Olachi et Siculi [71/71]

Un veac de la Marea Unire întâlnește cea mai mică reședință de județ din câte au fost în România Mare. Miercurea Ciuc rămâne și pe harta actuală a României cea mai mică dintre capitalele județelor. Atunci avea vreo 5 mii de locuitori și era reședința județului Ciuc, ce respecta oarecum granițele fostului comitat maghiar cu același nume. După reforma administrativă din 1968, în vigoare încă, Miercurea Ciuc a devenit reședința județului Harghita care, pe lângă fostul județ Ciuc, a mai înglobat teritorii de la fostul județ Mureș și aproape întregul județ Odorhei, azi dispărut, pierzând puțin pământ în favoarea județelor Bacău și Neamț. Se menține ponderea populației maghiare, și atunci și acum reprezentând peste 80 de procente din totalul locuitorilor județului. În zilele noastre, Miercurea Ciuc numără aproape 40 de mii de suflete și e o altă cetate muncitorească a Iepocii de Aur, care păstrează două străzi ce amintesc de vremea scaunelor secuiești.

Când spun populație maghiară, nu vorbesc de unguri, ci de secui. Dar ce sunt secuii și de unde au venit? Populație turanică adusă din Asia de regii maghiari pentru a apăra granița de est a regatului. De ce vorbesc azi maghiara? Pentru că secuii sunt singurul popor asimilat complet prin maghiarizare. La rândul lor, maghiarizați fiind, secuii i-au asimilat pe românii cu care se învecinau, acolo unde erau majoritari. Uitându-mă la hochei când eram mai mic, mi se părea dubios că patinoarul din Miercurea Ciuc se numea și se numește în continuare Vakar Lajos. Nu aveam o problemă cu omul, ci cu numele. Acel Vakar e Văcaru, nume comun la români. Mai era un tip, ajuns șef pe la FRH, Janos Kurko, în românește Curcă. De cele mai multe ori, cei mai fanatici secui și filomaghiari sunt tocmai cei proveniți din românii secuizați, ceea ce nu e deloc surprinzător. De când trăiesc împreună românii și secuii pe văile superioare ale Oltului și Mureșului?

Recurg la un citat din cartea Nicolae Iorga despre secui și rostul lor între români de Ioan Lăcătușu. Aşa cum arată acad. Ioan-Aurel Pop în capitolul IV al lucrării, care conţine 14 texte din istoriografia românească despre românii şi secuii din sud-estul Transilvaniei, prima mărturie sigură a unei acţiuni comune la care au participat românii şi secuii datează din anii 1211-1213, când o oaste din Regatul Ungariei, formată din saşi, români, secui şi pecenegi (menţionaţi în această ordine), sub comanda comitelui Ioachim de Sibiu, este trimisă la sud de Dunăre în ajutorul ţarului Asan Borilă, al „vlahilor şi bulgarilor”. Să zicem că documentele din 1234 privitoare la existenţa în Episcopatul cumanilor a „unor popoare care se numesc români” sau ale unor cronicari occidentali care vorbesc despre „Olachi et Siculi” care au blocat trecătorile din Carpaţi pentru a opri năvălirea tătarilor (1241-1242) sunt mai greu accesibile cercetătorilor maghiari.

11 08 2014. Se crăpa de ziuă și tocmai treceam prin Miercurea Ciuc cu trenul Budapesta Keleti – Brașov. Aveam să revin în municipiu mai pe după-amiază, tocmai pentru că am considerat că jumătate de zi îmi e suficientă să mă lămuresc ce hram poartă. Programul meu prevedea pentru dimineață o drumeție până la Lacul Sf. Ana, curiozitate a naturii care se ascunde într-unul din craterele vulcanice ale Masivului Ciomatu. Așa că am coborât la Băile Tușnad, stațiune aflata aproape de granița județului Harghita cu Covasna, unde Oltul a separat de Munții Harghitei vulcanul stins ultimul pe actualul teritoriu al țării. O reprezentare grafică a localității din 1871 nu este foarte departe de actualitate. Băile Tușnad sunt cel mai mic oraș al României, puțin peste 1500 de locuitori, și au apărut după ce fiul unui cioban s-a vindecat cu apa de aici. Legenda standard a tuturor băilor sau scaldelor, cum li se spunea cândva. Hotelurile și pensiunile se întind de-a lungul Oltului și în preajma Lacului Ciucaș, privatizat și mai puțin faimos decât vecinul său de la etaj. Vile și hoteluri s-ar mai construi, dar înclinarea munților din vecinătate este descurajantă și ar necesita investiții considerate nerentabile.

Am găsit mult prea adormit orașul pentru a îndrăzni să întrebăm pe cineva despre traseele turistice. Nici nu prea era nevoie pentru că-mi făcusem temele. Obiective în localitate și pe munții din jur erau destule, dar l-am ales, de departe, pe cel mai important, pentru că timpul era limitat drastic, spre ciuda Stâncii Șoimilor, care strălucea în soarele dimineții. Frumoasa biserică ortodoxă Adormirea Maicii Domnului coexistă pașnic cu Turul maghiar și printre aceste simboluri ajungem la izvorul minune care vindecă tăti boalili și risipim apa pe care o aveam în recipiente, pentru a ne aproviziona cu licoarea binecuvântată ce iese la suprafață din străfundurile Masivului Ciomatu, poreclit Puturosu de oamenii răi. Toate cele șase lanțuri muntoase vulcanice din țara noastră, plus Masivul Ciomatu, exilat de Olt înspre Munții Bodoc, au ca principală resursă inepuizabilă apele minerale carbogazoase, ale căror izvoare mai răsărite au născut stațiuni balneare și fabrici de îmbuteliere.

Intrăm pe traseul cruce roșie și suntem imediat avertizați că putem da nas în nas cu ursul. Atunci întâlnirile cu Moș Martin erau mai răruțe. De când sectarii vegani efeminați, consumatori de mocaccino în Centrul Vechi, fac, din spatele telefonului mai deștept decât ei, politica cinegetică a țării, numărul urșilor a crescut necontrolat, astfel că în pădure rămân cei mai puternici, iar cei ma slabi sunt împinși către așezările omenești, unde produc pagube și iau vieți. La Băile Tușnad situația a ajuns insuportabilă, rare fiind zilele în care nu sunt alerte cu privire la prezența unui urs în localitate. Cam o oră se urcă brutal, pe pietre și pe rădăcini, pe o potecă plină de serpentine până se ajunge pe marginea craterului. Acolo este amenajat un loc de popas și te întâmpină un zmeuriș cam golit, fie de oameni, fie de urși.

Drumul continuă pe marginea craterului, Lacul Sf. Ana putându-se observa undeva jos. Cărarea, când urcă, când coboară, până iese pe o pajiște fermecătoare, unde găsim ceva zgomot și oleacă de civilizație umană. O perioadă merge pe conturul vestic al Tinovului Mohoș. La intersecția traseului cu drumul asfaltat ce urcă din Pasul Turia, care desparte Masivul Ciomatu de Munții Bodoc, sunt niște șandramale cu suveniruri și steaguri secuiești. Tot acolo e un punct de taxare pentru șoferii care vor să ajungă cu mașina până pe malul lacului. Din acest loc se coboară vreun kilometru până în parcarea amenajată lângă lac. În trecătoarea amintită, puțin mai la vale înspre Târgu Secuiesc, sunt Băile Balvanyos, stațiune de școli de vară, împerecheri și beții udemeriste. În Masivul Ciomatu sunt două cratere, cel mai vechi e acum Tinovul Mohoș, iar cel mai nou Lacul Sf. Ana. Tinovul e o mlaștină care se dezvoltă în zonele vulcanice și naște o turbărie. Turba e cărbunele cel mai slab din punct de vedere caloric. În astfel de spații cresc curiozități ale florei și, de obicei, sunt declarate rezervații naturale. Cum am picat aiurea, nu am vizitat Tinovul Mohoș, pentru că se face numai cu ghid și nu aveam timp până la tura următoare. Nicio pagubă, în județul Suceava, la Poiana Stampei, există un tinov cu tot cu turbărie, pe unde te poți plimba fără ghid și fără pază.

Lacul Sf. Ana este ceva unic în România. Nu mai sunt alte lacuri formate în cratere vulcanice. Despre perioada apariției lui își dau cu părerea tot felul de avizați și neavizați. Sunt avansate perioade între 30 de mii și 10 mii de ani pentru vechimea sa. Cert e că se alimentează numai din precipitații și adâncimea nu depășește șapte metri. Fiind încă dimineață, prea puțini turiști erau instalați pe malul lacului, astfel am putut petrece acolo, în voie, cea mai frumoasă oră a zilei. Ne-am dus undeva în partea sa nordică și soarele dimineții, timid și tandru, avea grijă de starea noastră de bine. Ajungând într-un asemenea loc, după un efort mediu, nu ai cum să nu te pleci în fața măreției naturii și să furi în tăcere cât mai multe clipe de extaz. Eram în a patra zi de umblătură, cea mai grea a preumblării ardelene, tălpile dădeau semne că se cam săturaseră. Plaiurile Năsăudului cu Prislopul lui Rebreanu erau departe, Bistrița și Târgu Mureș au rămas în spate, iar Reghinul și Toplița le-am lăsat, încă de ieri, în tovărășia Mureșului.

Cel mai înalt vârf al Masivului Ciomatu este Ciomatu Mare (1301 m). Se vede înspre nord. Traseul pe care am venit a trecut pe sub el. Apa călduță era o adevărată binecuvântare pentru picioarele mele obosite și încercate de niște papuci de umblătură cu care mă cam păcălisem. Limpezimea ireală mă îndemna să mă joc cu peștii, despre care nu știu nici cum și nici când au ajuns în craterul vulcanului stins. Niște experți în vulcani inactivi țin să ne informeze că Masivul Ciomatu este stins și nu prea. S-ar putea juca la pariuri date și ore ale următoarei erupții. Va erupe oare Puturosu înainte sau după a doua venire a lui Iisus Hristos pe Terra? O singură întrebare nu așteaptă niciun răspuns. O fi vreo diferență între un vulcan și o vulcanizare? Am auzit că în anii următori, pe lângă capela catolică, de pe malul lacului, se aciuaseră niște urși care cerșeau mâncare de la turiști. Nu știu care a fost soarta lor și dacă mai practică această formă de supraviețuire. Echiparea și afară din lac, drumețului îi șade bine cu drumul, gândurile mai pe urmă, în serile lungi de decembrie lângă o cană de vin fiert.

Important era să nu urcăm prea mult. Rucsacul meu fiind cam greu, rampele mă sleiau de energie. Am ales pentru coborâre traseul cruce albastră. Se urcă puțin până la o știrbătură a craterului, de unde îți iei bun rămas de la Lacul Sf. Ana, apoi se coboară domol către vest până se atinge valea Oltului și DN12, exact la limita județelor Harghita și Covasna. DN12 e axa Secuimii, coboară de la Toplița până la Chichiș, localitate aflată între Sfântu Gheorghe și Brașov. Cam o oră durează plimbarea însoțită de cântecul păsărilor și traseul se termină în dosul Hanului Hotarul Cucului, ultima construcție a județului Harghita și a satului Carpitus, component al Băilor Tușnad. La han am găsit o hartă revelatoare a secretelor geografiei locale și apreciam că e bilingvă, eu sunt multiculti de când m-am născut, dar nu pricepeam de ce scrie întâi și mai mare în maghiară. Am înțeles că nici Dan Tanasă nu a priceput, de aia se tot adresează justiției reformată de Băsescu și Macovei să-l lămurească.

Ne-am postat pe marginea drumului național și ne încercam norocul dând din mână. Voiam să ne mutăm vreo 35 de km mai înspre nordul Depresiunii Ciucului. Șansa ne surâde repede, un tip cu un camionaș ne ia și începem discuțiile cu el. Ne poate ajuta doar vreo 15 km, până la Cozmeni, acolo schimbă direcția de mers către est, spre Târgu Secuiesc. Nicio problemă, orice pas înainte era un progres. Omul vorbea prost de tot românește. În Secuime, în sate mai ales, bărbații de vârsta a doua vorbesc cât de cât limba română, femeile aproape deloc. Ei au învățat-o de nevoie în armată. Vorbind despre urși, omul ne spunea că produc mari pagube ciobanilor, dar făcea greșelile tipice vorbitorilor de limbă maghiară: A venit o ursul, apoi, aflând ce vânt ne aduce pe acolo, a spus că: Lacul Sfântul Ana e foarte frumos și merită văzut. Așa am petrecut cei 15 km până la Cozmeni sau Csikkozmas și șoferul nostru nici nu a vrut să audă de vreo plată.

Vreo 10 minute am avut timp să luăm pulsul Secuimii rurale chiar la firul ierbii. Atunci era moda cu steagul secuiesc instalat pe clădirile publice și la Cozmeni, sat aflat la drumul mare, nu putea să lipsească. De atunci am mai trecut prin zonă, nu l-am mai văzut atât de mult, în schimb șade ostentativ pe Parlamentul de la Budapesta și la balconul biroului lui Tokes din Oradea. Popa reformat are o întreagă colecție la fereastră, am numărat vreo opt steaguri. Până la Miercurea Ciuc sau Csikszereda mai rămăseseră vreo 20 de km. Ne-a luat un tip cu o mașină rapidă, mai mult din curiozitate, să vadă ce fel de turiști suntem. De menționat pe drum Sâncrăieni, localitate unde se îmbuteliază apa minerală Perla Harghitei și Jigodin, unde a trăit și a lucrat Imre Nagy, un important pictor al lumii secuilor. Al doilea șofer ne-a lăsat lângă gara din Miercurea Ciuc. Nu uit că de atâtea ori am fost luat la ocazie gratis, încât fac exact același lucru când umblu cu mașina.

În apropiere, se găsesc două așezări cu simboluri importante pentru populația secuiască. Câțiva kilometri mai la nord, în localitatea Siculeni, există monumentul închinat victimelor masacrului rămas în istorie drept Siculicidium. În 1764, austriecii i-au liniștit pe secuii revoltați de schimbarea privilegiilor pe care le aveau ca grăniceri. Au omorât vreo câteva sute de persoane și, în urma acestui act, o importantă parte a localnicilor a fugit peste munți, în Moldova, iar mai târziu, când austriecii au furat nordul Moldovei și l-au numit, parșiv, Bucovina, ceva secui s-au dus acolo și au înființat cinci sate. Al doilea loc important este Șumuleu Ciuc, cu timpul ajuns cartier al municipiului Miercurea Ciuc, unde se află o importantă mânăstire catolică franciscană. Secuii au rămas catolici în covârșitoare majoritate și centrul credinței lor e Șumuleu Ciuc. În 2019, a venit însuși papa de la Roma, așa marxist cum e el, să țină o slujbă la sanctuarul catolic de aici.

Numele Miercurea Ciuc vine de la ziua în care se țineau cele mai importante târguri din Depresiunea Ciucului. Actualmente orașul are forma unui triunghi întins pe malul estic al Oltului. Baza e spre nord, iar vârful sudic la ieșire către Jigodin. Strada Kossuth Lajos pornește de la gară și are capătul estic la intersecția cu Petofi Sandor. Este un fel de Victoria Socialismului locală, fiind flancată de blocuri înalte și identice. Urmând-o, ajungem, în câteva minute, exact în buricul târgului, Piața Libertății. Deocamdată nu am pășit în zona veche a orașului. Am zis hai să fac proba cu pâinea. Adică să intru la întâmplare într-un magazin și să cer orice în limba română. Ca în mai toate locurile vizitate din Secuime, nu s-a pus problema să fiu ignorat sau să nu mi se răspundă. O singură experiență negativă am contabilizat. La coborârea de pe Pasul Bucin spre Gheorgheni, în Depresiunea Giurgeu. Acolo se găsesc cei mai încuiați și fanatici secui maghiarizați.

Piața Libertății e un spațiu larg, dominat de Palatul Administrativ, una dintre clădirile frumoase ale Iepocii de Aur. Înglobează Consiliul Județean Harghita și Prefectura. Pe celelalte laturi avem Universitatea Sapientia, o instituție a statului maghiar, și Casa de Cultură a Sindicatelor. Remarc o construcție splendidă a modernismului interbelic românesc, Biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel. Piața Libertății e recent renovată și piatra domină zdrobitor peisajul. Vegetație e mai încolo, în Parcul Central. Ne-am învârtit puțin pe aici în căutarea elementelor identitare, de care alții fug ca dracu’ de tămâie. Animalele se pișă și-și marchează terenul, omul cioplește pietre și bate stâlpi. Mai nou lipește coduri de bare, coduri QR și taguri electromagnetice. Lupta simbolurilor mi-a plăcut mereu și caut subtilitățile. Două monumente închinate victimelor comunismului, plasate suficient de aproape unul de celălalt, au menirea să transmită că dintre toți locuitorii României, secuii au suferit cel mai mult, mai ales sub Ceaușescu. Deși Arpad Domokos cânta că secuii își urmează Cârmaciul ca în vechime pe Mihai Viteazul.

Secuii, de capul lor sau mânați de Budapesta, s-au gândit să-și facă un ținut și să-l doteze cu imn și steag. Cel mai bun simbol a fost socotit unul inspirat șmecherește din cel al lui Moise Secuiul, singurul principe al Transilvaniei pe care l-a dat populația secuiască. Acest Moise a fost unul dintre secuii care l-au urmat pe Mihai Viteazul și tocmai de asta a avut fix același sfârșit. În anii 2013 și 2014, încurajați de președintele Băsescu, au început să umple orașele și satele, unde aveau primari, cu acest steag fără nicio relevanță oficială. În Miercurea Ciuc a fost instalat unul de dimensiuni mari chiar în Piața Libertății și o puzderie pe instituțiile statului, între tricolorul românesc și drapelul UE. Statul român, prin reprezentanții săi, nu a reacționat în niciun fel, pentru că UDMR, târfa de serviciu a politicii românești, cum o dezmiardă neprietenii, este mereu de folos unei combinații oculte sau la vedere. În aceste condiții rușinoase, un om al locului, Dan Tanasă, folosind strict legislația în vigoare, a pornit o luptă în instanță, pe care ar fi trebuit să o ducă cei trei prefecți ai județelor: Harghita, Covasna și Mureș. În 2017, a reușit îndepărtarea steagului secuiesc de pe domeniul public al municipiului Miercurea Ciuc. În alte localități continuă demersurile duse în sala de judecată. Cine e interesat să afle care mai e situația arborării acestui simbol în așezările Secuimii, o poate face intrând aici.

Părăsim Centrul Civic, pe Strada Gal Sandor, pentru a ajunge în Centrul Vechi, practic Strada Petofi Sandor, organizată ca pietonal pe porțiunea ei mediană. Construcțiile vechi, pitice, se amestecă printre blocurile ceaușiste, înalte. Cu surprindere și dezamăgire observ că inscripția de pe clădirea Curții de Conturi nu respectă bilingvismul, iar șocant este faptul că văd numai românește. Strada e scurtă și imediat descoperim casele de secol XIX de pe Petofi Sandor. Pentru cele din capătul nordic, care duce către intersecția cu Kossuth Lajos, nu a mai ajuns varul, astfel au fost lăsate în plata Domnului, însă această primă impresie se va schimba rapid.

Reabilitarea clădirilor istorice și amenajarea străzii pentru promenadă, printr-un culoar cu terase, a înnoit și nelipsitele marcaje identitare. La numele străzii avem aceeași rețetă ca la Târgu Mureș, la capace de canal e invers. Dacă mori de foame, nu trebuie să te sperie că scrie numai în ungurește, te înțelegi cu chelnerii în limba română. Miercurea Ciuc nu e vreun mare magnet pentru turiști, așa că nu-și mai bate capul nimeni să facă meniuri bilingve. Intenționat am tras cu ochiul în fereastra unei librării, pentru a vedea dacă avea rost să-i trec pragul sau ba. M-am lămurit repede că nu e cazul. Abia după ce mă pun la punct cu limba maghiară aș putea cuteza, altfel mă uit la acele cărți ca mâța-n calendar. Te poți supăra pe secui? Nu l-au ajutat ei pe Ștefan cel Mare la Vaslui? Nu i-au fost alături lui Mihai Viteazul la Șelimbăr, sub zidurile Sibiului? Nu au fost ei străjerii lui Carol al II-lea? Nu au construit ei societatea socialistă multilateral dezvoltată împreună cu tovarășul Nicolae Ceaușescu? Vraja lui Orban Viktor asupra lor se va destrăma când contabilii de la Budapesta vor sista fluxul de forinți. Ar fi cam de porc să spun că actualii secui sunt unguri de meserie. Stema municipiului îmi place.

Urcăm agale pe strada liniștită, printre clădirile banalului baroc transilvan, primenite după ani de așteptare, până dăm de secesiunea maghiară. De stilul arhitectonic vorbesc. La Miercurea Ciuc, secesiunea maghiară ascunde Consulatul Ungariei, un imobil mai degrabă mic decât mare. În piațeta de lângă clădire a fost ridicat monumentul care poartă titulatura de Gloria Victis, închinat celor căzuți în vremea Revoluției Maghiare din 1956. Locul e unul încărcat simbolic, așa că Csibi Barna, prietenul Patrioților Moldovei de la Chișinău, l-a ales pentru a pune în practică execuția lui Avram Iancu. Piesa de teatru cretin nu a fost gustată de localnici, ba chiar i-a adus numai belele cu aceștia, pe motiv că le fugărește turiștii de peste munți. Banditul Blejnar, cel care conducea ANAF în acea perioadă, instituție la care lucra Barna, l-a transferat pe cabotinul secui la Câmpeni. Desigur că nu s-a dus acolo, ar fi fost un drum fără întoarcere.

În dreptul Consulatului Ungariei, Petofi Sandor se intersectează cu Korosi Cosma Sandor, care coboară spre vest, către Parcul Central, și Leliceni, care urcă spre răsărit, către Cimitirul Vechi. De lângă Gloria Victis se desprinde, direct către sud, Strada Tudor Vladimirescu. Noi am ținut Strada Petofi Sandor, singura modernizată la acel moment și am întâlnit școala cu același nume, renovată proaspăt. În intersecția menționată, atrage atenția o clădire nu atât de bine poziționată cum e Consulatul Ungariei, dar de curând primenită. Art Nouveau-ul maghiar a pătruns timid și în târgul cu câteva mii de locuitori în La Belle Epoque, când niște muncitori italieni și-au făcut veacul pe aici. Clădirea albastră, care nu depășește dimensiunile vecinei sale, a avut o sumedenie de destinații, între care Școala Populară de Artă a județului Harghita. Când am trecut pe acolo era în proprietate privată și se pare că încă nu și-a găsit proprietarul care să-i pună în valoare splendoarea.

Strada Petofi Sandor se termină în vârful dealului, adică în Piața Cetății. Îi spune așa deoarece acolo se găsește Cetatea Miko, care adăpostește Muzeul Secuiesc al Ciucului. Piața Cetății pare a fi cea mai importantă intersecție a municipiului. Dinspre nord, urcă trei artere principale: Strada Nicolae Bălcescu duce către Patinoarul Vakar Lajos, Bulevardul Timișoarei merge spre Piața Libertății și Strada Petofi Sandor de pe care venim noi. Toate acestea se strâng în Piața Cetății și spre sud pornește o singură arteră, Strada Szasz Endre, străjuită de cele mai importante clădiri ale urbei. Puțin mai încolo aceasta se ramifică înspre toate zările. La Cetatea Miko voi reveni curând și remarc, în apropierea Pieții Cetății, Monumentul Eroului Sovietic și Catedrala Ortodoxă Sf. Nicolae, mult dorită de comunitatea românească după Marea Unire din 1918. Este un simbol al României Mari și românii ortodocși de aici aveau să se bucure de această catedrală abia în 1936. Bucuria a fost scurtă, hortiștii i-au alungat pe români și au transformat-o în magazie, în virtutea milenarei prietenii între popoarele noastre. Abia în 1946 a revenit la destinația inițială, în plină democrație populară ateistă.

Cetatea Miko este înconjurată de clădiri de sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Nu pot spune care e mai frumoasă dintre ele. Prima întâlnită e Primăria Miercurea Ciuc, la ridicare sediu al fostului comitat Ciuc. Pe atunci, în 1888, arhitectul a ales un stil eclectic, precursor al modernismului. Ulterior, în 1913, clădirii i se vor lipi două aripi, care vor găzdui și alte instituții. Peste drum de Primărie avem Palatul Justiției, o construcție de la 1905. Știm deja că Miercurea Ciuc este o așezare nouă, în comparație cu celelalte localități ale Depresiunii Ciucului. Sediu al comitatului devine abia în 1876 și atunci apare necesitatea unui spațiu în care să se înfăptuiască justiția. Modelul austro-ungar cerea ca tribunalul să aibă pușcăria ca anexă, astfel s-a apelat la arhitectul Wagner Gyula, specializat în tribunale și închisori, cu un palmares bogat, în care se remarcă Palatul Justiției din Cluj-Napoca și cel din Sighetu Marmației, inclusiv închisoarea. Acum fostul Palat al Justiției e Primăria, iar închisoarea a fost transformată în celebrul Memorial Sighet. La Miercurea Ciuc, Palatul Justiției și închisoarea și-au păstrat destinația inițială. Tot în zonă, într-o clădire mai scundă, dar cu un farmec aparte, a fost sediul Comandamentului Trupelor de Grăniceri, funcționează Secția ORL a Spitalului Județean Harghita. Dintre clădirile emblematice ale așezării, am ratat-o pe cea a Colegiului Național Marton Aron, amplasată în nordul urbei, înspre Șumuleu Ciuc.

După ce trece de un sens giratoriu și lasă în urmă clădirile vechi ale municipiului, Strada Szasz Endre își continuă drumul către sud, spre Jigodin, printre case acoperite cu țiglă. Noi ne-am oprit aici, nu înainte de a observa unul dintre ilegalele indicatoare rutiere ce erau amplasate atunci în Miercurea Ciuc. Între timp, prin demersurile în justiție ale lui Dan Tanasă, situația a revenit la normal. Nu interzice nimeni panourile și indicatoarele bilingve în locurile unde populația maghiarofonă e consistentă, însă prima limbă în care trebuie scrise informațiile e româna și apoi maghiara. De ce unii primari nu vor să respecte aceste prevederi legale simple? Pentru că se hrănesc politic din provocări și scandaluri menite să producă suferințe închipuite de natură etnică.

Ne întoarcem și pătrundem prin parcul de la stradă spre zidurile Cetății Miko. Se folosește și termenul castel. Nicolae Bălcescu și Petofi Sandor stau față în față. Ce minunat ar fi decurs anul 1848 pentru maghiari, dacă nu se amestecau Avram Iancu și opincarii săi valahi! Bălcescu are loc în Miercurea Ciuc, a fost prietenul lui Kossuth. Avram Iancu nu are, a fost prietenul împăratului de la Viena. Deși o vedeam prima oară, cetatea îmi era cunoscută, cel mai probabil de pe sticlele de bere Ciuc. În curtea cetății se pătrunde printr-o poartă rămasă fără obiect, pentru că ziduri nu mai există. Construcția scundă și puternică are formă pătrată și patru bastioane proeminente care degajă forță. Acest edificiu poate fi considerat certificatul de naștere al așezării Miercurea Ciuc. Pe o colină, lângă cursul Oltului, Ferenc Miko sau Francisc Miko, om de bază în echipa lui Gabriel Bethlen, se apucă, în 1623, să ridice o întăritură, fiind deja de peste un deceniu cel mai puternic om al scaunelor Ciuc, Gheorgheni și Cașin.

Termină castelul în 1631 și este împroprietărit de Gabriel Bethlen cu mai multe pământuri din domeniul principelui. Unii secui zic că nu e așa și se plâng că a intrat pe pământurile lor, dar un anume Domakos Tamas, jude peste scaunul Ciucului, trece în proprietatea sa castelul și pământurile și face liniște. Fericirea secuilor ține până în 1661, când un anume Ali, pașă de Timișoara (ce vremuri minunate pentru orașul de pe Bega!), invadează Ciucul și arde castelul. Intră pe fir austriecii, nație care s-a ocupat numai cu furtul de-a lungul istoriei, dar nu găinării, tunuri după tunuri, ei le spuneau civilizare și unii urmași ai iobagilor încă le zic așa. Un general pe nume Stephan Steinville, din 1714 până în 1716, reabilitează cetatea și îi dă forma actuală. În 1764, austriecii s-au gândit că secuii sunt destul de docilizați și i-au organizat forțat în regimente secuiești de graniță, ca să nu uite de ce i-au adus ungurii pe aceste meleaguri.

Care a cârâit a avut două opțiuni: moartea sau să treacă munții. Mulțumită austriecilor, județele Bacău și Neamț au ceva populație care a păstrat numai numele maghiar și religia catolică, limba a uitat-o, și cei care o formează sunt denumiți ceangăi. Mare parte din urmașii secuilor veniți în județul Suceava, încă înainte de a fura austriecii nordul Moldovei, au fost repatriați de Horthy și duși în Voivodina, de unde au fost fugăriți de sârbi și s-au trezit în mijlocul Ungariei actuale, unde trăiesc astăzi. Cetatea intră pe mâna secuilor doar în perioada tulbure a anilor 1848-1849, când iese în evidență Gal Sandor, șeful revoluționarilor locali. Indiferent ce armate s-au perindat, cetatea a rămas obiectiv militar până în 1970. Iepoca de Aur a transformat Cetatea Miko în Muzeul Secuiesc al Ciucului, instituție ce datează din perioada României Mari. La kilometrii parcurși în acea zi, numai de vizitat muzee mai aveam chef, așa că am preferat să admir zidurile cetății de pe o bancă, preț de câteva minute.

Din Piața Cetății coborâm pe Bulevardul Timișoarei până în dreptul Teatrului Municipal Csiki Játékszín, unde se găsește o terasă primitoare. De aici am rămas singur, tovarășul meu s-a dus către gară. Clădirea din vremea lui Dej are un farmec aparte. Nu știu sigur dacă repertoriul teatrului e exclusiv în limba maghiară, însă titlurile pieselor jucate spre această concluzie duc. Peste drum stă de strajă Ostașul Român și îndură răbdător vandalizările fără număr la care este supus de secuii cu o deschidere multiculturală de invidiat. Pe unguri îi înțeleg, pe secui nu prea. Poate or fi urmașii celor care au luptat în Divizia Secuiască. Un asemenea luptător, cu gradul de locotenent, a fost Marton Aron, devenit mai apoi episcop. Un neîmpăcat dușman al românilor, apărător al evreilor din Ardealul cedat, persecutat de comuniști după redobândirea jumătății nordice a acestuia și iredentist până la moarte. Consiliul Local Miercurea Ciuc i-a ridicat, în 2016, un impresionant monument în Piața Libertății.

Pornesc singur mai departe pe Bulevardul Timișoarei. La intersecția cu Mihail Sadoveanu fac dreapta și pătrund într-un spațiu ceva mai larg, denumit Piața Majlath Gustav Karoly, unde se găsește Magazinul Universal Tulipan, adică Laleaua pe românește. Această piață dă în Strada Petofi Sandor și poate fi considerată un apendice al pietonalului orașului. Față în față cu Tulipan se găsește Cinematograful Csiki Mozi. De departe cel mai atractiv obiectiv al pieții este o statuie la care te poți uita minute în șir și râde ca prostul de unul singur. Nu s-ar mira nimeni dacă te-ar vedea. Ce naiba a vrut să spună autorul? Dacă artistul a citit basmele românești, sigur a încercat reprezentarea lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.

M-am dus pe pietonal și am ochit cea mai pustie terasă. M-am tras acolo și priveam lumea. Puțini turiști, toți vorbitori de maghiară. Localnicii grăbiți erau cu gândurile la treburile lor. Limba română se aude sporadic. Maghiara folosită are o grămadă de barbarisme din limba română. Pe atunci înțelegeam mai puțină maghiară ca acum. Berea locală a fost ani la rând Ciuc. Ajunsă pe mâna Heineken, localnicii au scos-o de la suflet. Acum fabrică Csiki Sor la Sânsimion, o localitate aflată între Tușnad și Miercurea Ciuc, și o vând unde pot. Eu am găsit la Sfântu Gheorghe, Cluj-Napoca și Satu Mare. Heineken nu a văzut mișcarea cu ochi buni și s-a luat la trântă cu micul producător. Până la urmă au căzut la pace și fiecare își vede de berea lui. Pentru cei care se întreabă, în Miercurea Ciuc există Strada Mihai Eminescu, undeva pe latura sudică a Casei de Cultură a Sindicatelor, și clădiri unde este arborat numai drapelul național.

Unde Strada Kossuth Lajos cotește ușor, cam la jumătatea distanței dintre Piața Libertății și gară, se găsește, din 1785, Biserica Înălțarea Sf. Cruci, prima parohie catolică a așezării. Devenită neîncăpătoare și considerată prea mică, lângă ea a fost construită, în 2003, Biserica Mileniului, o încercare nonconformistă a unui arhitect maghiar. Ceva de acest gen, dacă privim din punct de vedere al arhitecturii, există la Suceava încă din anii ’90 ai secolului trecut. Unora le-o fi plăcând, însă mie nu-mi transmit aceste biserici nicio apropiere de Dumnezeu. Acei îngeri din cupru, care nu au avut timp să coclească, îmi aduc aminte de Prometeu de la Vidraru sau de dubiosul monument de la intrare în Buzău ori de operele siderurgiștilor gălățeni expuse pe faleza Dunării. După cum deja am văzut, Miercurea Ciuc prezintă o largă deschidere către sculpturile metalice de sufocată respirație artistică.

Am luat-o agale către gară, cu toate că mai aveam chef de plimbare, dar nu mă mai ajutau picioarele. Trenul a ajuns la Miercurea Ciuc în 1899, urcând pe Olt în sus de la Sfântu Gheorghe. În Secuime se circula pe calea ferată încă din 1891, atunci a fost dată în exploatare linia Brașov – Sfântu Gheorghe – Târgu Secuiesc. În acea perioadă au existat discuții între români și unguri pentru o cale ferată care să traverseze Carpații. S-a stabilit ca aceasta să treacă pe la Ghimeș, deși ungurilor le-ar fi convenit mai mult traseul prin Pasul Oituz. Una dintre cele mai spectaculoase lucrări de artă din țară, Viaductul Caracău, se află în apropierea municipiului Miercurea Ciuc, imediat ce linia se desprinde către est din cea care duce spre Toplița. Până la venirea trenului meu, mi-a ținut companie un țigan simpatic. M-a abordat în maghiară, i-am zis să schimbe registrul și mi-a cerut bani în română. Nu i-a mers și a plusat: Foame la mine. Cum tocmai mâncam, i-am uns și lui o felie de pâine cu pateu. Nu a făcut mofturi, dar nu a mai vrut-o pe a doua.

La un veac de la Marea Unire, cu convulsiile hortiste și trecerea prin comunism, atmosfera la Miercurea Ciuc e mult mai relaxată și mai liniștită decât la Târgu Mureș. În anii 1989 și 1990 nu au fost probleme interetnice de proporții. Câțiva milițieni, văzuți ca reprezentanți ai statului român ceaușist, au fost omorâți, în zilele tulburi ale Revoluției din 1989, de niște agitatori aflați în solda agenturilor maghiare, care doreau să aprindă țara, pentru a desprinde Transilvania. Povestea o știți deja din episodul Târgu Mureș. Pentru că populația maghiarofonă formează majoritatea zdrobitoare, incidentele sunt izolate. Dacă mergi acolo ca turist, ești primit bine. Dacă vrei să cumperi pământ sau o casă și să te stabilești, ți se vor pune numeroase bețe în roate. Dacă maghiarolingvii ar învăța să-i respecte pe minoritarii români localnici, așa cum îi respectă pe ei statul român, atunci nu cred că ar mai apărea niciun fel de probleme interetnice. Românii ardeleni (opincarii, iobagii) au fost folosiți mereu, înainte de 1918, în jocurile parșive dintre Viena și Budapesta. Populația secuiască (transilvănenii) este în prezent folosită în provocările pe care le încearcă Ungaria în România.

Secuii au avut o soartă tristă, asemănătoare găgăuzilor. Au trecut printr-un proces ireversibil. Ei nu-și mai vorbesc limba și puțini mai știu cine sunt. Se agață doar de câteva simboluri. Vezi cazul pretinsului steag reînviat al lui Moise Secuiul, singurul principe secui pe care l-a avut Transilvania, aliat al lui Mihai Viteazul și cu un sfârșit identic. E simplu de înțeles de ce secuii sunt mereu aruncați în dispute care nu le aparțin de către Budapesta. Dacă un secui se duce în Ungaria, i se va spune că e român sau va fi jignit că e țigan. Dacă se duce la București, i se va spune că e ungur. Cluj-Napoca sau Timișoara nu sunt medii mai favorabile pentru el. Drept urmare, mare parte a acestora se ghetoizează între munți și se consideră persecutați de statul român. Găgăuzii vorbesc limba rusă, deși sunt turci, secuii vorbesc limba maghiară, deși au fost un alt neam asiatic. E o chestiune de timp până când populația din Miercurea Ciuc și întregul județ Harghita va decide dacă adoptă identitatea secuiască fidelă României, separată de jocurile pe care le face Budapesta, sau va îmbrățișa până la capăt asimilarea și se va declara componentă a poporului maghiar, militantă pentru cauza Ungariei Mari.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.