Zâmbetele forțate nu reușesc să ascundă ura mocnită [17/71]

Seria Un veac de la Marea Unire merge mai departe și întâlnește primul oraș transilvan. Deși cu Alba Iulia voiam să încep a povesti despre capitalele județelor României Mari de peste Carpați, am zis că de prea multă vreme amân continuarea istorisirii unor plimbări din vara anului 2014. M-am împotmolit la Târgu Mureș, un oraș cu o istorie aparte, primul al României Mari, apărut în seria mea, care a fost pierdut în 1940 și recâștigat după Al Doilea Război Mondial, și unicul în care, în perioada tulbure de după Revoluția din 1989, au avut loc violențe interetnice cu origine neclară, așteptate cu speranță de cei care au divizat Cehoslovacia și au făcut flenduri Iugoslavia. România a rezistat în ultimul deceniu al mileniului trecut pentru că e construită pe câțiva piloni foarte puternici. Veți vedea mai jos care sunt aceștia. Târgu Mureș, oraș cu populație împărțită egal între români și maghiari, a fost considerat locul perfect pentru a arunca chibritul aprins. Combustie a existat, explozia nu a avut puterea scontată, însă urmările se văd și se simt. Parcurgând textul veți înțelege titlul și sensibilitățile locale.

În perioada României Mari, Târgu Mureș era al 17-lea oraș al țării, cu o populație de puțin peste 38 de mii de locuitori. Mai mult de jumătate erau maghiari, cam un sfert români și restul alte etnii. Județul Mureș de atunci era considerabil mai mic față de cel de acum, vestul și sudul celui actual erau în componența unor județe dispărute în 1968, iar partea nordică al celui vechi îngloba zona Topliței, singura majoritar românească din actualul județ Harghita și comuna Teaca, astăzi în județul Bistrița-Năsăud. Populația județului interbelic ne arată paritate între români și maghiari, nicio etnie neavând majoritatea absolută. Exista pe atunci o comunitate de germani oarecum numeroasă. În zilele noastre, Târgu Mureș este al 16-lea oraș al României și numără 135 de mii de locuitori. Românii tind spre majoritate absolută, în timp ce proporția maghiarilor scade lent.

Procentele sunt oarecum fluide, pentru că de-a lungul timpului s-au tot adus sate din jur la municipiu și, în funcție de componența etnică a acestora, majoritatea românească a trecut de sau a coborât sub pragul de 50%. Istoria județului Mureș a fost una zbuciumată. După cei 22 de ani în cadrul România Mari, a venit Dictatul de la Viena și a intrat în componența Ungariei hortiste. După 1944, cel care a decis soarta pământului acesta și a locuitorilor săi a fost Stalin. Pentru că era supărat pe maghiari și îl simpatiza pe Mihăiță, căruia i-a dat Pobeda, a lăsat nordul Ardealului la români, dar a încropit o regiune autonomă maghiară în Transilvania, exact cum a făcut în numeroase alte state din componența sau din afara URSS. Rețeta o știa bine și a funcționat mereu pentru a învrăjbi neamurile.

Așa a apărut Regiunea Autonomă Maghiară cu capitala la Târgu Mureș, compusă din ce numim azi generic Secuime. S-a mai umblat puțin la granițe prin 1960, pierzând actualul județ Covasna în favoarea Brașovului, dar câștigând teritoriile din jurul Ludușului și Iernutului. În 1968, când Ceaușescu a făcut cea mai durabilă reformă administrativ-teritorială, încă în vigoare, s-a terminat cu autonomiile și alte vrăjeli. Au fost reînființate județele, iar Mureșul a primit granițele actuale. În zilele noastre, județul Mureș numără pe la 550 de mii de suflete, românii deja trec bine de jumătate, maghiarii sunt în jur de 40 de procente. Țiganii declarați ajung la 7%, ceea ce face ca Mureșul să aibă cea mai mare pondere din țară a acestei etnii, raportată la totalul populației județului. Lucru curios, țiganii se împart în zonă în funcție de limba pe care o folosesc, româna ori maghiara.

Voi începe plimbarea de la Gara Mare, poartă a orașului aflată, în anul 2014, într-un fel de semipărăsire. Lucrurile s-au schimbat de atunci, prin grija CFR-ului. Clădirea din 1909, anul în care drumul de fier ajunge pe valea superioară a Mureșului, nu și-a schimbat foarte mult înfățișarea originală. În 2017 a fost primenită și arată normal. Ce-ți sare imediat în ochi cum o apuci la preumblare? Bilingvismul! Nu e unul total, ci parțial. Numele străzilor nu sunt traduse în maghiară, însă apare termenul utca (se citește uțo), care înseamnă stradă. Cine se înțelege cu limbile slave, nu se va speria foarte tare de maghiară, chiar o va găsi logică. Deși, aparent, între slavi și maghiari nu e nicio legătură, secolele de conviețuire au dus la o serie de influențe cât se poate de vizibile. Același lucru fiind valabil, cu vârf și îndesat, când vine vorba de români și maghiari.

După cum v-am obișnuit, vom face un tur serios. Vom merge către zona centrală, dar nu chiar în buricul târgului. Mai întâi ne oprim unde se sfârșește cartierul Budai și începe zona centrală, loc bogat în clădiri maghiare, martore ale luptei românilor ardeleni încă de când erau considerați o gloată de opincari în izmene. Pe Strada Justiției facem cunoștință cu două clădiri în care se presupune că s-ar înfăptui aceasta. Judecătoria Nouă, sediu al Curții de Apel, e doar pretextul pentru a coborî bine de tot în istorie și a descoperi urmele celei mai vechi instituții care a existat în Târgu Mureș. Sediul actual al Tribunalului este cel mai vechi palat de justiție, aflat în funcțiune, de pe teritoriul României zilelor noastre. Clădirea din 1826 este cunoscută sub numele de Casa Kendeffy și ne amintim de Cândeștii domnului Nicu din Țara Hațegului. Așa o construcție avea nevoie de o instituție pe măsură.

Târgu Mureș a găzduit cea mai înaltă instanță a Transilvaniei, Tabula Regia în limbaj simplu, din anul 1754, când este mutată de la Mediaș, și până în 1890, cu o pauză de patru ani, cât a trecut pe la Sibiu, nu știu din ce cauză. După 1890, Ungaria înființează mai multe curți de apel, iar Tabula Regia va deveni una dintre acestea. Persoanele activând în domeniul dreptului pot fi interesate de evoluția acestei instanțe, însă, pentru noi ceilalți, importanța clădirii și instituției este dată de faptul că, în 1848, aici își fac practica judiciară 200 de cancelariști din toată Transilvania. Din 200 doar 29 erau români și asta nu surprinde pe nimeni. Între acești 29 de români se aflau Avram Iancu și Alexandru Papiu Ilarian, primul știm cu ce fapte de glorie s-a acoperit, al doilea avea să ajungă ministru al Justiției, în timpul lui Cuza, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu la București.

Suntem în zona centrală, undeva în estul ei, și schimbăm clădirile unde se împarte justiția, pe cele în care se face educația copiilor de români și de maghiari. Aici vom poposi ceva mai mult. Barocul a devenit omniprezent și rare vor fi momentele în care nu ne va însoți pe străzile din Târgu Mureș. Față în față cu Tribunalul, pe Strada Bolyai, găsim o construcție de care s-a ocupat personal Samuel Teleki, cancelar al Transilvaniei timp de vreo trei decenii, pentru a-i adăposti biblioteca. Clădirea a fost ridicată între 1799 și 1804 și deținea 40 de mii de volume. După ce la acestea s-a adăugat fondul Bolyai, cu 80 de mii de volume, noua denumire a instituției a devenit Biblioteca Teleki-Bolyai. În clădire există și un muzeu dedicat familiei Bolyai. În capătul nordic al acestei străzi se află fostul Colegiu Reformat. În trecut, Gheorghe Șincai și Petru Maior au fost elevi aici. Din 1957 devine Liceul Teoretic Farkas Bolyai.

Atunci se împlineau 400 de ani de la fondarea colegiului și numele matematicianului a fost dat instituției unde a învățat și predat. Tot în 1957, în fața liceului, a fost ridicată statuia celor doi Bolyai, tată și fiu, născuți în alte părți, dar care și-au legat viața de Târgu Mureș. De familia Bolyai a auzit multă lume, mai ales pentru că universitatea clujeană, înființată în perioada României Mari, are inclusă în titulatură acest nume. De geometria neeuclidiană, în afară de matematicieni, nu prea știe lumea, deoarece nu se face la școală. Cu aceasta și multe altele s-au ocupat Farkas și Janos Bolyai. Corpul principal al liceului a fost dat în folosință în 1909. Mixt etnic pe vremea lui Ceaușescu, dar cu intrări separate pentru unguri și români, a fost unul dintre focarele evenimentelor din martie 1990. De atunci este liceu exclusiv maghiar. Lângă el a existat/există o farmacie, considerată izvorul bilingvismului postcomunist târgmureșan.

E momentul să facem cunoștință cu György Bernády, primarul care a schimbat complet fața orașului la începutul secolului trecut. Clădirile reprezentative din Târgu Mureș au fost ridicate în anii cât a fost la conducere. Calitățile sale l-au dus în parlamentele de la Budapesta și București, iar ca primar a activat atât sub unguri, cât și în România Mare. Bernády se trăgea dintr-o familie de farmaciști din Beclean și urma să preia afacerea familiei, după întoarcerea de la studiile pe care le făcea la Budapesta, însă soarta a vrut altfel. În 1896 ajunge în parlamentul maghiar, cam departe de casă, așa că din 1902 ocupă, pentru zece ani, funcția de primar al orașului. Cu realizările sale ne vom tot întâlni de acum înainte. Între 1926 și 1929 va fi singurul primar de etnie maghiară din perioada României Mari. Înainte de 1918, nu era de nasul opincarilor un așa privilegiu rezervat doar Unio Trium Nationum.

După intrarea hortiștilor în nordul Ardealului, Târgu Mureș va mai avea primar român abia după reforma lui Ceaușescu din 1968, când dispare autonomia maghiară. Apoi, după 1990, maghiarii vor avea trei primari cu mandate relativ scurte, pentru că, de 20 de ani, orașul e condus de un anume Dorin Florea, medic brașovean, țărănist, pedist, independent și, mai nou, aldist. Este preferatul tuturor etniilor și va încerca să obțină un al șaselea mandat consecutiv în 2020. Dacă tot suntem pe Strada Bolyai, locul scânteii distracției din 1990, vorbim puțin de Biserica Unitariană. Comunitatea maghiară este divizată religios în: catolici, calvini, luterani și unitarieni, aceștia din urmă au cam fost lăsați de izbeliște și o biserică serioasă au avut abia în 1930, ridicată în stil neogotic, pe această stradă. În toată România, unitarienii nu numără mai mult de 70 de mii de credincioși.

Ne mutăm ușor pe sub zidurile Cetății Medievale, în Piața György Bernády, unde întâlnim o serie de clădiri realizate în perioada mandatelor sale de primar. Acestea au avut rol educațional și îl au în continuare. Mult baroc și oleacă de secesiune maghiară. Dacă munchenezii, berlinezii și vienezii aveau secesiunea lor, un Art Nouveau teuton, maghiarii nu puteau fi mai prejos. Ajungem la Colegiul Național Alexandru Papiu Ilarian, Școala Superioară de Fete pe vremea lui Bernády. Liceul, purtând numele primului român ardelean membru în guvernul de la București, pe vremea lui Cuza, este unul sută la sută românesc. Observ că în apropiere de frumoasă stemă a orașului Târgu Mureș, capul de urs înfipt în sabia ținută strâns în brațul unui cavaler, un tefelist avant la lettre a încercat să scrie un mesaj politic anti, cum avea să devină măscarea în România lui Iohannis. Până aici falia e clară, copiii românilor la Papiu, copiii ungurilor la Bolyai. Mai departe întâlnim corpul principal al Universității Petru Maior, pe atunci, fosta Școală Superioară de Comerț la edificare în vremea lui Bernády. În 2018 s-a întâmplat un eveniment major în viața orașului Târgu Mureș. Universitatea Petru Maior a fuzionat cu Universitatea de Medicină și Farmacie și au format Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie. Unirea face puterea!

Decât două universități slabe, mai bine una puternică. Petru Maior a rămas doar cu statuia din fața fostei Școli Superioare de Comerț. Doar 22 de ani, exact cât a durat România Mare, tânăra universitate de pe Mureș a purtat numele localnicului rămas în memoria românilor pentru lupta sa dusă în favoarea emancipării iobagilor în izmene, ai căror urmași mai salută cu Servus! Cu studii la Târgu Mureș, apoi la Roma și Viena, Petru Maior a fost unul dintre pilonii Școlii Ardelene, profesor la Blaj și preot la Reghin. Românii uniți cu Roma sau greco-catolicii, cum li se spune, au avut marele noroc de a afla direct de la sursă, din Cetatea Eternă, cine sunt și în ce hal au ajuns. Așa s-a născut Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae și mai apoi toate mișcările de emancipare ce au culminat cu 1 decembrie 1918. A treia clădire ctitorită de Bernády este Colegiul Național Unirea, fostul Liceu Romano-Catolic, aflat azi pe Strada Mihai Viteazul. Acesta este un liceu mixt etnic și balamucul se ține scai de el. Circ, panaramă, DNA. Ungurii îl vor numai pentru ei. Dacă scrie careva ceva pe bancă, automat se face comisie de anchetă. Toate poveștile despre conviețuirea pașnică româno-maghiară se cam termină la Unirea. Interacțiunea interetnică e la cote de avarie. Profesorii și elevii își fac bisericuțele în funcție de limba pe care o vorbesc.

Cum suntem la Unirea pe Mihai Viteazul și am dat de un foarte rar, la Târgu Mureș, steag secuiesc de rit nou, mi-am adus aminte de un celebru mureșan și cântecul său care a făcut istorie. Şi precum demult secuii / Urmau pe Mihai Viteazul, / Pentru libertatea ţării / Ne urmăm şi noi Viteazul.

Pentru că după marea stagnare a Tranziției orașele patriei au început primenirea, de foarte multe ori am pățit ca, plimbându-mă pe străzi, să nu pot vizita anumite obiective, fiindcă le-am găsit în plin proces de reabilitare. La Târgu Mureș s-a întâmplat cu Cetatea Medievală. Mi-am băgat puțin nasul prin șantier, dar nu aveam ce căuta pe acolo, prea multe șanțuri de sărit pentru a ajunge în preajma Bisericii Reformate, începută de franciscani și terminată în vremea în care mare parte din populația orașului a îmbrățișat ideile lui Calvin. Voievodul Transilvaniei Ștefan Bathory al II-lea și-a făcut o întăritură din piatră care, imediat după 1600, a intrat pe mâna breslelor și s-a dezvoltat în actualul edificiu. Dacă ați reținut din cântecul de mai sus că secuii l-au urmat pe Mihai Viteazul, să știți că nu e propagandă comunistă, vechea întăritură a fost distrusă de mercenarii lui Basta ca represalii. După ce austriecii fac ce vor în Transilvania, Cetatea Medievală este luată breslașilor și devine garnizoană. Rad clădirile vechi și construiesc câteva mai mari cu rol militar. Astfel curtea devine mult mai aerisită, potrivită azi pentru concerte și festivaluri. Pentru a avea cât de cât o idee de cum arată Cetatea Medievală, am mers pe o stradă care urcă înspre Platoul Cornești, loc unde vom ajunge ceva mai încolo. De pe Strada Pădurii se vede și nu prea, dar merită încercarea. Unde dai și unde crapă? Pe străduțele care urcă spre Platoul Cornești, extremitatea estică a orașului, și-au făcut vile, din sudoarea frunții, urmașii iobagilor maghiari și valahi, inclusiv groful de rit nou György Frunda căruia, pe vremea lui Ceaușescu, prietenii de toate etniile îi spuneau Ghiță.

După ce coborâm din cuibul bogătașilor, unde nu există divizare etnică, ne plimbăm pe Bulevardul Cetății, o stradă tihnită, cu un părculeț pe mijloc, aflată pe latura nordică a Cetății Medievale. În capătul vestic, aproape de intersecția cu Strada Avram Iancu, artera care urcă pe latura apuseană a Cetății Medievale, se găsește statuia lui Ferenc Rákóczi al II-lea, ridicată în 2004, la trei veacuri de la urcarea sa pe tronul Ungariei. În Târgu Mureș a mai existat o statuie a eroului maghiar pe la începutul secolului XX, dar opincarii valahi au distrus-o în 1919. Acest Ferenc sau Francisc Rákóczi al II-lea s-a gândit el că după ce maghiarii au scăpat de otomani, ar fi cazul să fie lăsați în pace și de habsburgi să belească neamurile pe care le subjugau. Mai ales că valahii au început să se unească într-o veselie cu Roma și aflau că sunt urmași ai romanilor. Buton pe care Viena va tot apăsa să țină cuminte maghiarimea. Rákóczi și curuții lui, adică haiduci, s-au înhăitat cu francezii și au dorit să-i prindă pe habsburgi ca într-un clește.

Mercenarii imperiali de toate națiile purtau numele de lobonți. Curuți vs. Lobonți. Distracția a rămas în istorie ca Războiul curuților și a durat din 1703 până în 1711. Ungaria nu a reușit să-și câștige independența, dar a obținut ceva beneficii de pe urma mișcării lui Rákóczi. Pentru Ungaria a fost război, dar pentru alte neamuri, care credeau că scapă de iobăgie, s-a numit Răscoala curuților. Pacea de la Satu Mare, care a pus capăt conflictului, nu le-a adus nimic bun acestora din urmă. Mai la vest de Strada Avram Iancu, Bulevardul Cetății continuă până în Strada Revoluției, arteră aflată în preajma centrului orașului, cu Scările Rákóczi, construite, în 1902, de un anume Soos Pal, având 70 de trepte. În cazul acestora am avut mare noroc, am vizitat Târgu Mureș în 2014, la doar câteva săptămâni după ce Scările Rákóczi au fost pictate minunat cu motive populare, astfel încât de jos era o plăcere să le privești.

Ieșim din zona centrală pe Strada Avram Iancu și ne îndreptăm către nord. Numele străzii nu a fost dat întâmplător, pe aceasta există Casa Memorială Avram Iancu, un muzeu dedicat eroul român care, din 1846 până în 1848, a trăit la Târgu Mureș, unde a fost cancelarist și avocat stagiar, după cum știm deja. Nu am găsit deschis obiectivul și am plecat mai departe. Rău de tot îl urăsc ungurii pe Avram Iancu, dacă îl spânzura prin piețele publice și îi vandalizează monumentele și muzeele, la mai bine de un secol și jumătate de la Revoluția din 1848-1849. Cea mai recentă ispravă s-a petrecut la începutul lui 2019, chiar la Târgu Mureș, unde un cetățean român, de etnie nedeclarată public, profitând că Muia stă la masa președintelui în Palatul Cotroceni, s-a gândit s-o aducă pe pereții casei memoriale din localitatea sa.

Horhăim puțin într-o zonă cu străduțe înguste, pe direcția nord-est, și găsim Biserica Luterană, apoi ieșim în apropierea unui cimitir delimitat de Avram Iancu și Andrei Șaguna. Două importante obiective pentru comunitatea românească răsar dintre cruci. Biserica Bob sau Biserica de Piatră este primul edificiu greco-catolic din Târgu Mureș, datat 1794, unde a fost paroh Gheorghe Maior, tatăl celui cu care ne-am întâlnit deja. Pe lângă biserica numită popular după episcopul care a ctitorit-o, a funcționat prima școală românească din oraș, de care s-a ocupat același Gheorghe Maior. În prezent, edificiul baroc e disputat de greco-catolici și ortodocși. Tot în acest cimitir se găsește Biserica de Lemn. În 1761, când cea mai mare parte dintre ortodocșii din Târgu Mureș s-a unit cu Roma, cei rămași nu au mai avut loc de rugăciune și mergeau într-un sat apropiat. Cam trei decenii au făcut naveta ortodocșii din oraș până când au reușit să cumpere un teren pe care să-și ridice o biserică. Abia în 1814 a fost gata și pictura. Pe când avea vreo 16 ani, plecat de la Cernăuți către Blaj, pe drumul deschis de alți bucovineni persecutați aiurea, Mihai Eminescu este găzduit pentru o noapte în turnul acestei biserici. Putem să numim această cale de salvare a tinerilor români, cărora imperiul le băga bețe-n roate, Filiera Pumnul – Cipariu și vă voi povesti mai multe despre aceasta când ajung la Blaj.

La întretăierea zonei centrale cu partea nordică dominată de spitale și clinici, într-o frumoasă piațetă în care se întâlnesc câteva străzi principale, se găsește Casa de Cultură Mihai Eminescu. Poetul nostru național se bucură de o statuie fericit pusă în evidență. În anul 2014, în fața edificiului, era expusă, cu titlu provizoriu, statuia lui Grigore Vieru. Acum se găsește în același loc. De ce? Simplu. Ungurii nu se înțeleg cu românii unde să o amplaseze, pentru că în Târgu Mureș există cutuma parității. Nicio etnie nu are voie să aibă un număr mai mare de monumente decât cealaltă și la fel s-a ajuns în cazul denumirilor noi de străzi. De cinci ani se așteaptă ca maghiarii să vină și ei cu o statuie pentru ca Grigore Vieru să aibă un loc al său în urbea de pe Mureș.

De la Casa de Cultură urmăm Strada Gheorghe Marinescu, botezată după un strălucit medic care a înființat școala românească de neurologie. Aceasta ne poartă prin cartierul Cornișa, extremitatea nordică a orașului, unde se găsesc spitalele, clinicile și partea de medicină și farmacie a Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Târgu Mureș. Corpul vechi este o ctitorie a lui György Bernády din 1907 și adăpostea un gimnaziu. După Marea Unire instituția se transformă în liceu militar. Administrația hortistă revine la vechea destinație, însă după Al Doilea Război Mondial, pe vremea autonomiei maghiare, facultatea de medicină de la Cluj este adusă la Târgu Mureș, unde va deservi doar comunitatea maghiară. Din 1948 instituția devine independentă și va avea limba maghiară de predare până în 1962, când apar primele grupe de limba română. De atunci și până în prezent persistă tensiunile între cele două etnii, iar fuziunea celor două universități ale orașului a adus mai mult balamuc decât liniște. În 1991, medicul palestinian Raed Arafat, stabilit în România, pune bazele, într-o clădire de aici, a ceea ce va fi cunoscut ulterior ca SMURD, serviciu care astăzi funcționează pe lângă Pompieri. Cel mai vechi monument din această parte de oraș este cel închinat Secuilor Martiri. Ridicat în 1875, comemorează execuția, de către austrieci, a cinci secui care au participat la Revoluția din 1848-1849. Locul este unul cu o însemnătate deosebită pentru comunitatea maghiară și aici au loc tot felul de manifestații, unele degenerând în violențe și bătăi cu jandarmii.

Pe această coastă sunt mai multe spații verzi. Mai sus de Monumentul Secuilor Martiri se găsește Parcul Eroilor, unde și-au găsit odihna soldații români căzuți în Primul Război Mondial. Cu timpul au fost aduse rămășițele soldaților români localnici risipite prin tot felul de locuri. Cel mai nou locatar e un militar român căzut în Afganistan. Poziția naturală e impresionantă și amenajarea cimitirului m-a surprins plăcut. Mai jos de Monumentul Secuilor Martiri, am descoperit, la vremea trecerii mele pe acolo, Parcul Îndrăgostiților destul de neglijat.

Pe direcția NE-SV, paralel cu Mureșul, pe malul său stâng, străbate orașul, având rol de axă, DN15, cel care leagă Turda de Bacău. În Târgu Mureș drumul are patru benzi și poartă diferite denumiri. Noi am coborât pe Strada Secuilor Martiri până unde această axă se numește Strada 22 Decembrie 1989 și am urmat-o către sud, adică în direcția centrului orașului. Peisajul se schimbă repede și e unul tipic tuturor municipiilor mari ardelene până în Piața Trandafirilor. De aici povestea orașului Târgu Mureș se diferențiază de cele ale altor așezări de peste munți care au sărbătorit Marea Unire, mai apoi au trecut prin supliciul Dictatului de la Viena și sângeroaselor lupte din 1944 pentru redobândirea nordului Ardealului. Mai întâi întâlnim blocuri ceaușiste și clădiri ale democrației populare martore ale autonomiei maghiare. După Piața Republicii, DN15 devine Strada Revoluției, nu se spune care și nici nu insist să aflu. Apar imobile moderniste interbelice de maximum două nivele, după care barocul și diferitele secesiuni maghiare devin omniprezente. De asemenea, numărul de etaje crește. Mi-a atras atenția în mod special clădirea Poștei Române, Oficiul Nr. 1. Strada Revoluției se termină în Piața Trandafirilor, unde se intersectează cu Strada Călărașilor, care duce spre vest, către Mureș și Piața Petofi Sandor, un spațiu mai larg care te scoate spre est, sub zidurile Cetății Medievale, pe latura sa sudică, înspre Colegiul Național Alexandru Papiu Ilarian, locuri pe care le-am vizitat.

Piața Trandafirilor e buricul târgului și, cu toate modificările survenite din nevoie sau heirupism, păstrează parfumul vechi unguresc, are amprenta României Mari și este marcată vizual iremediabil de Iepoca de Aur. După Marea Unire, fiecărui oraș transilvan mai răsărit i-a fost dăruită câte o catedrală ortodoxă, în semn de recunoaștere a patimilor și martiriului de un mileniu al celor considerați etnie de mâna a treia, nedemnă a se ruga în construcții de piatră. Se vede încă în Ardeal că iobăgia nu s-a șters nici măcar la un veac de la Marea Unire. Opincarul mai are nevoie de grofi, nu degeaba a ales un sas care l-a scos din casă să conducă România. Mentalitatea de iobag e mult mai periculoasă decât cea de balcanic. Să revenim la simbolul României Mari în Târgu Mureș. Catedrala Înălțarea Domnului a avut nevoie de un deceniu pentru a fi ridicată pe locul unde se găsea o fântână cântătoare rămasă în paragină, deoarece creatorul ei era singurul care-i știa meșteșugul. Bodor Peter a fost un fel de inginer popular, un meșter care și-a legat numele de Târgu Mureș.

L-au executat austriecii pentru că a participat la Revoluția din 1848, sub pretextul falsificării de bancnote. La un secol de la construirea fântânii, care a lăsat cu gura căscată mulți domni de la Budapesta, o puteți vedea în câteva fotografii mai jos, pe 10 mai 1925 se pune piatra de temelie a catedralei, fiind sfințită la 2 decembrie 1934, ziua intrării Armatei Române în Târgu Mureș în 1918. Ambele date sunt simbolice. Pictura a fost realizată în plină Iepocă de Aur, după ce autonomia maghiară a fost abolită. În vremea României Mari, Piața Trandafirilor se numea Piața Regele Ferdinand și la extremitatea sa vestică, unde e acum Monumentul Ostașului Român, a fost ridicată, în 1930, tot la 10 mai, statuia lui Avram Iancu. Nu a stat prea mult acolo, pentru a nu cădea în mâinile hortiștilor, a fost dusă la Câmpeni, în Țara Moților, unde se află și în prezent. Tot atunci și tot la Câmpeni a ajuns Statuia Ostașului Român. Ideea unei statui a lui Avram Iancu în Ardeal a existat cu mulți ani înainte de înfăptuirea Marii Uniri, chiar imediat după moartea sa, însă conducerea maghiară s-a opus din răsputeri și cei care au inițiat subscripții publice au avut de suferit.

Ungurii îl considerau pe Avram Iancu, și nici azi nu au altă opinie, un șef de bandiți. De la Câmpeni nu mai putea fi adusă înapoi statuia veche, moții atașându-se foarte puternic de ea și, deși era între granițele României, Târgu Mureș era la cheremul maghiarimii. Abia în vremea lui Ceaușescu, la un deceniu de la reorganizarea teritorială care a scăpat centrul României de autonomia maghiară, în 1978, Avram Iancu revine la Târgu Mureș, printr-o statuie nouă amplasată în fața Catedralei Înălțarea Domnului. La începutul secolului al XVIII-lea, Târgu Mureș era dominat de calvini, catolici mai rămăseseră câțiva moșnegi, astfel încât în oraș apare un iezuit, care se implică în disputele curuților cu lobonții. Viena, duplicitară ca de obicei, când le dă, când le ia catolicilor biserica din Cetatea Medievală. Până la urmă, aceștia sunt nevoiți să-și ridice una nouă și, la 1750, sfințesc Biserica Sf. Ioan Botezătorul, o construcție barocă pe care o puteți vedea în pozele de mai jos, ce se găsește în Piața Trandafirilor, vecină cu Catedrala Ortodoxă.

Ascunsă vederii dinspre piață de Catedrala Ortodoxă, Casa Gorog, o construcție de la 1828, l-a găzduit pe Petofi în anii Revoluției de la 1848. Acum găzduiește Cercul Militar din Târgu Mureș. De departe cele mai interesante construcții ale Pieței Trandafirilor sunt pe latura vestică. Să vedem câteva dintre ele, cu mențiunea că mai apoi am fost absorbit de lărgimea Pieței Teatrului și nu am mers înainte cum se cuvenea, ci am revenit în Piața Trandafirilor tocmai în apropierea Palatului Culturii. Și sus și jos avem două imagini de epocă. Ce se mai păstrează din ele? Palatul Apollo, Palatul Toldalagi, Casa Banyai și Turnul Franciscanilor. Pe latura estică clădirile sunt mai noi și mai șterse. Samuel Teleki, cel care a fondat biblioteca, avea nevoie de o sursă de finanțare pentru aceasta. Îi era frică să nu se aleagă praful de ea după moartea sa. Astfel construiește o clădire cu diferite meniri în centrul orașului, care să producă bani pentru nevoile instituției de cultură. În 1808, imobilul și amenajările interioare erau finalizate și imediat au apărut chiriașii.

Pentru ridicarea Palatului Apollo, Teleki a adus cei mai buni ingineri și meșteri din Transilvania. Era cea mai înaltă casă a orașului și ajunsese cel mai monden loc, unde se desfășurau cele mai fastuoase baluri, dar și un spațiu de cultură, pentru că teatrele care ajungeau în Târgu Mureș își jucau reprezentațiile în această clădire. În curtea ei se va dezvolta un teatru de vară permanent. În 1924 suferă intervenții iremediabile, etajul al doilea, locul reprezentațiilor teatrale și al balurilor, având un tavan foarte înalt, este transformat în două etaje separate. Atunci a căpătat Palatul Apollo actuala fațadă. Mergând mai departe, se cască o curmătură între clădirile baroce, care ne scoate la un loc larg, Piața Teatrului, străjuită de un turn stingher, rămas fără vecini, revin imediat la el. Dincolo de turn, când se reînnoadă înșiruirea de clădiri, găsim lipite două dintre imobilele simbol ale orașului. Palatul Toldalagi, datat 1772, găzduiește Muzeul de Etnografie și Artă Populară, și Casa Bányai, finalizată în 1907, devenită locuință pentru primarul György Bernády în perioada României Mari.

În 1972, un tovarăș dă din mână și o parte a centrului orașului dispare sub lamele buldozerelor. Rămâne în picioare, în mod curios, numai Turnul Franciscanilor, pe care se găsește, în patru limbi, trista poveste a călugărilor și a bisericii lor. Se ridică Teatrul Național, Hotelul Continental și câteva blocuri înalte plus o esplanadă spațioasă care va purta numele de Piața Teatrului. Cea mai valoroasă pierdere este Biserica Franciscană, edificată la 1777. Teatrul Național din Târgu Mureș se trage din Teatrul Secuiesc, fondat în 1946. Abia în 1962 se deschide o secție în limba română. Din 1973 se mută în casă nouă și are două secții, după cum cere armonia etnică. Trupa Tompa Miklos, cu reprezentații în maghiară, și Trupa Liviu Rebreanu, cu spectacole în limba română.

Din zona Teatrului Național ieșim pe Strada Bela Bartok, de unde se vede, în Piața Trandafirilor, clădirea care adăpostește Hotelul Concordia, intrat pe mâna soacrei lui Hurezeanu, o ardeleancă cinstită, harnică și gospodină. Ne deplasăm în cealaltă direcție și, la intersecția cu Strada Aurel Filimon, îl găsim, la umbră, chiar pe Aurel Filimon. Cine e Aurel Filimon? Citez dintr-un articol semnat de Dimitrie Poptămaș. Aurel Filimon, muzeograf desăvârşit, istoric şi arheolog, folclorist de marcă, bibliolog, etnograf, entomolog, mineralog şi paleontolog, s-a născut în comuna Monor, la 6 martie 1891 şi s-a stins din viaţă tot într-o zi de martie, 3, în 1946, la numai 55 de ani. După tată, era fiul unui mic funcţionar din Monor, originar din Rapoltul Mare, iar mama, pe numele Veronica Bejan, era originară dintr-o veche familie din Monor.

Clasele primare şi gimnaziale le face la Bistriţa, iar Şcoala Normală la Deva, devenind învăţător. Urmează cursuri universitare la Budapesta şi Berlin, între 1913-1914. Funcţionează o vreme ca învăţător la Vişeul de Sus. Adună folclor din judeţele Bistriţa şi Vişeul de Sus, pe care încearcă să-l valorifice prin relaţiile pe care le avea cu Ion Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române. Traduce piese de folclor, pe care le publică în Revista Maghiară de Etnografie, devenind, la numai 20 de ani, Membru al Societăţii Maghiare de Etnografie(1913). În anul 1914 emigrează în România, unde este primit ca asistent universitar al profesorului universitar Al. Tzigara-Samurcaş, fiind numit secretar al Muzeului de Artă Naţională. Arestat de trupele de ocupaţie germană din Bucureşti, considerat ca dezertor din armata austro-ungară, este trimis în Transilvania, fiind deţinut în închisorile militare de la Cluj şi Sibiu.

După demobilizarea generală se stabileşte la Târgu-Mureş. Cu data de 1 mai este numit custode al Muzeului de Istorie şi Arheologie înfiinţat la Târgu-Mureş. În 1922 este numit custode al Bibliotecii orăşeneşti, alături de fondatorul acesteia, Molnár Gábor, cu care lucrează împreună până la retragerea din activitate a acestuia (1936). Descoperă depozitul de bronz de la Suseni, cu acel pandantiv cunoscut sub denumirea „Fibula de la Suseni”, devenită astăzi simbol al instituţiei muzeale locale şi distincţie a Prefecturii mureşene pentru rezultate remarcabile ale unor personalităţi în interesul societăţii. Urmare a săpăturilor de la Cristeşti, descoperă capul zeiţei Junona din alabastru, o piesă arheologică deosebit de valoroasă. Urme dacice şi romane descoperă în numeroasele şantiere arheologice, precum cele de la Lechinţa de Mureş, Miceşti, Crăciuneşti ş.a., din care a adunat un imens material arheologic care stă la baza colecţiilor Muzeului Judeţean.

Tot el propune înfiinţarea unui Muzeu al Ştiinţelor Naturii pentru care donează peste 10.000 de piese. Un loc important în colecţiile sale îl ocupă piesele de etnografie, costume naţionale şi vechi obiecte de gospodărie. … La venirea sa în biblioteca oraşului nu se găsea nicio carte în limba română. Primul care vizitează biblioteca şi constată lipsa cărţilor în limba română este Oct. Trancu-Iaşi, ministrul Muncii, care face prima donaţie de cărţi. Aurel Filimon va cutreiera instituţiile ştiinţifice şi de cultură din ţară, în special din Bucureşti, edituri, societăţi, asociaţii, solicitând donaţii, ori achiziţionând din anticariate, localităţi ale judeţului (parohii), solicitând de peste tot cărţi pentru asigurarea unei informaţii cât mai complete în toate domeniile de activitate.

Cu acest prilej, identifică numeroase cărţi vechi româneşti, aducând contribuţii valoroase la bibliografia veche. Care i-a fost răsplata? În anul 1940, odată cu ocupaţia horthistă a fost dat afară din serviciu, cu toate insistenţele sale către Ministerul Culturii din Budapesta, pentru a-şi continua activitatea. În această situaţie, se refugiază la Bucureşti, unde activează şi în timpul războiului. După bombardamentele din 4 aprilie 1944 asupra capitalei a fost distrusă şi casa sa, situaţie în care se retrage la Rapoltul Mare, locul de baştină al tatălui său, unde trece la cele eterne şi unde va fi înmormântat. Osemintele sale au fost exhumate de către fiica sa, Aurelia Filimon, şi reînhumate la Târgu-Mureş, în cimitirul Municipal Central.

Pornind pe Strada Aurel Filimon către sud, întâlnim Sinagoga Status Quo Ante, ridicată în 1900. În 1944, la Târgu Mureș trăiau în jur de 8000 de evrei, acum mai sunt vreo 200. De ce? Maghiarii lui Szalaszi au trimis o mare parte la Auschwitz, iar dintre cei care au scăpat de deportare, un număr semnificativ a emigrat în Israel în perioada comunistă. Ieșim pe la mijlocul Străzii Horea, unde găsim Muzeul de Științe ale Naturii și multe imobile cu lacătul pe ele, retrocedate prostește, ca să nu spun ilegal, de statul român puzderiei de culte maghiare. În Târgu Mureș nu au fost chiar așa tâmpiți ca în Sibiu, au preferat să lase clădirile cu lacătul pe ele, să facă maghiarii borș, nu să le plătească chirii exorbitante. Pe Strada Horea revenim în Piața Trandafirilor și admirăm în toată splendoarea Hotelul Concordia.

Perioada secolului XX de până la Primul Război Mondial a fost numită La Belle Epoque. Atunci, închisoarea popoarelor, cum era poreclită construcția cezaro-crăiască, se arăta foarte sigură de funcționarea și trăinicia ei. În Transilvania, aflată în zona crăiască, principalele orașe au dobândit, cu sprijin consistent de la Budapesta, o serie de clădiri monumentale în stilul numit Secesiune maghiară, un Art Nouveau adaptat viziunii arhitecților unguri. Una dintre cele mai impunătoare și reușite este Palatul Culturii din Târgu Mureș. Cel care s-a zbătut cel mai mult pentru ca orașul să aibă un asemenea spațiu destinat culturii a fost primarul György Bernády. Mare noroc am avut că, atunci când l-am vizitat, se desfășura o întâlnire a iehoviștilor, astfel am putut umbla liberi și admira vitraliile și scenele pictate. Totul are legătură cu oameni de cultură maghiari, cu momente istorice ale maghiarilor, scene din operele lui Liszt și ale scriitorilor unguri ardeleni, însă nu este uitat Franz Iosif, pentru că, în 1914, pe când drăguțul de împărat încă trăia, a fost inaugurat acest edificiu. Strada de pe latura sudică a Palatului Culturii a purtat numele împăratului. Acum se numește George Enescu. În clădire au sediu patru instituții: Filarmonica de Stat, Muzeul Județean, Biblioteca Județeană și Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici.

O fereastră larg deschisă a Palatului Culturii ne oferea cea mai bună panoramă posibilă asupra locului unde s-a desfășurat cea mai violentă confruntare între români și maghiari a șirului de evenimente din martie 1990, rămas în istorie drept Conflictul interetnic de la Târgu Mureș. Balconul Prefecturii și Piața Victoriei. În 1940, după Dictatul de la Viena, însuși Horthy a venit la Târgu Mureș pentru a participa la manifestațiile pregătite de armata maghiară. Pentru români situația a fost nasoală rău, care a scăpat de glonț sau baionetă, că militarilor unguri și populației locale maghiare le plăcea spintecatul mai mult decât împușcatul, ori a fugit dincolo de noua frontieră, ori a fost deportat. Deși Hitler oferise niște garanții, ungurii au făcut ce au vrut. De sângeroasele lupte de pe Mureș din 1944 vorbim mai îndată. Perioada autonomiei maghiare a fost una menită să inducă în populația românească frustrări imense. Naționalismul ceaușist a reușit să țină în frâu excesele de ambele părți. În timpul Revoluției din 1989 au murit cinci civili și trei soldați, atât români, cât și maghiari, de ambele părți. Știm că agenturili și turiștii zburdau liber prin Republica Socialistă România și că numărul mare de morți din 1989 li se datorează în mare parte.

În 1990 deja își făceau de cap. Budapesta, sprijinită pe față de Berlin, căuta material combustiv pentru o bubuială care să repete măcar Dictatul de la Viena. Patrioții români din fosta Securitate s-au grupat în Vatra Românească, o organizație care avea ca scop păstrarea Ardealului în granițele României. Televiziunile occidentale își instalaseră deja camerele. Trebuia să înceapă distracția! Germania a fost, este și va rămâne cel mai mare dușman al unității românilor. Nemții s-au unit pentru a putea controla restul Europei, pe care l-au divizat cât au putut. Vezi Cehoslovacia și Iugoslavia. Cu România nu le-a mers atunci. Ulterior avea să se destrame URSS și Germania reunită va captura Uniunea Europeană, pe care a transformat-o deja într-un Reich economic propriu. Înțeleg iobăgia din ADN-ul transilvan, înțeleg complexele de inferioritate ale românilor de pretutindeni, dar nu reușesc să înțeleg cum atâtea milioane de conaționali au putut alege un săsălău președinte al republicii. Între un neamț și un ungur, aș alege ungurul, așa cum e el, tot e mai loial României decât un neamț. Toate evenimentele trecute în revistă mai sus au rolul de a lămuri de ce Târgu Mureș și nu alt oraș al țării. Toate acestea plus paritatea etniilor au dus la o tensiune incredibilă care aștepta scânteia. Aceasta a venit firesc. Ziua maghiarilor de pretutindeni a amorsat starea de spirit. O farmacistă exaltată s-a gândit că a venit timpul bilingvismului.

Istoricul Corvin Lupu ne spune mai clar. În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării. Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui proiect. În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din 6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii, Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei. El l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare, promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Franţa şi Marea Britanie invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizată pentru a nu-i crea probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale. Pentru a-l sprijini pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au sprijinit regimurile politice pro-sovietice din centrul şi estul Europei, cum a fost şi cazul sprijinirii grupării Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.

Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke și Markus Wolff (greu). Era necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest. Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta privitor la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu Transilvania. Anterior, se purtaseră discuţii  intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989. Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest.

În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania. Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar legat de interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de serviciile secrete ale altor state. De altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969, pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide. Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”. Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare.

De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei. În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează împotriva României mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special. În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele). Reportajul de mai jos e o lecție de istorie. Cine crede că așa numitul fenomen fake news a apărut odată cu internetul, se înșală amarnic.

Bilanț: 5 morți, 2 români și 3 maghiari. Cam 300 de răniți, dintre care unii cu sechele pe viață. O parte considerabilă a ungurilor implicați a fugit imediat în Ungaria. S-au repetat în buclă pe canalele occidentale imaginile cu Mihăilă Cofariu bătut la pământ într-o baltă de sânge, prezentat drept maghiar agresat de români. Ani de zile a durat până când adevărul a ieșit la iveală. Nu mai conta. Se mai spune că acest conflict interetnic a fost certificatul de naștere al Serviciului Român de Informații, o structură care de ani buni nu mai are nimic în comun cu interesele acestei țări, a ajuns doar o lesă pe gâtul republicii, al cărei lanț este trecut de la stăpân la stăpân, fie Washington, Berlin sau Paris. În Târgu Mureș lucrurile par calme, dar nu sunt. A apărut un partid de tefeliști, cică al oamenilor liberi. Acesta a reușit să dea majoritate în Consiliul Local Târgu Mureș taberei maghiare. Până când populația românească nu va fi majoritară, oricând e posibil un nou conflict interetnic, toate vrăjelile și ipocriziile se vor topi ca ceara la căldură când tensiunea va fi suficient de crescută. Marșurile și bătăile cu jandarmii de la Monumentul Secuilor Martiri transmit suficiente semnale.

Înainte să trecem în revistă edificiile care străjuiesc centrul urbei, să vorbim despre câteva monumente. Ostașul Român e ridicat pe soclu în 1964, la două decenii după luptele de pe valea Mureșului, pe locul unde a stat Avram Iancu în perioada României Mari. Ostașul Român a avut statuie încă din perioada interbelică, dar aceasta a plecat de mână cu cea a lui Avram Iancu la Câmpeni, din cauza pierderii nordului Ardealului. Dacă ceva îi face pe unguri să turbeze, acela e Monumentul Latinității sau Lupoaica, în grai vulgar. Și nu numai pe ei. Rușii au aceeași problemă. La Târgu Mureș a fost instalată pentru prima oară în 1924. După Dictatul de la Viena a plecat la Turda, unde a rămas și astăzi. În 1991, o copie a celei de la Turda a fost amplasată în fața Prefecturii, fosta Primărie, pe locul celei dezvelite în 1924. Eroii Revoluției din 1989 sunt cinstiți printr-un monument amplasat în Piața Victoriei. În fața Bisericii Buna Vestire, construită pe vremea României Mari pentru credincioșii greco-catolici, în 1996, a fost ridicată statuia lui Emil Dandea, un liberal patriot, primar în două rânduri în perioada interbelică. Acesta a căutat să afirme identitatea românească. De numele său se leagă: Monumentul Latinității, Statuia Ostașului Român, statuia lui Avram Iancu, Catedrala Ortodoxă și biserica în fața căreia poposește.

Tot am vorbit despre Biserica Buna Vestire, să mai adaug ceva și trecem la celelalte edificii simbol ale orașului. Este o copie mult mai mică a Bisericii Sf. Petru de la Vatican și a fost pierdută de greco-catolici în 1948, când bisericile românești au fost unite forțat. În 2014, greco-catolicii au pierdut-o definitiv în instanță. Palatul Administrativ, care adăpostește Prefectura și Consiliul Județean Mureș, a fost construit în La Belle Epoque, recunoaștem deja Secesiunea maghiară, de primarul Bernády György, drept sediu al Primăriei. A rămas așa până în 1962, când comuniștii au pus ochii pe el și l-au transformat în Comitetul Județean al PCR. Piața Victoriei, unde s-a dat acea bătălie interetnică, sub administrația maghiară a purtat numele de Regele Matei Corvin. Primăria Târgu Mureș funcționează într-o clădire neobrâncovenească, începută în perioada României Mari și terminată de hortiști, care au instalat în ea sediul administrației Comitatului Mureș-Turda. De remarcat că aceștia nu au schimbat nimic la proiectul inițial.

Din Iepoca de Aur avem Hotelul Grand și complexul de blocuri care flanchează Piața Victoriei pe latura estică. În acel hotel și-au amplasat camerele jurnaliștii străini pentru a observa cât mai bine confruntarea dintre români și maghiari. După cum știm deja, nu au venit degeaba la Târgu Mureș. Sediul AJOFM Mureș se găsește într-o clădire splendidă, despre care aș dori să aflu mai multe, momentan sunt altele în oraș care-i iau fața. Mai există clădiri ale Secesiunii maghiare în zona centrală, una dintre ele e sediul Alpha Bank. Mai aveam nevoie de încă o zi plină pentru a bate toate străzile orașului. Tot în centru au statui Nicolae Bălcescu și cardinalul Iuliu Hossu. Transportul în comun în Târgu Mureș se face cu autobuze. Ce m-a mirat oarecum a fost distanța mare dintre stații. Ne despărțim de centrul orașului cu o priveliște asupra turnurilor care apar pe eticheta berii Neumarkt, despre care habar nu am dacă se mai fabrică la Târgu Mureș. Personal, nu reușesc să înțeleg apetența românilor ardeleni pentru denumirile nemțești ale orașelor lor. Împrumutate fie mărcilor de bere, fie echipelor sportive.

Din buricul târgului luăm un taxi și ajungem pe Platoul Cornești. În pădurea aflată pe dealul din nord-estul orașului, locuitorii de toate vârstele se pot relaxa. Există un parc de joacă pentru copii, restaurante, piste de alergare și pentru biciclete. O foarte întinsă grădină zoologică este afundată în inima pădurii. Nu lipsesc benărele, de dimensiuni exagerate, în care putem vedea cât e de iubit și apreciat primarul Florea de către concetățenii săi de toate etniile. Pe aleile din pădure nu trebuie să te lași complet furat de gânduri, pentru că ar putea da peste tine trenulețul, totuși, hodorogeala cu care se deplasează poate trezi chiar pe cei adormiți întru Domnul.

Platoul Cornești este balconul Târgului Mureș. De aici, printre vegetația care camuflează casele ultrabogaților, putem admira municipiul și valea Mureșului. Se vede uriașul combinat Azomureș, cea mai importantă întreprindere industrială a zonei, ridicat în 1962, între Târgu Mureș și Ungheni. Amplasarea nu e deloc întâmplătoare, scopul său a fost să valorifice importanta resursă de gaze naturale a zonei. În aval de Ungheni, pe raza satului Vidrasău, există și funcționează, cam anemic, Aeroportul Internațional Transilvania. Autostrada, fie cea care coboară spre Brașov sau va trece munții către Iași, va ajunge până la Ungheni, localitate amplasată bine geografic, la vărsarea Nirajului în Mureș. Tot acolo se oprește și cea care vine dinspre Cluj-Napoca. Târgu Mureș a apărut pe cele mai nordice pante ale Dealurilor Târnăvenilor din Podișul Târnavelor. Peste Mureș se întinde, până la Dej, Câmpia Transilvaniei.

Coborâm de pe Platoul Cornești către valea Mureșului, traversăm calea ferată care urcă înspre Reghin și Deda și ne trezim în zona unor fabrici și a unui complex de agrement. Pe aici se organiza festivalul Peninsula, pe când Untold și Neversea nici măcar nu erau în stadiul de proiect. Ajungem în preajma barajului din amonte, din care se desprinde un canal ce curge prin oraș până reîntâlnește Mureșul după barajul din aval. Cele două baraje și canalul Turbina au rolul de a stăvili furia râului și a apăra orașul de inundații. Marea problemă a municipiului Târgu Mureș este conexiunea feroviară cu restul țării, mai ales cu Brașovul și de aici mai departe către București. Trenurile care merg în capitală urcă pe valea Mureșului, prin defileul Toplița-Deda, și ajung la Brașov abia după ce parcurg toată zona secuiască de la nord la sud.

Soluția există și se vorbește de ani de zile de ea și anume construirea unei căi ferate directe de la Sighișoara la Târgu Mureș. Asta ar însemna ca de pe valea Târnavei Mari să străpungi două interfluvii și să atingi valea Mureșului. La mijloc se găsește valea Târnavei Mici, pe care urcă o altă cale ferată către Sovata. Câmpia Transilvaniei a fost brăzdată de un sistem de linii ferate înguste, astăzi se mai păstrează doar porțiuni și sunt folosite pentru turism. De la Lechința, localitate importantă lângă Bistrița, cobora, pe direcția nord-sud, o cale ferată îngustă până la Band, un sat de lângă Târgu Mureș. De la Miheșu de Câmpie, de lângă Luduș, o altă cale ferată îngustă pornea către est, se întâlnea la Band cu cea care cobora din nord, atingea valea Mureșului la Ungheni, apoi urca pe valea Nirajului până la Sovata.

Coborând pe Mureșul însângerat de tristețea apusului, merită să-i amintim pe cei 11000 de români căzuți la Oarba de Mureș și la Iernut, 25 de km în aval, imediat după întoarcerea armelor în 1944. Un general sovietic, pentru a slăbi Armata Română, după ce rușii s-au văzut stăpâni pe țară, a trimis la distrugere totală trei divizii, fără ajutorul artileriei. Românii au trecut Mureșul către nord pentru a cuceri un deal fără prea mare importanță strategică. Nemții i-au omorât de le era și lor milă cum cad foștii camarazi de la Stalingrad și din Stepa Calmucă. Dacă ne gândim că această jertfă a contribuit la readucerea nordului Ardealului între granițele României, atunci acei ostași nu au murit degeaba. Eroii nu mor niciodată!

M-a surprins că Mureșul se poate trece doar pe două poduri rutiere și unul pietonal în zona orașului Târgu Mureș. Pe albie sunt două baraje și cursul e îndiguit pentru a îndepărta pericolul inundațiilor. Digul dinspre oraș e pavat și amenajat ca zonă de promenadă. Seara, după o zi toridă, e plăcut să te plimbi pe malul râului, mai ales că vântul aduce aer rece și curat dinspre munte. Între cele două poduri rutiere sunt cele trei stadioane ale orașului. Pe cel vechi, numit după localnicul Laszlo Boloni, a jucat vechea echipă ASA, aparținând de clubul armatei, fondată în 1964. Asociația Sportivă a Armatei funcționa pe lângă puternica bază militară ridicată în Târgu Mureș, tocmai pentru că orașul avea un potențial ridicat de conflict interetnic. Principala performanță a echipei de fotbal a fost titlul de vicecampioană în sezonul 1974-1975. Meciurile acestui club au fost o bună supapă pentru eliberarea tensiunilor interetnice.

Peste calea ferată se mai găsesc două stadioane, unul mai mic și mai pricăjit, numit Gaz Metan, de antrenament sau pentru ligile inferioare și unul cochet, cunoscut ca Trans-Sil. Pe acesta a jucat echipa FCM Târgu Mureș din 2008 până în 2018. Pentru a reînnoda tradiția, din 2013 echipa a revenit la numele ASA, însă de data asta se numea Asociația Sportivă Ardealul. Lucrurile au mers prost și foarte prost, astfel că echipa a dispărut în 2018, după intrarea în faliment a clubului. Cele mai mari performanțe se leagă de perioada în care echipa purta numele FCM și finanțator era un anume Țerbea, decedat într-un accident de elicopter, despre care am vorbit când veneam de la Bistrița către Luduș. În sezonul 2014-2015 echipa a fost vicecampioană și în vara lui 2015 a cucerit Supercupa României. Pe malul Mureșului se mai găsesc: hipodromul, sala polivalentă, patinoarul de hochei și studioul TVR Târgu Mureș.

Lăsăm curgerea leneșă a râului și sub amenințarea apusului ne tragem către centrul orașului. Pe Aleea Carpați ieșim în Strada Călărașilor în dreptul unei clădiri care, cândva, era dintre cele mai cochete. Aflăm că a găzduit un restaurant numit Cocoșul de Aur și că din cauza unor mitici arată în halul acesta. Acel mileniu de iobăgie este atât de puternic grevat pe ADN-ul românului ardelean, încât are curajul să se ia la trântă doar cu românii de peste munți. Când vine vorba de celelalte etnii conlocuitoare, el salută cu Servus și-și scoate pălăria din cap. Nu degeaba cele mai multe lepădături din perioada postdecembristă, slugi necondiționate ale străinilor, au fost luate din Ardeal și puse în funcții cheie la București, pentru a servi cu totul alte interese decât cele ale României. Hai să vedem ce-i cu Cocoșul de Aur din fosta Casă Burger, ridicată de un berar în 1897, pentru a-i servi drept locuință.

Pierdută în beneficiul unor bănci în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, în contul unor datorii, a servit ca depozit în anii democrației populare și, abia după 1970, a fost transformată în cea mai cunoscută și căutată grădină de vară a orașului, purtând numele Cocoșul de Aur. La câțiva ani după Revoluția din 1989 se închide și rămâne în paragină. Ajunge în proprietatea societății din București, care apare pe benărul montat de Primărie, și cele două entități se vor șicana o perioadă. Apoi, în 2015, o firmă locală devine proprietara imobilului și de atunci tot lucrează la proiectul care va reda orașului un simbol pierdut. Strada Călărașilor e cea mai tipică arteră periferică a orașelor mari ale Transilvaniei ori chiar stradă centrală a unor sate mai răsărite sau orășele mai uitate de lume. Plimbarea printre casele cu un singur nivel, cu curțile lipite între ele, te poartă printr-o altă epocă.

Continuăm, însoțiți de luna plină, plimbarea pe Strada Călărașilor, pentru a trece în revistă o serie de statui și clădiri cu important rol simbolic. În spatele Teatrului Național, Strada Călărașilor întâlnește Strada Aurel Filimon și Strada Arany Janos, formând o piațetă în care, abia în anul 2000, a fost amplasată statuia lui Petofi Sandor, poet romantic maghiar și erou de la 1848. Cu muzeograful și arheologul Aurel Filimon ne-am întâlnit deja. Trecem pe lângă Catedrala Ortodoxă, prin extremitatea nordică a Pieței Trandafirilor, și ajungem în Piața György Bernády, unde întâlnim statuia marelui primar al orașului, ridicată în fața Casei Teleki, în colțul sud-vestic al Cetății Medievale. Imobilul este unul dintre cele mai vechi ale orașului, numele îi vine de la contele Teleki Domokos, care l-a găzduit pe generalul Bem în timpul Revoluției de la 1848-1849. Casa Teleki este sediul Protopopiatelor Reformate de Mureș și Mureș-Câmpie. În apropiere îl găsim pe Mihai Viteazul, din cauza căruia, mai ales a simpatiei arătate, românii și secuii au avut de suferit împreună cu Cetatea Medievală.

Primit la Târgu Mureș cu bucurie, credință și speranță, a luat orașul sub protecția sa, acordând libertatea populației asuprite – secui și români. Clădirea recent renovată în fața căreia a fost amplasată, în 2007, statuia primită cadou de la Consiliul Județean Prahova, aparține Spitalului Clinic Județean Mureș. Din dreptul statuii voievodului primei Uniri a românilor, pe latura sudică a Cetății Medievale, pornește Strada Mihai Viteazul, pe care ne-am plimbat când am descoperit clădirile vechi care adăpostesc unitățile de învățământ. Luna era sus și de vizitat mai aveam, desigur că am pățit ca de obicei, o zi e prea puțin pentru un oraș ca Târgu Mureș. La lăsarea întunericului observi cel mai bine divizarea lingvistică. Nu vei vedea scris la intrare în niciun local că e pentru români sau pentru unguri, dar te lămurești într-un minut, făcând un tur al stabilimentului încercând să găsești o masă. În mare parte din locuri ești întrebat Tessek/Poftim sau Poftim/Tessek și mai apoi alegi tu limba de comunicare în funcție de etnie. Cum era normal, ne-am dus într-un spațiu al limbii române.

Când toleranța și multiculturalismul sunt zbierate asurzitor, e clar că sensibilitățile etnice sunt omniprezente. Naivitatea va pedepsi pe oricine se încrede în zâmbetele forțate. Ura mocnită dintre cele două etnii arată că lupta continuă în surdină. Secolul XX, cu anii 1918, 1940, 1944 și 1990, a marcat definitiv evoluția orașului. La un veac de la Marea Unire, Târgu Mureș se transformă lent și ireversibil în oraș românesc. Cu o solidă și benefică moștenire maghiară, desigur. Într-un viitor nu prea îndepărtat, elementul etnic românesc va fi decisiv majoritar, iar cel maghiar definitiv minoritar. Vrând-nevrând, în fața tupeului maghiar, românii mureșeni sunt condamnați să fie patrioți. Doar o dată pe an, de 1 DECEMBRIE, au voie să o arate, în restul timpului nu. Maghiarul e mult prea sensibil și se simte lezat de tricolorul românesc. Orașul excelează pe nișa învățământului și practicii medicale. După ce-și exersează ipocrizia, cei care fug de zbuciumul metropolelor s-ar simți bine în această urbe cu o curgere tihnită a vieții. Toată valea Mureșului, de la ieșirea râului din munți și până la confluența cu Arieșul, așteaptă autostrada și calea ferată directă către Brașov. Spargerea izolării geografice ar aduce necesara prosperitate economică. Târgu Mureș e prea aproape de Cluj-Napoca pentru a domina Câmpia Transilvaniei și nici cu turismul nu reușește să iasă în față, pentru că Sibiul, Alba Iulia și Sighișoara joacă în altă ligă.

7 gânduri despre „Zâmbetele forțate nu reușesc să ascundă ura mocnită [17/71]

  1. Frumos articolul.
    Sa va istorisesc o intamplare.
    Anul acesta, in cursul lunii iulie, ma aflam cu sotia mea,la tratament in statiunea Covasna si am intalnit un cuplu din Tg. Mures.
    Din discutii, a reiesit faptul ca, romanii din oras au ajuns sa ceara alimente in Lb. Magheara.
    Ma intreb?
    Unde, am ajuns?
    In tara mea, sa cer ceva intr_ o alta limba?
    Vorba stramoseasca” sat fara caini!”
    Domnule Spetcu, strabunicul meu, a ajuns pana la Budapesta in 1919, dupa ce a luptat la Marasesti, in camasa alba.
    Unde, merge tara asta?

    • Vara asta am vizitat orașele: Dej, Baia Mare, Satu Mare, Carei și Zalău. Am vorbit doar limba română.
      La începutul lui august am vizitat: Chișinău, Orhei, Nisporeni și Căpriana. Am vorbit doar limba română.

      Dacă acei oameni din Târgu Mureș cred că sunt mai cool sau mai multi-culti, problema lor. Istoria nu îi iartă pe cei care nu o cunosc, repetându-se.

    • Salutări tuturor,
      Trăiesc în oraș așa că îmi permit o părere…
      Nimeni nu a ajuns dintre români să ceară alimente sau altceva în limba maghiară. Astea sunt abureli, din aceiași categorie cu cele ce afirmă că în zona locuită de maghiari, foști cândva secui, ai fi servit doar dacă ceri în limba lor. Nu aici e problema.
      Problema e că în Târgu Mureș românul e bleg, iar dacă se întâlnesc 10 persoane din care 7 români și 3 maghiari, la un moment dat, pe nesimțite, totul se va desfășura în limba maghiară. La noi, așa cum ai spus și tu la sfârșit, „metropolitanul” scârbit de muncă și de traficul până acolo, vine și găsește un oraș liniștit, pentru că așa se și numește un oraș în care economic și social, totul stă pe loc, caracterizat de regres,nefiind capabil să observe șovinismul de fentă, disprețul mocnit, existent dar neafirnat între cele două comunități

  2. Ai uitat sa precizezi ca romanii au ajuns majoritari in oras doar dupa 89, fiind adusi aici de Ceasca si regimul sau national-securist, apoi de neo-bolsevicii din FSN, si indoctrinati cu frica ca „ungurii vor sa fure Ardealul”. Poti sa te uiti in cimitire la numele de pe morminte sa vezi acolo procentajul. Iar autonomia si multiculturalismul sunt lucruri normale unde traiesc mai multe etnii, in Regiunea Autonoma Maghiara de care pomenesti, nu au existat conflicte etnice, spre deosebire de Romania ultra-centralizata.

    • Mă bucur că ai scris acest comentariu, era nevoie și de opinia unui etnic maghiar. Chestia cu „ungurii vor sa fure Ardealul” a fost principalul buton al controlului sovietic. E folosit la fel de eficient până în zilele noastre, cum România pune în discuție unirea cu Republica Moldova, automat propaganda rusă apasă butonul.

  3. Legat de conflictul romano-maghiar din Mures, a fost inscenat, populatia locala nu si l-a dorit, era plin de instigatori veniti din alte locuri, iti spun pt. ca am trait acele vremuri in oras si s-au lansat multe zvonuri de ambele parti, care au raspandit ura de care vorbesti si au reactivat o veche problema istorica. Ca sa intelegi mai bine, lumea traia in armonie, aveai prieteni maghiari cu care mergeai la baut si petreceai, majoritatea oamenilor erau bilingvi, nu se punea problema de „cine a fost primul”, apoi deodata am fost separati brutal, s-au rupt aceste legaturi, s-au stricat prieteniile si s-au creat bisericute etnice.

    Totusi, daca maghiarii care protestau, intr-adevar ar fi atacat orasul cu intentia sa-l ocupe, de ce nu a actionat initial politia sau armata, sa declare stare de urgenta si sa asigure ordinea in oras? De ce au fost aduse autobuze cu tarani din satele vecine, cand treaba autoritatilor era sa pazeasca linistea publica? Ce fel de stat e acela care incurajeaza conflictele intre civili in loc sa le aplaneze si-i indeamna pe acestia sa-si faca dreptate singuri cu batele?

    „Înțeleg iobăgia din ADN-ul transilvan, înțeleg complexele de inferioritate ale românilor de pretutindeni, dar nu reușesc să înțeleg cum atâtea milioane de conaționali au putut alege un săsălău președinte al republicii.”

    Aici gresesti si-i dai apa la moara lui Sabin Gherman, nu exista „ADN transilvan” daca e sa vorbim de acelasi popor, dincoace si dincolo de Carpati si nu toti romanii au acele complexe de inferioritate, sunt destul de putini cei care doresc secesiunea Transilvaniei, insa foarte vocali si astfel isi ating scopurile de a parea „reprezentativi”.
    Iohannis a iesit presedinte pentru ca asa a vrut UE iar populatia l-a votat crezand ca va aduce fonduri din Germania, asa cum a facut in Sibiu, plus increderea in mitul corectitudinii germane, nu datorita „mentalitatii de iobag”.

    In rest, interesanta si bine documentata descrierea orasului!

  4. Pingback: Prefectura lui Romanu-Vivu | Drumurile lui Spetcu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.