuri se pot face într-o zi, numai să urcăm din Pasul Rotunda, deci cam trei zile și două nopți pentru toată operațiunea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.