Prefectura lui Romanu-Vivu

10 08 2014. Reghin, județul Mureș. O splendidă duminică leneșă cu mult soare. Am lăsat în urmă un Târgu Mureș adormit, care nici nu a băgat de seamă când l-am părăsit și în niciun ceas de vreme admiram Monumentul Viorilor, de lângă Biserica Evanghelică din Reghin. Cam toată lumea știe despre orășelul de pe Mureș că are o fabrică de instrumente muzicale botezată Hora. Înființată în 1951, a oferit la prețuri accesibile chitare și viori părinților care aveau odrasle cu aplecare către muzică sau pur și simplu doreau să le dea o ocupație mai puțin golănească decât fotbalul. Hora a crescut, a supraviețuit căderii comunismului, a fost privatizată și, în 2017, a ajuns fabrica de instrumente din Europa cu cei mai mulți angajați. Reghinul, de la începuturile sale ca oraș, a fost o afacere mixtă săseasco-maghiară, dar, cum știm deja, ungurii suferă de separatisme și au rupt Reghinul în partea săsească și partea maghiară. A trebuit să vină România Mare și să termine cu aceste mofturi etnice.

Românii trăiau majoritar dincolo de Mureș, pe valea Gurghiului, un pârâu care coboară din munții cu același nume. I-ați putut vedea în acțiune în filmările de la Târgu Mureș din martie 1990. În zilele noastre, unguri mai sunt un sfert, români peste 60 de procente, țigani până-n 10%, doar suntem pe valea Mureșului, și câțiva nemți bătrâni, pe care-i vom întâlni imediat. Monumentul Viorilor se găsește în intersecție unde DN15 atinge centrul orașului. Casele vechi sunt scunde, blocurile comuniste nu strică foarte mult peisajul și cele mai importante clădiri sunt ale Școlii Gimnaziale Augustin Maior. Una se găsește pe Strada Școlii, iar cealaltă pe Strada Călărașilor, ambele se întâlnesc în dreptul Monumentului Viorilor. Augustin Maior este o figură remarcabilă prin contribuțiile sale științifice. Fizician, inginer și profesor, a fost preocupat de telecomunicații, atât pe fir, telefonie, cât și prin eter, unde radio.

Într-un articol din 1907 teoretizează telefonia multiplă, pusă în practică după câțiva ani. A construit primul aparat de radio funcțional din Cluj. Din postura de profesor al Universității românești, deschisă după Marea Unire la Cluj, l-a ajutat pe Hermann Oberth, viitorul genial constructor de rachete, pentru Hitler inițial, ulterior pentru americani, să susțină lucrarea de licență. Nemții de la Heidelberg au spus că sasul scrie prostii și i-au respins teza. Acest reghinean, oarecum uitat astăzi, pe nume Augustin Maior, a fost unul dintre pilonii învățământului superior interbelic clujean. Ce mai fac reghinenii în anul 2019? Pe lângă viori, au ambiția de a construi tractoare autohtone, ceva ce nu s-a mai văzut în România de când oamenii de bine ai lui Iliescu au lichidat Tractorul Brașov. IRUM a început să producă în serie tractoare pentru agricultura românească resuscitată de Daea.

De la Monumentul Viorilor, ridicat în 2001 pentru a marca semicentenarul Horei, intrăm direct în curtea celui mai vechi edificiu al orașului, Biserica Evanghelică, datată 1330. Din 1551 s-a făcut luterană, datorită alegerii enoriașilor, cu timpul a ajuns pe partea maghiară. Evenimentele istorice importante erau marcate la Reghin prin incendierea bisericii. S-a întâmplat în timpul răscoalei lui Francisc Rákóczi al II-lea și în vremea Revoluției de la 1848. După fiecare dezmăț urma o restaurare. Până la cea din zilele noastre, cel mai amplu proces de acest tip a avut loc pe vremea României Mari. S-a ocupat un anume Gustav Muller. Monumentul a păstrat mare parte din caracteristicile stilului gotic, în ciuda multor intervenții heirupiste. Importanța acestei biserici constă în vechimea ei, fiind considerată de-o seamă cu cea a cistercienilor de la Cârța și cu catedrala din Alba Iulia. Am găsit-o încorsetată cu schele, dar, duminică fiind, deschisă și populată cu câteva persoane de vârsta a treia. Serviciul religios era ținut de o femeie de vârsta a doua. Noi eram cei mai tineri de acolo și o prezență bizară. Se cânta și se vorbea numai în limba germană. Mare lucru nu am priceput, dar am apreciat răcoarea și cântecele acompaniate de orgă. Mai mult de o oră nu a ținut preamărirea lui Dumnezeu.

De la Monumentul Viorilor pleacă și Strada Republicii, destul de scurtă, se termină când întâlnește principala arteră a orașului. De aici, înspre nord, adică spre munți, pleacă DN15, cel pe care am venit de la Târgu Mureș, iar spre vest se desprinde, pentru a traversa întreaga Câmpie a Transilvaniei, DN16, Reghin – Cluj-Napoca, cam de 100 de km lungime. Zona de interes, adică orașul vechi, e înspre nord și imediat suntem în Piața Petru Maior. Reghinul este municipiu din 1994, iar în zilele noastre are o populație de puțin peste 30 de mii de locuitori. Unul dintre cele două mari evenimente din istoria localității s-a petrecut la 11 ianuarie 1661, atunci, Dieta Transilvaniei, convocată la Reghin, îl alege drept Principe al Transilvaniei pe Ioan Kemény, un tip cam sângeros și cam ghinionist. S-a bătut cu polonii în 1657, dar s-a trezit turist în Crimeea, după ce l-au luat tătarii pe sus. Cam doi ani le-a luat neamurilor sale să strângă bani pentru a-l răscumpăra. După ce s-a văzut principe, i-a belit pe contracandidatul său și pe frații acestuia. Se pune rău cu turcii, dar bine cu habsburgii și organizează un zaiafet lângă Sighișoara. Moare în luptă la 22 ianuarie 1662. Cam un an de zile a existat Reghinul pe harta Transilvaniei maghiare.

În Piața Petru Maior, pe locul târgului săptămânal, a fost construit, în perioada comunistă, Parcul Central. Inițial au apărut rondurile de flori și băncile, iar mai apoi a fost populat cu statui. Cea mai veche aparține lui Petru Maior. După cum vedeți, în zona Câmpiei Transilvaniei este destul de întâlnit acest nume de familie. Cea mai mare parte a vieții lui, Petru Maior a petrecut-o la Reghin, fiind preot greco-catolic aici și protopop al Gurghiului timp de 24 de ani. Datorită pregătirii și operei sale, s-a impus drept unul dintre pilonii Școlii Ardelene, iar ultimii 12 ani din viață și-i va petrece la Buda, ocupând funcția de revizor crăiesc și corector al cărților tipărite în limba română în capitala Ungariei. Pe lângă lucrările teologice, s-a preocupat mai mereu de drepturile românilor ardeleni, afirmând fără tăgadă romanitatea și continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii, astfel polemizând cu istoricii vremii sale, în special nemți, care aveau alte opinii, mai mult sau mai puțin dezinteresate. Petru Maior este unul din cei mult prea mulți români de seamă ale căror morminte nu au fost identificate încă. A murit de tuberculoză la Buda. Reghinul are Lupoaică (Monumentul Latinității) și, din 2000, pe Mihai Eminescu, simboluri care, aflate împreună, afirmă românismul oriunde pe planetă. Ultima statuie a parcului este a lui Constantin Romanu-Vivu, prefectul care a pus Reghinul pe harta Transilvaniei românești la 1848, vom vorbi despre el puțin mai încolo. Pe laturile parcului avem Primăria, Judecătoria și Administrația Finanțelor Publice.

Pe la 1850 incendiile s-au mai rărit și nu au mai avut amploare catastrofală, în schimb inundațiile au tot dat de furcă orășenilor până în 1970. Atunci, vestea unor inundații nemaiîntâlnite pe valea Mureșului a ajuns la tovarășul Nicolae Ceaușescu și acesta a mobilizat armata. S-au ridicat diguri de apărare eficiente și în ziua de azi. Construcțiile centrului sunt din perioada 1850 – 1910 și aduc a târgușor provincial austro-ungar. Economia de piață scăpată de sub control a afectat mult clădirile baroce și clasice, nu mai înalte de două etaje. Pretențioasele secesiuni maghiare nu au fost de nasul Reghinului. Pe la 1750, în partea maghiară a orașului trăiau 88 de români. Prima școală elementară destinată copiilor români este înființată abia la 1838. Lunile tulburi ale Revoluției de la 1848 din părțile Reghinului au fost consemnate de către localnicul Alexandru Ceușan în cartea Vremuri de osândă. Nevoia unei umbrele sub care să se adăpostească românii din oraș face ca ASTRA să activeze la Reghin din 1874 cu despărțământ local. În anul 1882, vom vedea îndată și de ce, Reghinul ajunge la 8074 de locuitori, împărțiți astfel: 2564 maghiari, 2522 germani, 1577 români și 1341 evrei.

Ușurel lăsăm centrul și ne îndreptăm către gară, aflată peste Mureș. Orașul a crescut pe plutărit. Mureșul aducea din Munții Călimani și din Munții Gurghiului buștenii care mai apoi erau transformați în cherestea la fabricile din oraș. În 1866 se înființează o societate compusă din 19 asociații, care avea ca obiect de activitate comerțul cu plute. Ajunși la Mureș, avem o panoramă cam încețoșată asupra Călimanilor, aflați înspre nord, cu silueta inconfundabilă a Vârfului Scaunul Domnului (1381 m). Deși este mult mai scund decât principalele piscuri ale Călimanilor, acest vârf curios domină întreaga vale a Mureșului de la ieșirea sa din munți și până la Reghin. În estul orașului se găsesc Munții Gurghiului, din ei, pe lângă lemn, se extrage marmură și piatră de construcție. Zona industrială, fostă și actuală, se găsește în preajma gării, pe malul răsăritean al Mureșului.

Una dintre puternicele fabrici ale interbelicului românesc reghinean a fost Foresta Română, care a avut și echipă de fotbal, Foresta Reghin. Democrația populară a naționalizat toate întreprinderile și a comasat echipele de fotbal într-una singură. Foresta a devenit mai târziu Avântul, grupare care funcționează și azi. Într-o vreme se făcea la Reghin o bere cu un gust deosebit, Silva se numea. Marca există și azi, dar nu se mai face la Reghin și gustul nu mai are nimic în comun cu cel vechi, deși actuala bere nu e rea. Am mâncat ceva la botul calului pe peron și am așteptat vreo jumătate de oră un personal care avea să ne ducă la Toplița. Ce se putea asculta prin vara lui 2014 prin gări, autogări și pe la terase? Poză de album și Mare albastră, remixul după cântecul lui Iordăchioaie cu iz de Mamaia ’92.

Până la Deda, calea ferată se îndreaptă către nord și nu este electrificată. La a doua gară îmi atrage atenția, deși camuflat bine de verdeață, Castelul Kemeny de la Brâncovenești. Legenda spune că numele românesc al localității ar proveni de la Sava Brancovici, mitropolitul ortodox al Ardealului ucis la Marosvecs, numele maghiar al așezării. Kemeny ne sună cunoscut, dar până a fi posesiunea acestei familii s-au scurs multe secole. Pe aici, pe malul Mureșului, trecea un drum roman și aceștia au construit o întăritură. Pe locul acesteia maghiarii au ridicat o cetate, care aparținea voievodului Transilvaniei. În vremea lui Gheorghe Rakoczy al II-lea, bunul luptător Ioan Kemeny este răsplătit cu această cetate și câteva sate din jurul ei. Mai departe știm ce s-a ales de Ioan Kemeny, însă familia sa a stăpânit domeniul timp de trei veacuri neîntrerupt. Cu timpul, cetatea a devenit un castel splendid, iar în vremea României Mari, stăpânul de aici aducea scriitori cunoscuți și organiza întâlniri literare cu iz ardelenist. Comuniștii l-au transformat în orfelinat, școală de corecție și centru pentru bolnavi mintal. În anul 2014, castelul a revenit în proprietatea familiei Kemeny, despre care gurile rele spun că a avut o oarece implicare în distracția de la Târgu Mureș din 1990. Scaunul Domnului este din ce în ce mai aproape și în curând vom fi sub el.

La Deda întâlnim Magistrala 400, care pornește de la Brașov, urcă spre nord până la Toplița, după care o ia spre vest până la Dej și mai apoi urmează oarecum cursul Someșului până la Satu Mare. Calea ferată Târgu Mureș – Deda – Gheorghieni a fost terminată în 1909 și a fost deservită când de MAV, când de CFR, în funcție de cum băteau vânturile istoriei. Schimbăm locomotiva, trecem pe electrică, și pornim pe Mureș în sus printre munți.

Drumul de fier își schimbă direcția de mers către est, valea se îngustează brusc și intrăm în Defileul Mureșului Superior. La nord Călimanii, la sud Gurghiul, jos trenul șerpuiește după cum dorește Mureșul. Cât peisajele curg, veți putea citi povestea celui care este portretizat purtând drapelul tricolor pe care sta scris Dreptate Frăție din celebra reprezentare a pașoptiștilor. Reproduc cea mai mare parte a articolului intitulat Viața și activitatea lui Constantin Romanu-Vivu – Noi documente, scris de Liviu Moldovan și Ioan Pop. Printre eroii și martirii revoluţiei române de la 1848-1849, Constantin Romanu-Vivu, prefectul legiunii a XII-a din ţinutul Mureșului de Sus, cu sediul la Reghin, ocupă fără îndoială un loc de frunte. Activitatea sa, atît în perioada anterioară, cît şi în timpul revoluţiei, îl situează alături de cei mai consecventi luptători şi patrioţi înflăcăraţi din acel timp, pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor şi pentru unitatea lui statală. Viaţa acestei măreţe personalităţi a fost scurtă dar bogată în fapte mari. S-a născut în satul Pinticu din împrejurimile oraşului Reghin în 1821, an în care dincolo de Carpaţi s-a stins ucis mişeleşte Tudor Vladimirescu, a cărui mişcare a constituit prologul revoluţiei de la 1848.

Ca origine, provine dintr-o familie modestă, mama sa Paraschiva, fiind soră cu preotul Ştefan Moldovan din Pinticu şi cu profesorul Grigore Moldovan de la Blaj. Rămînînd orfan de mic copil a fost ajutat să-şi facă studiile, de cei doi unchi ai săi, la liceul şi seminarul din Blaj. Aici, ivindu-se un conflict cu episcopul Ioan Lemeni şi un grup de profesori progresişti, între care unul era chiar unchiul său Grigore Moldovan. Iar altul Simion Bărnuţiu, viitorul ideolog al revoluţiei române din Transilvania, aceştia vor fi destituiţi, odată cu ei fiind excluşi din seminar încă 12 clerici, printre care şi Constantin Romanu. Despre aceştia, istoricul Silviu Dragomir arată că: „cinci au purtat mai tîrziu onorifica funcţie de prefecţi şi tribuni, iar trei vor rămînea glorificaţi ca martiri ai cauzei naţionale”. Ca şi alţi tineri ardeleni din acel timp, el a fost nevoit să treacă munţii, stabilindu-se la Bucureşti, unde s-a angajat ca profesor la pensionul particular al lui Schevicz. Aici va face cunoştinţă cu marele gînditor şi revoluţionar democrat Nicolae Bălcescu, cu fraţii Goleşti, Ioan Maiorescu şi cu alte figuri reprezentative ale Munteniei revoluţionare, care l-au ajutat să-şi lărgească orizontul politic, ideea unităţii naţionale a poporului român căpătînd noi valenţe în conştiinţa sa. Fire receptivă, el a urmărit cu atenţie deosebită izbucnirea şi desfăşurarea revoluţiei în Europa, înţelegînd importanţa momentului istoric şi pentru poporul român.

Împreună cu Ioan Axente, viitorul prefect Axente Sever din timpul revoluţiei, a elaborat un plan măreţ de ridicare a maselor din Transilvania la lupta pentru eliberarea socială şi naţională, avînd ca obiectiv final făurirea Daciei străbune. Izbucnirea revoluţiei în Transilvania, în primăvara anului 1848, îl va determina să se întoarcă, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, pe vechile meleaguri, pentru a organiza şi conduce nemijlocit lupta maselor de aici. În acest scop, la 8 mai 1848 a venit împreună cu August Treboniu Laurian la Sibiu, unde alături de alţi conducători, în frunte cu Simion Bărnuţiu, va participa la conferinţa preliminară pentru elaborarea programului revoluţiei. Alexandru Papiu Ilarian, participant la conferinţă, va relata mai tîrziu în istoria sa, opoziţia fermă a lui Constantin Romanu faţă de dispoziţia guvernului, conform căreia, românii urmau să ţină două adunări, pe confesiuni, fapt care ar fi dus la scindarea şi slăbirea forţelor revoluţionare. „În toiul conferinţei – scrie Papiu – intră în mijlocul ei un tînăr necunoscut şi abia s-a pus pe scaun, începu îndată a cuvînta cu mare însufleţire, provocîndu-i pe români să şteargă această diferenţă. Acest român era fericitul prefect Constantin Romanu, care atunci se întorsese din România”.

Activitatea sa neobosită în slujba revoluţiei i-a sporit popularitatea, fiind ales în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj, din 15-17 mai 1848, membru al Comitetului Naţional Român, care avea ca preşedinte pe Andrei Şaguna, iar ca vicepreşedinte pe Simion Bărnuţiu. Eșuarea străduinţelor acestui comitet de a obţine din partea dietei de la Cluj şi a Curţii de la Viena, satisfacerea doleanţelor juste ale poporului român, înscrise în programul de la Blaj, a dezamăgit pe Constantin Romanu, ca şi pe alţi revoluţionari. Astfel, în proclamația sa, redactată în formă de scrisoare, adresată „Fraţilor de peste Carpaţi” şi trimisă la 26 iunie 1848 din Sibiu, lui A. G. Golescu, îşi exprimă ideile înaintate, din care rezultă maturitatea politică, la care a ajuns, în ciuda vîrstei sale tinere de numai 27 ani. Aceste idei vor fi expuse sub forma unor concluzii, la care a ajuns ca urmare a experienţei amare de pînă atunci, în desfăşurarea revoluţiei. El a sesizat şi a înţeles că: „Toată mîntuirea românilor de dincoace de Carpaţi atîrnă de la unirea şi bunăstarea Principatelor”, idee împărtăşită şi de Nicolae Bălcescu, ca şi de alţi revoluţionari. De asemenea, el a văzut în mod clar necesitatea unităţii în luptă a tuturor românilor din cele trei ţări române, îndemnînd la colaborare şi înfrăţire.

„Trebuie bine să ne luăm seama – scria el – că de nu va lucra tot românul în interesul comun sîntem pierduţi”. Opoziţia îndîrjită a nobilimii faţă de revendicările juste ale maselor, teroarea dezlănţuită împotriva acestora, ca şi împotriva intelectualilor, consideraţi drept „instigatori” ai poporului, l-a convins pe Constantin Romanu, ca şi pe alţi revoluţionari, de necesitatea luptei deschise. „Fără de vărsare de sînge – arătă el – anevoie vom ieşi la calea dorită”. Aşa după cum se ştie, una din sarcinile revoluţiei române de la 1848, a fost eliberarea şi unitatea naţională a românilor, ideal măreţ şi just, care stăpînea minţile şi încălzea inimile tuturor revoluţionarilor. Pentru înfăptuirea acestui ideal a luptat cu o abnegaţie deosebită Constantin Romanu, pînă la sfîrşitul tragic şi prematur al vieţii sale. „Deviza noastră să fie făurirea Daciei” – scria în proclamația sa. Situîndu-se pe poziţia celor mai înaintaţi revoluţionari, Constantin Romanu a văzut, pe bună dreptate, în revoluţia din cele trei ţări române, o singură revoluţie, avînd aceleaşi deziderate: eliberarea socială şi naţională a poporului român şi unirea lui într-un singur stat liber şi independent. La vestea izbucnirii revoluţiei în Ţara Românească, va trece din nou Carpații, la începutul lunii iulie 1848, pentru a-şi pune în slujba revoluţiei de acolo, toată energia, curajul şi spiritul său organizatoric.

Mai ales că în Transilvania, pentru moment revoluția bătea pasul pe loc, împrejurările nepermiţînd acţiuni mai hotărîte. La Bucureşti, Nicolae Bălcescu, sufletul revoluţiei muntene, îi va da diferite sarcini importante, fiind numit membru în comitetul presei, în cadrul căruia avea misiunea de a întreţine legăturile cu ardelenii. În această calitate, el i-a invitat în Ţara Românească şi pe alţi revoluţionari transilvăneni, ca Ioan Buteanu, Alexandru Papiu Ilarian, Alexandru Bătrîneanu, Aron Pumnul, August Treboniu Laurean şi chiar pe Simion Bărnuţiu, fiind convins că în acel moment, acolo pot lucra mai mult pentru cauza generală a românilor. Într-o scrisoare către Nicolae Bălcescu îşi exprimă dorinţa de a i se încredinţa sarcini cît mai grele, pentru a-şi putea aduce contribuția la cauza dreaptă a revoluţiei. „Eu precum ştii – scria el – niciodată n-am vînat slujbe, că mi-ar fi ruşine, fiindcă lucrăm pentru interes comun, ci aş dori să mă puneţi în loc greu, unde să pot munci şi folosi cîtuşi de puţin, că din mult-puţin se face mult”. Numele lui Constantin Romanu îl găsim apoi printre cei care au semnat la 10 august 1848 rezoluţia predată lui Suleiman Paşa, iar la 6 septembrie se afla în fruntea cortegiului, cu un steag în mînă, cu ocazia arderii Regulamentului Organic.

Ușurel am ajuns la jumătatea defileului. Din localitatea Lunca Bradului pornește un traseu turistic care traversează de la sud către nord Munții Călimani. După ceva mai mult de 22 de ore de mers prin văi și pe creste și parcurgerea unei distanțe de peste 70 de km, ajungi la Vatra Dornei, în județul Suceava. După înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească, pe care a servit-o cu atîta devotament, Constantin Romanu s-a reîntors în Transilvania, unde între timp, situația se schimbase ca urmare a ridicării revoluţionare
maghiare împotriva imperiului habsburgic. În acel timp, în fruntea Comitetului Naţional Român, cu sediul la Sibiu, se afla vajnicul luptător pentru cauza poporului român, Simion Bărnuţiu, care după cum arată istoricul Silviu Dragomir: „a avut meritul că a ştiut să-și canalizeze răzvrătirea într-o luptă nobilă pentru libertatea naţională”.
Aşa după cum se ştie, Comitetul Naţional Român a împărţit teritoriul locuit de români în 15 prefecturi, în care s-au organizat legiuni, în fruntea cărora au fost numiți prefecți din rîndul celor mai entuziaşti tineri, care dovediseră prin faptele lor devotament şi abnegaţie pentru cauza revoluţiei.

Între aceştia se afla şi Constantin Romanu, care la 18 octombrie 1848 a fost numit de Comitetul Naţional Român printr-un decret, prefect al ţinutului Mureşul de Sus, cu sediul la Reghin, avînd misiunea de a organiza şi conduce legiunea a XII-a română. Cu această ocazie își va lua supranumele de Vivu, ca şi alţi prefecţi, printre care Axente Sever, Popovici Marţian etc., în semn de mîndrie pentru originea poporului român. Este de menţionat faptul că el n-a plecat imediat la Reghin, pentru a prelua conducerea prefecturii sale, deoarece acolo se aflau, deja, unităţi ale regimentului II de grăniceri români, sub comanda colonelului Carol Urban, ci s-a oprit la confluenţa Mureşului cu Tîrnava, unde şi-a organizat o legiune de 1500 oameni, recrutaţi din satele din jur şi va acţiona cu aceasta în teritoriul dintre Mureş şi Tîrnave, cel mai ameninţat de forţele nobiliare. Aici îşi aşează mai întîi tabăra la Mihalţ, iar apoi o mută mai înspre nord-est, la Cecălaca şi Aţintiş. În acest timp, forţele nobiliare cărora li s-au alăturat şi unităţi din regimentele de grăniceri secui, conduse de ofiţeri de carieră, au pornit împotriva legiunilor româneşti alcătuite din ţărani slab înarmaţi şi neinstruiţi.

În primele lupte, forţele inamice conduse de contele Lazar au avut unele succese, învingînd, lîngă lernut, legiunea lui Florian Micaş şi la Noşlac, legiunea lui Axente Sever. Aceste detaşamente s-au îndreptat apoi spre Cecălaca şi Aţintiş, cu intenţia de a trece Mureşul, dar aici au fost întîmpinate de legiunea de sub comanda lui Constantin Romanu-Vivu care, în urma unor lupte crîncene desfăşurate în zilele de 31 octombrie şi 1-2 noiembrie 1848, a reuşit să le înfrîngă. În retragerea lor, aceste detaşamente au fost încercuite şi dezarmate, împreună cu o brigadă de husari secui, de lăncierii aceleiaşi legiuni. Prin victoriile de la Cecălaca şi Aţintiş, Constantin Romanu-Vivu se situează între cei mai viteji căpitani ai lui Avram Iancu, alături de Simion Groza, Popa Balint şi Axente Sever. În urma acestor victorii, el s-a îndreptat spre ţinutul prefecturii sale, sosind la 22 noiembrie 1848 în comuna Teaca, unde şi-a stabilit pentru moment cartierul. De aici a trimis acasă pe oamenii recrutaţi la Blaj şi Aţintiş şi a înrolat în locul lor oameni tineri din satele prefecturii sale, legiunea lui ajungînd în scurt timp la circa trei mii de lăncieri.

În acelaşi timp, a numit tribuni şi vicetribuni nu numai în prefectura sa, ci şi în teritoriile din jur. … Încă în timpul cînd se afla la Teaca, Constantin Romanu-Vivu a început instruirea militară a lăncierilor din legiunea sa, fiind ajutat în această direcţie de locotenentul Bozga din regimentul II de grăniceri români din Năsăud. În scurt timp, legiunea sa a sporit la circa 6000 de oameni, începînd, apoi, acţiunea de dezarmare din jurul satelor Band, Pănet, Cîmpeniţa, Cuieşd şi în alte localităţi din scaunul Mureş. Paralel cu organizarea legiunii şi cu acțiunile militare întreprinse, Constantin Romanu-Vivu a acordat o atenţie deosebită şi administraţiei civile a prefecturii sale, dînd dovadă de multă înţelegere faţă de nevoile populației. Astfel, el a propus Comitelui Naţional din Sibiu pentru funcția de viceprefect pe unchiul său, preotul Ştefan Moldovan din Pinticu, ca secretar pe Ioan Archiudeanu, iar în calitate de comisari civili pe Gavril Dorgo, Ioan Pop Maier, Toader Pop, Mihail Orbonaş şi Ioan Bardoşi, cărora le-a dat cîte un district spre administrare. Aceste propuneri au fost aprobate de Comitetul Naţional prin ordinul nr. 571/1848.

După cum v-ați prins, al doilea mare eveniment din istoria Reghinului a fost stabilirea în oraș a sediului Prefecturii Ținutului Mureșul de Sus, apărată de Legiunea a XII-a română. Către sfîrşitul lunii decembrie 1848, Constantin Romanu-Vivu şi-a mutat cartierul la Reghin, unde şi-a sporit şi mai mult forţele sale. În fruntea acestora s-a îndreptat spre Gurghiu, dezarmînd pretutindeni detașamentele nobiliare. Într-o perioadă scurtă de timp, el a reuşit să pacifice întreaga sa prefectură, rod al talentului său organizatoric şi a tenacităţii sale. Este de remarcat faptul că în toate acţiunile militare pe care le-a întreprins, a avut o atitudine umană faţă de prizonieri, pe care i-a lăsat să se întoarcă la casele lor. Acest fapt reiese dintr-o scrisoare a colonelului Carol Urban, comandantul regimentului II românesc de grăniceri din Năsăud, adresată locotenentului Bozga, în care arată că: „Constantin Romanu-Vivu s-a purtat frăţeşte cu prizonierii unguri pe care i-a îngrijit, ocrotit şi vindecat”.

La 19 decembrie 1848, Constantin Romanu-Vivu se afla cu legiunea sa în împrejurimile oraşului Tîrgu Mureş, fapt care a fost adus la cunoştinţa magistratului acestui oraş la 22 decembrie acelaşi an, de către maiorul Clococian, comandantul garnizoanei, iar la 24 decembrie detaşamentele sale au intrat victorioase în oraş. Evenimentele însă se precipitau. În urma pătrunderii armatei revoluționare maghiare de sub comanda generalului Iosif Bem în Transilvania, la sfîrşitul lunii decembrie 1848, raportul de forţe s-a schimbat în defavoarea legiunilor româneşti şi a trupelor imperiale. În aceste împrejurări, cînd trupele de grăniceri de sub comanda colonelului Carol Urban au fost nevoite să se retragă în Bucovina din faţa forţelor maghiare mult superioare, Constantin Romanu-Vivu, izolat şi lipsit de ajutoare, a dat ordin legiunii sale să treacă munții. Planul lui însă n-a reuşit, din cauză că trecătorile munţilor fuseseră, între timp, ocupate de trupele generalului Bem.

În faţa acestei situaţii, este nevoit să se retragă în condiţii grele, prin satele Budac, Sebeş (azi cătun al satului Ruşii Munţi), Rîpa de Sus (azi Vătava), Măierău (azi Aluniş), fiind urmărit îndeaproape de inamic. Acum, forţele sale s-au risipit, rămînînd numai cu 17 tribuni devotaţi, care îl vor urma în retragerea sa spre Topliţa, intenţionînd să treacă Munţii Călimani pentru a ajunge la trupele lui Urban în Bucovina, unde spera să-şi refacă forţele, iar apoi să se reîntoarcă în Transilvania pentru a relua lupta pe valea Mureşului superior. Poposind în satul Gudea (azi Stînceni), la locuinţa tribunului Contai Zaharie, au fost surprinşi aici în ziua de 8/20 ianuarie 1849, de un detaşament de 60 călăreţi secui aflaţi în patrulare, care l-au arestat împreună cu viceprefectul Ştefan Moldovan şi cu încă doi tribuni Maier Ioan din Huduc (azi Maioreşti) şi Nastea din Băiţa, fiind apoi transportaţi pe jos sub escortă la Ditrău, iar de aici la Tîrgu Mureş, prin Praid.

Odată cu arestarea lor a fost confiscată întreaga arhivă a legiunii a XII-a, care a fost trimisă la Cluj, pentru a servi ca act de acuzare. Ceilalți tribuni reuşind să scape, s-au refugiat în comuna Idicel situată în creierul munţilor, unde găsiră azil la vrednicul preot Brancovan şi la locuitorii acelui sat, fiind ajutați de doamna Gorog Fira, soţia lui Şerban Lupu din Reghin, unul din marii sprijinitori ai cauzei române. … Aceşti tribuni nu vor rămâne însă prea mult timp la Idicel, fiind urmăriţi de forţele duşmane şi astfel nevoiţi să părăsească satul în noaptea de 9/21 februarie 1849. Aşa după cum se ştie, la Tîrgu Mureş Constantin Romanu-Vivu şi Ştefan Moldovan au fost deţinuţi în închisoarea din cetate, urmînd a fi duşi la Cluj sau Debreţin pentru a fi judecaţi de curtea marţială. Negăsindu-se însă nici un document care să fi dovedit că au comis fapte infamante, pe baza cărora să poată fi condamnaţi la moarte, autoritățile nobiliare au ticluit împotriva acestor eroi un plan josnic, pentru asasinarea lor.

Deşi ordinul din 28 ianuarie 1849 al comisarului guvernamental din Cluj, Beothi Odon, adresat autorităţilor din Tîrgu Mureş, prevedea ca deţinutul Constantin Romanu să fie dus la Cluj, cu tratament corespunzător şi escortă, el a fost scos din închisoare împreună cu Ştefan Moldovan, în ziua de 9 februarie 1849, însoţiţi de o escortă de călăreţi şi de o ceată dinainte pregătită pentru a-i asasina. În loc să pornească spre Cluj, convoiul s-a îndreptat spre Reghin, ajungînd pînă la marginea satului Sîngeorzu de Mureş, unde la un semn convenit, au fost ucişi mişeleşte cu ciomegele, trupurile lor mutilate fiind lăsate cîteva zile în pulberea drumului şi apoi înmormîntate în apropierea acelui loc. În acest fel s-a stins, la numai 28 de ani, unul din cei mai de seamă eroi ai revoluţiei române de la 1848, care prin activitatea şi lupta sa plină de abnegaţie şi-a înscris pe veci numele în analele istoriei patriei noastre.

Pe mormîntul său uitat de la marginea drumului dintre Tîrgu Mureș şi Singeorzu de Mureş s-a ridicat în 1936 un impozant monument care a fost inaugurat la 14 septembrie acelaşi an, în cadrul unor mari festivități, la care au luat parte primarii din toate satele județului Mureş şi alte personalități. În cadrul acestei festivităţi, s-a glorificat memoria celor doi martiri, exemple nemuritoare a dragostei de patrie şi neam. De asemenea, delegatul comunei Pinticu, satul natal al celor doi eroi, a subliniat în cuvîntarea sa dictonul: „Să nu dăm uitării pe cei ce au căzut pentru nație”, înclinînd asupra monumentului drapelul legiunii a XII-a, pe care este scrisă lozinca: „Acum ori neciodată”. Monumentul va fi însă din păcate distrus în perioada de tristă amintire a dominației hortiste. După ce lăsăm în urmă fabrica de îmbuteliere a apei minerale Stânceni de la Ciobotani, care poartă cu mândrie numele comunei, intrăm în județul Harghita și Toplița e la doi pași.

Drumul lui Constantin Romanu-Vivu către Toplița s-a oprit în sătucul Gudea, aflat între Stânceni și Ciobotani, al nostru a continuat și curând am ieșit din defileu în misterioasa Depresiune a Giurgeului. În nordul acesteia se găsește Toplița, un orășel cu vreo 13 mii de locuitori, municipiu din 2002. Numele său este un arhaism care înseamnă izvor cu apă caldă sau care nu îngheață iarna. Acel izvor există la sud de Mureș, în partea dinspre Munții Gurghiului. Românii i-au spus Bradul, dar pe el a pus stăpânire familia Banffy, care a construit o mică stațiune, unde erau primiți doar cei agreați. În perioada României Mari s-au terminat mofturile maghiare și, deși zona a rămas în proprietatea familiei Banffy, aceasta a construit un bazin, Ștrandul Banffy, existent și azi, deschis pentru toată lumea. Apa se scurge mai apoi în Mureș printr-o cascadă. Mai există un al doilea izvor cu apă călduță în oraș, aproape de centrul său, care se scurge tot într-un bazin amenajat, Ștrandul Urmanczy. Suntem în munți vulcanici, deci aceste curiozități ale naturii nu ne surprind.

Toplița, județul Harghita. Pe vremea României Mari, după cum știm din articolul precedent, Toplița și satele românești din jur se aflau în județul Mureș. Printre acestea se găseau Bilbor, curat românesc, și excepția Borsec, doar un sfert românesc. Distanța dintre Toplița și Miercurea Ciuc este egală cu cea dintre Toplița și Târgu Mureș, adică 100 de km, dar, în înțelepciunea sa cârmuitoare, tovarășul Nicolae Ceaușescu nu a vrut un județ sută la sută unguresc în centrul României, ci unul doar cu 83% populație maghiarofonă. Până la manevra sinucigașă a lui Gheorghe Doja, românii din Toplița și secuii de mai la sud de Ditrău o duceau bine împreună, după s-au împuțit rău de tot treburile pe cursul superior al Mureșului. Iobăgia a lovit și nu a făcut discriminare pe criterii etnice. Românii s-au descurcat cumva, orientându-se către cei de-o lege cu ei aflați pe valea Bistriței, legați fiind de aceștia prin oierit și comerțul cu oi. Influențele moldovenești au rămas întruchipate în bisericile din lemn ale zonei.

Să vedem ce ne spune Primăria: Topliţa era în anul 1785, conform conscripţiei urbariale, un sat de iobagi având 227 de gospodării cu 255 familii, însumând o populaţie de 1275 de suflete. Recensământul lui Iosif al II-lea din acelaşi an dă 254 de familii pentru care înregistra o populaţie de 1470 de suflete. Statistica făcută de Generalul Buccow împreună cu baronii Diltterich şi Mohringer pe criterii confesionale (1760-1762) consemna 79 de familii reunite (ortodoxe), 4 preoţi uniţi şi o biserică ortodoxă. Revenind la conscripţia din 1785 regăsim 50 de nume diferite de familie: 24 familii purtau numele de Truţa, 20 de familii – Stoian, 18 – numele de Duşa, 17 – numele de Vulcan, 16 – numele de Braic, 12 – numele de Nache, 9 – Ciobotă, 9 – Tătaru, 8 – Vodă, 8 – Goia, 7 – Puiu, 7 – Antal, 6 – Sbârcea, Buruş, Zbanca şi Vâga. Pe unu’ Dușa îl știu și eu, a fost ministru în mai multe guverne, dar nu e nici pe departe cel mai cunoscut toplițean.

Orașul crescut pe lemn și apă caldă, hrănit cu caș și lapte de oaie, nu a ratat nicio luptă, nicio răscoală, niciun război și nicio zaveră. Troițe multe, parcuri îngrijite și cimitir al eroilor sovietici în buricul său. Steaua roșie mai treacă-meargă, dar chiar cu seceră și ciocan? Profit de simbol pentru a remarca faptul că la Toplița casele sunt puține, în schimb blocurile clasei muncitoare domină covârșitor peisajul. În afara orașului, la ieșirea către Borsec, există Mausoleul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Corpurile a 771 de militari au fost îngropate acolo, dintre aceștia, doar 25 sunt identificați. Cel care s-a ocupat de amenajare a fost Miron Cristea, primul patriarh al României și cel mai renumit toplițean.

Toplița este un cuib de românism și nici nu avea de ales, altfel era înghițită de brutalitatea rudimentară secuiască. Pe lângă Lupoaică și Eminescu, orașul punctează decisiv în plan identitar cu Grigore Vieru, poetul basarabean care a folosit cuvintele simple mai eficient decât două duzini de diplomați. În cele din urmă a plătit cu viața, dar a câștigat nemurirea și slujește mai departe idealului reîntregirii neamului românesc. Cred că Toplița a fost al doilea oraș după Iași, care a avut statuie a lui Grigore Vieru. Camaradul lui Romanu-Vivu, Nicolae Bălcescu, aflat în categoria celor fără mormânt, întregește acest panteon. În mijloc, la loc de cinste, îl avem pe Miron Cristea, eroul local care lucra cu mult înainte de 1918 pentru cauza Unirii tuturor românilor într-un singur stat, deși acțiunile lui superficiale nu trădau deloc acest lucru. Un citat din Alex Mihai Stoenescu spune exact atât cât e nevoie despre Miron Cristea: În septembrie 1906, Carada l-a adus în secret pe Miron Cristea la moșia Florica, unde înaltul ierarh a depus un juramînt pe mormîntul lui Ion C. Brătianu împreuna cu fiul acestuia, Ionel I. C. Brătianu, primul angajîndu-se să unească Biserica națională, iar al doilea Statul național, sub pedeapsa blestemului lui Dumnezeu. Cei doi și-au îndeplinit juramîntul la 1 Decembrie 1918 la Alba lulia.

Pe unde se varsă pârâul Valea Topliței în Mureș, ar fi localizată cetatea dacică Sangidava, pe care nu a găsit-o nimeni, dar am informații că încă este căutată. Toate confesiunile au biserici mai noi sau mai vechi, nu voi vorbi despre ele, ci despre numele celui de-al doilea ștrand. Voi reda câteva pasaje dintr-un protest al toplițenilor la adresa tupeului unor maghiari din oraș, care voiau statuie pentru Urmanczy Nandor, fratele celui cu măcelul de la Beliș, ecranizat în Capcana mercenarilor. Urmanczy Nandor (1868-1940), născut în Topliţa, a fost unul dintre marii proprietari ai pământului, pădurilor şi munţilor din zona Topliţei (alături de alţi magnaţi, precum Banffy, Kemeny, Bornemiza etc.), cei care au răpit pământul topliţenilor, devenind stăpâni pe ele, iar ţăranii români din Topliţa au fost aduşi în stare de iobăgie pe moşiile noilor proprietari (vezi „Topliţa la 1785” de David Prodan, Cluj, 1947).

Este adevărat că, între 1902 şi 1918, Urmanczy Nandor a fost deputat în parlamentul Ungariei, dar el nu a reprezentat acolo nicidecum interesele românilor transilvăneni din circumscripţia sa electorală, toţi iobagi, ci interesele marilor magnaţi unguri, grofi şi baroni, dornici de a-şi menţine starea social-economică şi politică pe care o aveau, precum şi interesele Ungariei de a-şi menţine stăpânirea asupra Transilvaniei, încorporată cu de-a sila în componenţa statului maghiar încă în 1867. Ne întrebăm: ce a făcut oare Urmanczy Nandor pentru Topliţa şi pentru românii topliţeni pentru ca el să merite un bust aşezat lângă cele trei mari personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti? El nu a făcut nimic altceva în calitate de stâlp al puterii dualiste, austro-ungare, decât să se întărească continuu starea de dependenţă a Transilvaniei, alipită cu forţa şi împotriva voinţei românilor transilvăneni, majoritari, la Ungaria; nu a făcut altceva decât să menţină şi să întărească starea de iobăgie în care se aflau românii topliţeni, care pe la jumătatea secolului al XIX-lea, formau marea majoritate a populaţiei satului.

În toată perioada de după 1918, până în 1940, Urmanczy Nandor a trăit la Budapesta, unde a desfăşurat o permanentă şi intensă activitate revizionistă şi iredentistă împotriva Statului Român, devenind, aşa cum am arătat, fondatorul mişcării iredentiste şi revizioniste împotriva păcii de la Trianon, un adevărat titlu de glorie, care a ţinut să-i fie înscris şi pe piatra funerară. S-a reîntors la Topliţa în 1940, odată cu „glorioasa armată horthystă” care a ocupat Ardealul de Nord, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august. Pe podul de peste Valea Topliţei, ocupanţii vremelnici ai Ardealului de Nord au fost primiţi cu flori şi cântece „patriotice”: „Pe podul de peste râul Topliţa din centru îi aştepta o poartă oficială pregătită cu o seară înainte de Siklodi Ferenc, Siklodi Antal, Siklodi Janos, Szep Jozsef şi Farro Ferenc. Casele şi vitrinele magazinelor din centru s-au umplut de steaguri roşu-alb-verde. (…) Militarii au fost întâmpinaţi în centru, unde primarul Pattantyus Abraham Miklos, secretarul Ujvarosi Bela şi Urmanczy Gizela au rostit saluturi de întâmpinare.” (Czirjak Karoly – „Toploczatol Marashevizig avagy Marasheviz monografia, 2010, pag. 76).

Primarul mai sus amintit este cel care, nu după multă vreme, în noiembrie 1940, i-a acordat, postmortem, lui Urmanczy Nandor titlul de „Cetăţean de onoare” al Topliţei. Pentru ce merite? Pentru „meritul” de a se fi reîntors „glorios” în Topliţa, unde dorea să-şi pună în practică „garanţia” rostită în 1935. Nu a mai apucat, fiindcă în octombrie 1940 şi-a dat obştescul sfârşit. Ce au făcut aceşti „eliberatori” ai Ardealului de Nord după revenirea în Topliţa? „După cedarea Ardealului de Nord din 1940, mai mulţi unguri, la îndemnul inginerului Molnar Francisc din comuna Topliţa, au mers la Cimitirul Eroilor şi au distrus locaşurile unde erau depuse osemintele ofiţerilor eroi, le-au spart plăcile, au aruncat osemintele. (…) Au profanat în mod îngrozitor toate osemintele depuse în cimitir, iar placa mare pe care era stema ţării, indivizii Simon Andrei, Pentz Leon şi Siklodi Janos au dus-o în comună şi au pus-o ca podea la grajdul vitelor, unde a fost găsită la cercetările făcute. Plăcile mai mici cu emblema ţării au fost îngropate în pământ, spunând românilor că au îngropat România pe veci. Au distrus tot cimitirul şi gardul din jurul acestui cimitir.” (Arhivele Statului, Bucureşti, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Dosar 25 din 1945, fila 73).

Până la urmă, undeva în Ungaria i s-a ridicat o statuie acestui Urmanczy Nandor, Fondatorul şi conducătorul mişcării iredentiste şi revizioniste împotriva păcii de la Trianon. Spre rușinea Statului Român, cel care are în fruntea sa un demn reprezentant al perfidei moștenitoare a Grupului Etnic German, s-au retrocedat ilegal multe proprietăți în Ardeal. Toate put a penal, însă în anii de glorie ai justiției reformate românești, cu DNA și instanțe sugrumate de un infam SRI la comandă străină, cea mai condamnată faptă rămâne și în 2019 instigarea la abuz în serviciu. Faceți cunoștință cu noul grof de Toplița: Szabo Kalman, urmașul familiei Urmanczy, a prezentat acte din timpul ocupației maghiare în Ardealul de Nord. Atunci Nandor și-a trecut din nou în cartea funciară pământurile. Dar aceste pământuri au fost o dată expropriate prin Reforma Agrară din anul 1921 și s-au dat și despăgubiri. Apoi, pentru că a fost criminal de război, iar i-au fost luate pe drept. Am arătat documente doveditoare, dar nu a interesat pe nimeni. Ilie Șandru, scriitor toplițean.

Cu Toplița a fost un fel de dragoste la a doua vedere. Mai trecusem cândva prin oraș și în fuga mașinii am observat o puzderie de drapele tricolore românești. Am petrecut numai vreo trei ore pe străzile sale și mi-a plăcut că principalele artere se numesc Ștefan cel Mare, Avram Iancu și 1 Decembrie 1918. Din DN15, care se duce spre județul Neamț, în centrul orașului se desprinde DN12, cu punct terminus Brașovul, după ce traversează Secuimea. Cine a mai plecat din Toplița? Marius Urzică, un băiat de aur, campion olimpic la Sydney, în 2000, la cal cu mânere, aparat căruia i s-a dedicat aproape exclusiv. George Sbârcea, un compozitor care ridica pălăriile în perioada interbelică, dacă nu știți nimic despre el, Ionel, Ionelule sigur ați auzit-o. Endre Palfy, profesor care a servit ocupația hortistă, dar mai apoi a fost un slujitor al limbii române, conducând catedra dedicată acesteia la Institutul Pedagogic din Budapesta.

Prefectura lui Romanu-Vivu s-a întins peste 104 sate, răsfirate de la Târgu Mureș până la Toplița, de mai sus de Teaca, acum în județul Bistrița-Năsăud, până pe valea Gurghiului către Lăpușna și pe valea Beicii până la Ursiul de Sus. Reghinul era plasat geografic în centrul Prefecturii Mureșului de Sus. Legiunea a XII-a Mureș, care apăra prefectura, se baza pe 3000 de voluntari. Cum au murit Constantin Romanu-Vivu și Ștefan Moldovan am aflat deja. Mormintele celor doi nu se știu cu precizie, chiar dacă, în perioada României Mari, prin contribuția majoră a lui Emil Dandea, primarul din Târgu Mureș, în memoria celor doi martiri ai neamului românesc a fost ridicat, la Sângeorgiu de Mureș, aproximativ pe locul unde au fost îngropați, cel mai impunător monument al județului interbelic Mureș. După revenirea nordului Ardealului în componența României, abia în 1988 a putut fi instalată o troiță modestă pe locul monumentului interbelic dinamitat de hortiști.

3 gânduri despre „Prefectura lui Romanu-Vivu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.