Minunatul munte sufocat pe nume Ceahlău

19 09 2015. Stațiunea Durău, județul Neamț. Venise vremea să urc pe Ceahlău. De prea mult timp lăsam ocaziile să treacă pe lângă mine. Farmecul acestui munte și miturile țesute în jurul său l-au făcut căutat și umblat de orășeni încă din timpuri romantice. Dacă ai ghinionul să-l urci într-un sfârșit de săptămână, dai nas în nas cu meclele cele mai bizare sau cele mai familiare. Pe Ceahlău ai mai multe șanse să te întâlnești cu foști colegi de muncă, foste gagici, vecini de cartier și tot felul de trecători și trecătoare prin viața ta, decât în orașul de unde vii. Oare când maestrul Sadoveanu se uita din turnul casei sale la Ceahlău, muntele se uita la el? Nu vom ști niciodată și, înainte să pornim la drum, cumva în trena articolului precedent, să vedem descrierea făcută de George Călinescu, în Ion Creangă, minunatului munte, nesufocat încă pe atunci.

De la malul celălalt al Siretului se ridică deodată munții. De sus, din Maramureș și Bucovina, pînă jos o spinare lungă de creste lasă coaste de o parte și de cealaltă, în Transilvania și în Moldova, despărțite de văile înguste ale rîurilor. Moldova, Bistrița și Trotușul, curgînd pieziș înspre Siret printre pereții înalți ai munților, sînt drumurile mari ale masivului format din vîrfuri dințate, trecînd uneori de două mii de metri, și asupra cărora Ceahlăul, deși mai puțin înalt față de altele, ca Ineu, care trece de 2200 m, dă iluzia a domina maiestuos, fumegînd de nori ca un vulcan, văzut pe timp senin chiar din cîmpie. În mijlocul însuși al șirei muntele e calcaros, simulînd cetăți fantastice de piatră, și rîul trece printre pereți de stîncă apropiați în chipul unor coridoare colosale. Jnepii și ienuperii se cațără pînă sus și se prind și de crăpăturile povîrnișurilor. Păduri negre de brazi, de fag, uneori și de stejar acoperă ca niște armii dese totul, făcînd ținutul de nestrăbătut. Brazii sunt așa de drepți și crestele așa de multe, încît ceața se tîrăște printre periile pădurilor ca aburii.

Apele curg peste bolovani, tăindu-și albii înguste la trecători, cauzatoare de clocote și spume, și se rostogolesc prea repede acolo unde valea se lărgește, destăinuind prin rotocoale neregularitatea fundurilor. Neputându-se tăia drumuri largi pe poalele munților, se dă drumul copacilor retezați pe apă, și omul însuși coboară cu ajutorul plutei pe Bistrița. Acolo unde pădurea se mai potolește puțin, se zăresc doar pășuni, pe care turmele se mișcă asemenea unor furnici albe. Satele nu apar decît pe marginea apelor și mai în jos, unde valea se lărgește deodată între ridicături mai dulci. Întreaga vale este o albie pietroasă, care la o năvală a apelor se preface în fluviu, pe care în vreme obișnuită rîul șerpuiește. Satul e doar o ceată de case care se urcă pe unde pot pe pereții văii, căutînd să fure cîte o bucată de povîrniș mai dulce drept ogradă. Casa trebuie să fie ușoară și propriu-zis înfiptă, ca să n-o arunce în apă un bolovan de sus. Desigur, George Călinescu văzuse un alt Ceahlău și o altă Bistriță, uriașul baraj de la Bicaz încă nu fusese construit. Pe atunci încă mai umblau plutele.

Din extremitatea estică a stațiunii încep două trasee marcate. Bandă roșie urcă pe la Cabana Fântânele, iar cruce roșie pe la Cascada Duruitoarea. Mai ușor de urcat este considerat primul, așa că l-am preferat pe acesta, urmând să coborâm pe cel de-al doilea. Înainte de a intra pe traseu, treci pe la punctul paznicilor parcului național și achiți o taxă. Pe Ceahlău se vede munca acestora, în sensul că la afluxul și diversitatea turiștilor, traseele sunt menținute curate și din loc în loc sunt amplasate puncte de colectat gunoiul. Inițial pare o glumă, apoi aceasta se îngroașă și ai senzația că urci trepte formate din rădăcinile copacilor. Sunt amenajate balustrade din trunchiuri și te poți ajuta de ele. Pe această porțiune, până să ieșim în poiana unde e Cabana Fântânele, am depășit cele mai multe grupuri. Familii cu copii mici și o gașcă numeroasă de corporatiști din Iași, îmbrăcați toți la fel și cu fluiere la gât, pentru a nu se pierde unii de alții. Din când în când, o angajată a lunii fluiera și cei din față se opreau pentru a-i aștepta pe cei mai puturoși. După ce grupul se compacta satisfăcător, cei din față se puneau în mișcare la un nou semnal din fluier. Mai mult de o oră ne-a luat să ajungem la Cabana Fântânele, aflată cam la o treime a traseului ce duce la Cabana Dochia. Până aici am mers numai prin pădure.

Locul construcției acestei cabane nu a fost deloc întâmplător ales. O poiană pe un pinten al masivului, punct de belvedere, spre nord e coada lacului, încă nu se poate vedea, altitudinea e prea mică (1220 m), iar spre sud Vârful Toacă (1904 m), în toată măreția sa. După un popas de vreo jumătate de oră, că nu eram la alergare montană, ne-am pus în mișcare din nou, mai mult fugăriți de corporatiștii care au dat iama în depozitul de cola al cabanierului. Până în acest punct ne-am deplasat către est, de acum schimbăm direcția de mers către sud și țintim direct înspre Vârful Toaca. La prima vedere te sperie presupusa greutate a urcușului, însă poteca îți va arăta că ce a fost mai greu a trecut.

Cărarea urcă lejer prin pădure până într-o curmătură numită La Morminte. Locul poartă amintirea luptelor din cel de-Al Doilea Război Mondial care s-au dat prin codrii Ceahlăului. Încă puțin și ne iese în față prima piatră curioasă, botezată Cușma Dorobanțului datorită formei alungite. Peisajul ruiniform va deveni cât de curând foarte familiar. Zărim Durăul foarte mic, rămas undeva jos, și pricepem că am urcat ceva. Vara aceea și toamna ce a urmat au fost extrem de secetoase și priveam cu uimire lacul în curs de secare. La Poiana Largului, ultimul sat de la coada lacului, Bistrița revenise în matca sa naturală, iar stuful și rogozul creșteau în apropierea acoperită de apă în mod normal. Lacul Izvorul Muntelui sau Lacul Bicaz a fost construit între 1950 și 1960 cu deținuți politici, militari și tot felul de oameni ai muncii mai mult sau mai puțin constrânși.

De la coada acestui lac și până la Bacău a fost construită o salbă de hidrocentrale. Tot sistemul hidroenergetic de pe Bistrița a fost conceput de imensul inginer Dimitrie Leonida, născut la Fălticeni, școlit prin țară și pe afară, astăzi împrumutând numele muzeul tehnic din București. Bicazul este ca şi copilul meu. El s-a născut în 1908. Forma obiectul Lucrării mele de Diplomă, la Şcoala Politehnică din Charlottemburg. Atunci am fixat şi locul unde se află astăzi barajul, locul unde s-a construit tunelul de aducţiune şi clădirea hidrocentralei. Pentru mine, lucrarea reprezintă ani de muncă, de cercetări şi studii şi o luptă uneori dramatică pentru înfăptuirea ei. Lucrarea aceasta putea fi realizată încă din 1927 – 1928, dar s-au pus toate piedicile inimaginabile ca să nu se înfăptuiască. Eram numit visător, un om care nu trăieşte cu picioarele pe pământ.

În aceste clipe, aduc din inimă mulţumiri şi le sunt recunoscător tuturor celor care au apreciat munca şi strădania mea şi mi-au făcut bucuria ca, la vârsta de aproape 80 de ani, să văd cu ochii mei înfăptuirea gândurilor mele. Hidrocentrala s-a numit VI Lenin la inaugurare. Puțin mai la vale de Bicaz, unde iese acel tunel de aducțiune a apei, în satul Stejaru, se află prima dintre hidrocentralele de pe Bistrița. Acum se numește Dimitrie Leonida. Porțiunea văii râului, plină de mânăstiri voievodale, dintre Pângărați și Piatra Neamț, am bătut-o acum vreo zece ani. Locul s-a schimbat ireversibil față de ce ne povestea George Călinescu. 22 de sate au fost strămutate, unele dispărând definitiv. Fiind un munte calcaros, la Tașca, la poalele sale, există și azi fabrica de ciment deschisă pentru a furniza material de construcție pentru baraj.

Un asemenea munte, cu o înfățișare atât de specială, a fascinat oamenii din cele mai vechi timpuri. Legendele s-au țesut cu nemiluita. Pustnicii și-au făcut tot felul de sălașe pe el în lupta lor cu dracul și au impus toponime demne de patericuri. Acest munte este special și din această cauză, cele pe care am urcat până acum aminteau peste tot de păstori și îndeletnicirile lor, pe când Ceahlăul pare să fi fost încă din vechime stăpânit de puterea clericală și nu miră pe nimeni că popii și-au implantat un schit exact pe vârf. Farmecul pe care l-a exercitat asupra vulgului l-a transformat în obiect cu care șarlatanii vând pielea ursului din pădure amatorilor de miracole și minuni. Dacă îți planifici viața în funcție de horoscop și îți alegi perechea în funcție de zodie, ești mai mult decât sigur de existența energiilor din Ceahlău. Panaghia e gardianul crestei, trecem de ea și suntem deja pe platou.

Putem considera că am atins creasta atunci când trecem printre Stația Meteo Toaca și Vârful Toaca. Aici platoul înconjurat de prăpăstii e foarte îngust, urmând a se lărgi pe măsură ce ne deplasăm înspre sud. Se vede foarte bine conformația locului în una din fotografiile de mai jos. Urma să revenim aici, pentru a urca pe Vârful Toaca, după ce ne cazam la Cabana Dochia și ne lăsam acolo bagajele. Pe atunci, scara de lemn era distrusă și nici cea nouă din metal nu era construită, așa că escaladarea Vârfului Toaca presupunea ceva efort, oleacă de îndemânare și puțină minte-n cap. Au fost destui cei care s-au dat bătuți după prima trântă sau primul târâș pe cur.

Spre sud, în față, avem Vârful Ocolașul Mare (1907 m), cel mai înalt al Masivului Ceahlău, unde este interzis acesul turiștilor, pentru că este considerat rezervație științifică. Acolo cresc câteva specii de flori protejate: Floarea de colţ, Papucul doamnei, Ghintura galbenă, Sângele voinicului şi Bulbucii de munte. Dacă nu ar fi restricționat accesul acolo, ar fi plin OLX-ul de aceste flori la vânzare, pentru că Ceahlăul este un munte atât de accesibil parșivilor, încât ar fi complet lăsat fără astfel de plante. În afară de iubitorii de munte, mai mult sau mai puțin avizați, două mari categorii sufocă Ceahlăul: ghiorlanii și misticii, care pot fi ortodocși, odiniști, dacomani și consumatori de urină. După cum știți, mă lasă rece atât teoriile celor cu piramidele energetice, cât și cele cu locuri sfinte unde numai celor vrednici li se arată ba Hristos, ba Maica Domnului. Mă miram așa cum naiba la catolici numai păstorilor li se arată Maica Domnului și apoi brusc trântesc niște catedrale. S-a încercat și la noi șmecheria. Petrache Lupu a vorbit cu Dumnezeu până s-a instalat democrația populară, apoi s-a vindecat brusc și s-a făcut om al muncii. Printre acei pelerini moderni care bat celebrele caminos se amestecă și ai noștri corporatiști suferitori de revelații mistice. La coadă la moaște la Sf. Parascheva nu le place, dar pe caminos urlă duhu-n ei. Știm de la Erasmus încoace că prostul iubește ce vine de departe. Aici închei orice referire la dimensiunea aceasta comică a Ceahlăului.

Cabana Dochia, modernizată în mai multe rânduri, oferă condiții excelente de cazare pentru altitudinea la care se află. Are restaurant și poți comanda o masă caldă. Fiind o toamnă extrem de secetoasă, după cum s-a putut vedea în pozele cu coada lacului, cu apa erau ceva probleme. Când ne pregăteam să mergem către Vârful Toaca, hop și corporatiștii cu fluiere. Angajata lunii îi alinia la mese. Meniu standard: piept de pui la grătar cu cartofi prăjiți. Probabil că veganii au ieșit la păscut pe platou, nu se găseau burgări pentru ei, sau li s-a dat dezlegare pentru că se aflau la peste 1500 m altitudine. Între cele două vârfuri principale ale masivului se găsește o ridicătură numită Vârful Lespezi (1805 m). Sub acesta, ocrotită dinspre nord și vest, cu fața spre sud-est, este poziționată Cabana Dochia. Schitul este construit în apropiere, dar pe latura vestică a platoului. De la Cabana Dochia până sub Vârful Toaca faci vreo 10 – 15 minute pe poteci răsfirate printre vegetație pitică de conifere.

Nu foarte ușor, dar nici din cale-afară de greu, se ajunge pe Vârful Toaca (1904 m). Acesta este împodobit ca un pom de Crăciun cu stâlpi, piloni, antene, senzori și instalații folosite de meteorologi. Sus e loc doar pentru vreo 10-15 inși și dacă te apucă euforia contemplării, tot apar oameni de jos care vor și ei. Pe Toaca e ca în tren, dacă nu găsești loc, stai în picioare și circuli între vagoane. Noi am nimerit bine, fiind spre seară, lumea se căra, eram printre ultimii care urcam. În amurg vântul s-a întețit și spațiu era destul, însă norii ne îngrijorau. Spre nord avem sălbaticii Munții Bistriței și Munții Stânișoarei, văzduhul neprietenos nu ne îngăduia să vedem Giumalăul și Rarăul. Spre sud ni se deschide panorama asupra platoului de pe Ceahlău, jos avem ca în palmă Stația Meteo și puțin mai încolo, pe buza râpei, schitul. Dincolo de Vârful Ocolașul Mare (1907 m), din cauza norilor potrivnici, Munții Tarcăului au rămas complet ascunși.

Spre răsărit, peste lungul șir al Munților Stânișoarei, care ține de la Gura Humorului, unde iese Moldova din munți, până la Piatra Neamț, unde iese Bistrița din munți, se văd pământurile Moldovei până la Prut. Spre apus, înspre Ardeal, vederea bate peste ordonatele creste ale Giurgeului și Hășmașului, locul de unde izvorăsc Mureșul și Oltul. Nu știu dacă de pe Ceahlău se vede Iașul, dar sigur Ceahlăul se vede de la Iași. Știm asta de la maestrul Sadoveanu, cel care se uita din turnul casei sale din vârful Copoului, printr-un ochean, ca-ntr-o oglindă, la miticul munte de la care a împrumutat renumele. Alecsandri spunea că Ceahlăul sub furtună nu scade mușunoi, maestrul Sadoveanu s-a făcut mușunoi sub toate furtunile istorice.

20 09 2015. Cabana Dochia, județul Neamț. Încă întuneric. Grupuri deconspirate de lumina lanternelor se cățărau pe Toaca. Nu avea rost să ne ducem după ele, deja pierduserăm startul. Un salvamontist de la cabană, văzând forfota de la primele ore ale dimineții, ne spune că: Ori aici, ori la Kaufland, tot aia e. Luăm decizia înțeleaptă să mergem pe gâlma de pe platou numită Vârful Lespezi (1805 m). Eram conștienți că ori pe Toaca, ori pe Lespezi, lumina tot de la răsărit vine, cum ne-a învățat maestrul Sadoveanu. Și a venit! Ușor, tiptil, cu vânt și un frig dușmănos. Zorile s-au revărsat și au biruit întunericul. Frigul a mai ținut vreo două ceasuri.

De obicei, după răsăritul soarelui, datorită acumulării uriașe de apă din Lacul Izvorul Muntelui, ceața acoperă toată valea și munții mai scunzi din apropiere. Fenomenul se numește marea alpină și e foarte spectaculos. Rămâne numai Ceahlăul singur deasupra ceții groase. Fiind an secetos, acumularea de apă din baraj la cote minime, marea alpină a fost anemică rău, trei fire de pâclă ce s-au risipit repejor. Minunatele culori în care se descompunea lumină prin văzduh și nuanțele fantastice ale proiecției ei pe stânci și pe pajiști ne-au făcut să rămânem pe platou până mult după răsăritul soarelui. Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu corporatiștii mânați de acea angajată a lunii, aflați că au coborât în Durău imediat după ce au terminat masa, în timp ce noi eram pe Toaca.

Venind timpul coborârii, nu ne-am abătut de la planul inițial și am urmat traseul cruce roșie, care coboară de la Cabana Dochia în Durău, pe la Cascada Duruitoarea. Se traversează platoul de la est la vest, pe la sud de schit, pe marginea rezervației. Poteca merge apoi pe conturul platoului până când diferența de nivel devine considerabilă. Se coboară lejer printre stânci și vegetație până se ajunge oarecum sub Vârful Toaca, dar de data asta pe partea sa vestică. Cam o oră durează acestă plimbare plăcută și lejeră în zona pajiștii alpine. Am descris un arc de cerc pe direcția est – vest.

La Piciorul Șchiop direcția de mers devine nord și coborâm perpendicular pe Vârful Toaca. Poteca se îngustează și coborârea se arată mai periculoasă, dar încă nu am atins cea mai complicată parte a traseului. Intrăm în pădure și vom ieși abia la Durău.

Curând traseul va coborî pe valea unui pârâu. Deja nu mai e de glumit, panta e nervoasă rău, în stânga ai o râpă, iar dacă te-a binecuvântat o ploaie, vorbim de sport extrem. Această secțiune necesită încălțăminte adecvată și o grămadă de atenție. Cascada Duruitoarea începe să se audă tot mai puternic. Deocamdată nu se poate zări.

Te prinzi cam unde e cascada, când vezi jos bănci și lume pe ele. Diferența de nivel e considerabilă, dar în această zonă traseul e amenajat și coborârea e sigură. Treptele din trunchiuri și balustradele din copaci te ajută mult. Această a doua oră a coborârii a fost cea mai intensă și solicitantă, iar relaxarea la cascadă vine ca o recompensă firească. Căderea de apă însumează 25 de metri în două trepte și zgomotul creat i-a adus numele Duruitoarea. Seceta din acel an a afectat cascada, însă izvoarele de sub Toaca fiind dintre cele mai viguroase, apă era suficientă pentru ca șuvoiul să fie spectaculos și să avem ce admira.

După vreo oră de mers lejer ieși din pădure în Durău. Trecerea e bruscă, imediat începe forfota mașinilor și senzația e că ai nimerit într-un oraș. Între Durău și coada lacului se găsește satul Ceahlău, păstrător al unor ruine cu povești tragice. La poalele Ceahlăului, familia Cantacuzino și-a făcut un cuib de refugiu și de scăpare în Transilvania la nevoie. Pe acel loc, fratele voievodului Vasile Lupu, Gheorghe Coci, ridică un schit ce va fi refăcut de mitropolitul Veniamin Costachi. Arde după ce turcii prăjesc niște eteriști refugiați acolo. Încă din secolul XVII Cantacuzinii s-au întins ca râia pe toată valea Bistriței și au intrat în conflict cu călugării Schitului Hangu. Unul dintre Cantacuzini, umblând fleaura prin Rusia, s-a pricopsit cu titlul de cneaz. Cu ceva abilitate, fiul său reușește să scape de popi și pe locul schitului ridică un fel de cetate. Cu timpul i se va spune Palatul Cnejilor, loc de adăpost pentru Alecsandri, Cuza și Russo după 1848. Vizitat de străini și leagăn al unor povești fantastice. Gheorghe Cantacuzino, fiul celui care purta titulatura de cneaz, sătul de procese și de serviciu în slujba rușilor, își împarte averea fiilor săi și se duce în străinătate. Aceștia, în stilul Dănilă Prepeleac, pierd toată averea uluitor de repede, inclusiv cetatea de sub Ceahlău. Hotărăsc să reziste aici, dar creditorii lor angajează un albanez care le dă foc. Unul se sinucide, doi sunt capturați vii și scoși afară din Palatul Cnejilor. Toată întâmplarea e pusă pe seama blestemelor popilor, pentru că părintele lor a fost dărâmător de altare. În zilele noastre, printre ruinele părăsite a apărut o biserică îngrijită.

Ceahlăul este un munte sufocat complet. De atunci nu am simțit nici nevoia și nici dorința să revin pe crestele lui. Probabil, cândva, îl voi mai urca. Voi căuta o fereastră de timp potrivită, când corporatiștii ieșeni nu au cretinele lor timbildinguri la Durău și nici când asociația de proprietari de la scara mea organizează ședința anuală la Dochia. Mă gândesc tot la două trasee diferite, dar în partea sudică a masivului.

3 gânduri despre „Minunatul munte sufocat pe nume Ceahlău

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.