Leagănul României și cea dintâi capitală a tuturor românilor [4/71]

Iaşul nu a apărut des pe aici, mereu a fost undeva la jumătatea drumurilor mele către est şi sud, către Nistru şi Dunăre, la fel cum era odinioară pentru vechii negustori. Peste zece ani, perioada 2007-2019, am tot umblat prin Iaşi, însă am scris numai despre câteva plimbări într-un sfârşit de toamnă şi o incursiune la sud de Bahlui, care va avea o continuare firească. A venit timpul pentru cel mai amplu articol de pe blog şi va rămâne aşa multă vreme, poate până când voi izbuti ceva asemănător despre Suceava. Ocazie mai bună decât un veac de la Marea Unire nu se putea găsi, mai ales că cititorii care au trecut pe aici au avut prilejul să descopere cum o mâna de bărbaţi a făcut Mica Unire, croind o a patra cale pentru neamul românesc, sfidând cele trei imperii potrivnice. Oricât s-ar burica unii în zilele noastre, îndrugând verzi şi uscate despre o capitală a Moldovei, cel puțin pentru mine, Iaşul are mai multe în comun cu România, cu naşterea ei, cu izvoarele culturii române, decât cu gloria vechii Moldove. Că le place sau nu regionaliştilor ieşeni şi bucoviniştilor suceveni, istoria Moldovei care contează s-a făcut la Suceava în vremea Muşatinilor şi urmele ei încă mai dăinuiesc, deşi se tot străduiesc nişte caca întârziaţi să le umbrească.

Acum Iaşul e doar capitala judeţului Iaşi, însă are toate şansele să revină şi să se distanţeze în poziţia de al doilea oraş al ţării pe care a născut-o. Din 2019, Iașul poartă titlul de Capitală Istorică a României, o vrăjeală de tipul orașelor erou din fosta URSS. În afara domniei impresionante a lui Vasile Lupu, care i-a dat strălucire, Iaşul de dinaintea plăsmuirii României este unic între aşezările vechii Moldove prin tezaurul vestigiilor fanariote, pe care-l ține ascuns. În timpul Primului Război Mondial, Iașul a fost pentru doi ani capitala Regatului României, care mai rămăsese cu vreo câteve judeţe. Din toate ungherele românimii refugiaţii s-au adunat la Iaşi şi populaţia oraşului a depăşit 400 de mii de locuitori. Înghesuială mare, epidemii scăpate de sub control, foamete şi sărăcie, dar la visul unei Românii Mari nu renunţase nimeni.

Ceva mai târziu, când capitala Regatului României s-a restabilit la Bucureşti şi refugiaţii s-au întors în locurile lor de baştină, populaţia Iaşului depăşea cu puţin 100 de mii de locuitori, fiind al patrulea oraş din acest punct de vedere al României Mari. Români erau doar vreo 60 de procente, pe când evreii treceau bine de o treime, restul alte naţionalităţi. Pe atunci judeţul Iaşi era considerabil mai mic decât în prezent, însă se întindea peste Prut şi îngloba oraşul Ungheni, aflat actualmente în Republica Moldova. Populaţia judeţului era de circa 275 de mii de locuitori, dintre care români erau 80 de procente. Populaţia actualului judeţ Iaşi a scăzut de curând sub 800 de mii de locuitori, fiind cel mai populat al țării, întrecut doar de București, iar reşedinţa sa se apropie din nou de 300 de mii de locuitori.

Terminată introducerea să trecem la dezvoltarea istorică a oraşului clădit pe dealurile scunde ale Câmpiei Jijiei şi extins apoi, peste Bahlui, pe dealurile înalte ce aparţin Coastei Iaşilor, o formaţiune a Podişului Central Moldovenesc. Distanţa de la Iaşi până la malul Prutului nu depăşeşte 20 de km. Diferenţa de nivel dintre cele două tipuri de dealuri despărţite de Bahlui este considerabilă, ceea ce i-a făcut pe pictorii din vechime să prezinte Dealul Repedea ca un adevărat munte, așa cum se poate observa în imaginea de mai jos. Iaşul era aşezat exact în centrul vechii Moldove şi a apărut datorită intersectării principalelor drumuri negustoreşti. Dacă vă amintiţi de documentul emis de cancelaria voievodului Alexandru cel Bun la 1408, în octombrie, de care am amintit când am trecut pe la Cernăuţi, ştiţi deja că acolo era menţionat pentru prima oară şi Iaşul. Tot acolo apar pentru prima dată: Tighina, Bacău, Bârlad, Dorohoi şi Târgu Neamț.

Mutarea capitalei Moldovei la Iaşi s-a petrecut în 1564, când turcii i-au impus lui Alexandru Lăpuşneanu acest lucru, pentru a putea controla mai uşor voievodatul. Am strâns informaţii şi fotografii de pe blogul Turist în Iaşi, din cărţile lui Ion Mitican, din felurite articole semnate de istorici și cercetători locali în gazetele Iaşului şi de pe diverse pagini de Facebook dedicate oraşului dispărut în urma sistematizărilor din ultimile două secole. Fotografiile care îmi aparțin le-am marcat, pe celelalte le-am lăsat așa cum le-am găsit, fără a le decupa sau modifica. Mai jos găsiţi o serie de hărţi din care veţi înţelege cum s-a dezvoltat Iaşul de-a lungul istoriei pe cele șapte coline separate de pârâie glodoase și o mare mlaștină inundabilă pe valea Bahluiului. Sunt o grămadă de teorii care leagă numele Iași de populația alanilor, însă niciuna confirmată satisfăcător.

Cea mai veche reprezentare a orașului Iași, fidelă, nu fantezistă, datează din 1793. Atunci, armata țaristă era prin capitala Moldovei în una dintre numeroasele sale incursiuni. Pretextul era clasica vrăjeală a apărării fraților ortodocși de păgânii turci. Armata căra pe atunci pictori peisagiști, al căror rol era redarea cât mai fidelă a teritoriului ocupat sau care urma a fi ocupat. Unul, pe nume Mihail Mateevici Ivanov, s-a urcat pe Dealul Tătărași, lângă Biserica Nicoriță, și s-a pus pe treabă. Și-a denumit opera cam așa: Vederea orașului Iași din Tătărași. Râurile Bahlui și Cacaina. Ce mai este în picioare din ce a zugrăvit rusul vom descoperi mai la vale.

Mai jos sunt hărţi ale oraşului cu locurile de la nord de Bahlui pe unde ne vom plimba. Probabil puţine străzi au scăpat nebătute. Tot aici am inserat un film despre degradarea în care ajunsese Iaşul undeva în preajma anului 2010 şi despre demolările fără cap şi cu ură care s-au făcut în ultimele două secole, vârful fiind atins după cumplitul cutremur din 1977. În anul 2019, oricât s-ar plânge ieşenii, oraşul lor e fruntaş în ţară în ceea ce priveşte reabilitările şi renovările clădirilor vechi. Într-o proporţie uriaşă, clădirile simbol ale urbei se arată proaspăt gătite iubitorilor de frumos sau simplilor gură-cască şi redau Iaşului acel parfum de capitală a culturii româneşti care tindea să se piardă în marasmul postdecembrist.

Nu voi mai începe plimbarea din buricul târgului așa cum am procedat până în prezent, ci de la GARĂ, însă vom atinge repede zona centrală. Primul tren a ajuns la Iași, în 1870, dinspre Cernăuți. Am văzut că e mare motiv de laudă că Iașul a fost legat mai întâi de Ievropa cilivizată, adică de Viana, decât de București. O altă dovadă de etnomasochism! Parlamentarii de Iași mergeau la București via Viena, unde schimbau trenul cu vaporul, dura mai puțin decât cu poștalionul. Doar vreo doi ani a ținut acest nefiresc traseu. După cum se observă lesne din hărțile de mai sus, gara a fost construită în vecinătatea mlăștinoasă a Bahluiului și asta a născut o puzderie de probleme. Compania Lemberg-Czernowitz-Jassy Eisenbahn a întârziat mult lucrările, chiar o aripă a monumentalei construcții cu înfățișare venețiană și parfum gotic s-a surpat. În 1880, statul român a răscumpărat totul de la nemți și a început exploatarea căii ferate și extinderea acesteia. O întâmplare fericită a făcut să întâlnesc trenul regal în gară.

L-am admirat din exterior, era buluc de lume în interior și mi-a trecut cheful de vizitare. Actualul tren regal e mai nou, e din perioada interbelică însă, în timpul Primului Război Mondial, această gară era cel mai aglomerat loc al Capitalei de Război a statului asediat și sfârtecat. Pe aici au trecut toate oficialitățile și aici se sortau refugiații. Statul român controla calea ferată doar până la Mărășești, mai la sud ocupația germană și-a instituit propriul control. Aripile clădirii datează din perioada României Mari, iar tovarășii, văzuseră ei în URSS că gările au turn, au amplasat unul și pe gara ieșeană. Multe prefaceri au avut loc, unele cu rost, altele fără, de exemplu nu înțeleg de ce au fost scoase șinele de tramvai din piața gării. Ultima reabilitare a adus înfățișarea construcției cât s-a putut de aproape de cea originală. Cine și ce au mai trecut pe aici? Tezaurul României către Moscova, refugiații din Basarabia cedată, ostașii către Frontul de Est, evreii către moarte, țari ruși și toată eminența cenușie a Marii Uniri.

Inginerii români nu s-au lăsat mai prejos și unul pe nume Eliad s-a pus în fruntea unor entuziaști și a înființat o societate care a construit prima cale ferată cu minte și bani românești. Așa a apărut, în 1874, linia Iași – Ungheni, pe care circulau vagoane vopsite în tricolorul românesc. Acum Iașul era legat și de Odesa, Ungheni făcând parte din Imperiul Țarist. Linia avea ecartament larg și era folosită mai mult pentru comerț, export de păcură, sare și făină. Aceste trenuri porneau din curtea a ceea ce astăzi se numește Vama Veche. O parte din clădire a ajuns autogara principală a Iașului. Destul de aglomerată și spațiul total impropriu. Linia cu ecartament larg mai ajunge doar până la Socola, gara ieșeană folosită pentru marfă și locul până unde pot veni trenurile directe Chișinău – Iași, iar Nicolina este gara internațională. Gara Iași sau Gara Mare, cum i se mai spune, este destinată numai traficului de călători. Acestea sunt cele trei gări ale Iașului.

Pentru accesul facil de la gară către centrul orașului a fost trasată Strada Gării și au fost vremuri când avea mai mult farmec. După Marea Unire a primit numele lui Ferdinand Întregitorul. Relieful a făcut să nu se poată construi o arteră dreaptă care să lege gara de Copou. Diferența de nivel în punctul Râpa Galbenă era considerabilă și s-a optat pentru amenajarea acesteia ca punct de belvedere, iar cei grăbiți nu au decât să coboare spectaculoasele scări. Mașinile înconjoară puțin. La Râpa Galbenă voi reveni când mă întorc către gară.

Nu urcăm încă spre centru și nici spre Copou, ci ne abatem pe niște străduțe scăpate de demolări și peste care ar fi trebuit să se construiască axa Copou – Gară. S-a materializat doar până în Șoseaua Arcu. Urmăm Strada Petru Rareș printre case vechi, transfigurate brutal asemenea unor babe care-și fac operații estetice ratate, și, după ce trecem intersecția cu Strada Gându, Petru Rareș devine Costache Negruzzi, fostă Horea. Ni se arată primenită Școala Nr. 31. E una din acele școli de la cumpăna veacurilor XIX și XX încadrate sec în tipologia Spiru Haret. Ministrul reformator a impus acest tip de construcție pe tot teritoriul regatului vremii sale. Sunt o puzderie în Iași și ne vom întâlni frecvent cu clone, dar această școală are calitatea de a fi renovată. Fațada ne arată o stemă a Iașului care a început să fie repopularizată, după ce a fost abandonată în perioada României Mari.

Să recurgem la experți pentru a vedea câtă sminteală a stârnit un turn ruinat al Curții Domnești. În articolul Vechi turnuri ale Iașilor, istoricul Sorin Iftimi povestește: După 1850, nostalgia ieşenilor a făcut ca în stema oraşului să apară imaginea unui vechi turn al Curţii domneşti, demantelat pe la 1834, dar considerat de concitadinii noştri de atunci ca un vestigiu roman, o dovadă vie a rădăcinilor noastre latine. Cu aceasta coborâm la originile mitice ale “Oraşului celor şapte coline”. Stema a fost în vigoare vreo 70 de ani, dar ea mai poate fi zărită şi astăzi pe unele din edificiile mai vechi ale Iaşilor. La Esplanada “Elisabeta” de la Râpa Galbenă, pe lângă reprezentarea ca atare a stemei, putem lesne observa că şi numeroşii stâlpi de piatră ce flanchează scările monumentale, sunt stilizaţi tot după ideea de “turn”. Lângă turn apar și niște delfini sau sturioni, dovadă că obsesia ieșenilor pentru un Bahlui navigabil are câteva secole.

Peste drum de școală se află clădirea care a adăpostit Prefectura județului Iași în perioada interbelică. Acum este unul dintre corpurile Universității de Arte George Enescu. La intersecția cu Strada Gheorghe Săulescu ne abatem pe aceasta până în dreptul unei construcții care-ți fură privirea prin halul în care a ajuns. E Palatul Beldiman, construit în 1819, pe care familia de patrioți îl pierde, în 1873, în folosul altor boieri. Comuniștii fac din el Casa Pionierilor. Din 2011 este în renovare și arată ca dracu’. Revenim pe Strada Costache Negruzzi în dreptul unei frumoase clădiri neobrâncovenești care maschează Parcul Junimea și ne vom continua încă puțin plimbarea pe după blocurile gri. Acest parc și-a tot schimbat denumirea în funcție de cum bătea vântul istoriei. Din Bicaz, numele i-a fost schimbat în Horea, Cloșca și Crișan, odată cu aducerea statuilor celor trei martiri ai neamului românesc, mutate din fața Palatului Oștirii din Copou, unde ar fi trebuit să apară busturile celor trei mareșali ai Armatei Române. Au apărut acolo doar două, după cum vom vedea, și cel al regelui Ferdinand I, pentru că, între timp, Ion Antonescu a fost pus temporar la index. Denumirea încetățenită printre ieșeni este Junimea, de la numele librăriei aflată între parc și Piața Unirii.

Lăsăm Strada Costache Negruzzi, care ne-ar fi scos în Iașul remodelat recent, și coborâm pe Strada Arhitect GM Cantacuzino, fostă Crișan. Descoperim prima biserică boierească din lungul șir cu care ne vom întâlni. Sf. Gheorghe-Lozonschi își pierde obârșia în negura timpului. Primul Lozonschi ar fi fost un grec pripășit pe la Lozna, o așezare în actualul județ Botoșani. Cert e că un anume Iordachi Lozonschi, descendent al primului, a construit biserica actuală la 1800 fix, cum zice pisania în limba română cu caractere chirilice. Pe Horea (Costache Negruzzi) am fost, pe Crișan (Arhitect GM Cantacuzino) suntem, probabil vă întrebați unde e Cloșca? Strada Cloșca a rămas Cloșca, pe unele hărți cel puțin, că pe altele apare drept Iordachi Lozonschi, și desparte Biserica Sf. Gheorghe-Lozonschi de actualul sediu al Facultății de Teologie Ortodoxă sau Corpul T al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Prima destinație a impresionantei clădiri a fost de palat domnesc. Mihail Sturza a domnit 15 ani, a fost hrăpăreț, a pendulat între ruși și turci, a încercat reforme și multe lucruri bune s-au legat de numele său. Academia Mihăileană, Palatul domnesc de care vorbim și primele drumuri moderne ale Moldovei. La începutul secolului XX, seminarul teologic de la Socola, cel făcut celebru de Ion Creangă, își mută sediul în palatul lui Mihail Sturza. Mai menționez că pe Strada Arhitect GM Cantacuzino se găsește Baia Turcească, o construcție uitată căreia i se promite cel mai luminos viitor, ceva centru de expoziție și alte vrăjeli. Acum suntem în spatele Mitropoliei și ne vom întoarce, pe o altă cale, ceva mai încolo, în acest punct.

Revenim la intersecția Străzii Gării cu Șoseaua Arcu și de data asta mergem pe cea din urmă. Intrăm în Iașul marilor demolări. Numele străzii se datorează unui arc de piatră care lega clădirile Academiei Mihăilene și pe sub care trecea șoseaua. Gimnaziul Vasilian, fondat de Gheorghe Asachi la școala de lângă Mânăstriea Trei Ierarhi, cu ajutorul domnului Mihail Sturza și al mitropolitului Veniamin Costachi, în 1834, este transformat în Academia Mihăileană, cu sediul în casele unui boier pe nume Petrache Cazimir. Ulterior se cumpără și casele de peste drum și, în 1841, se edifică arcul care făcea legătura între clădiri. Academia Mihăileană este socotită întâiul lăcaș de învățământ superior modern în limba română din toată românimea. Nu întâmplător, la 1860, o parte a acestei academii se organizează în Universitatea din Iași, iar cealaltă parte devine Colegiul Național, unul din cele doar șapte licee ale Principatelor Unite din vremea domniei lui Cuza. Clădirile vechi dispar, Colegiul Național va dobândi un sediu nou în 1894, pe care îl putem admira în zilele noastre, dar restul cade sub buldozere, iar pe locul caselor boierului Petrache Cazimir se ridică blocul botezat TAROM și, înaintând către Piața Unirii, observăm cum a fost modelată zona de-a lungul ultimului secol.

Apariția Pieței Unirii a fost destul de greoaie, pentru că acolo nu exista efectiv un spațiu atât de larg care să poată fi numit astfel. Hora Unirii s-a jucat prima oară la 5 ianuarie 1859 în fața Hanului Petrea Bacalu. Mica Unire se sărbătorește din 1861 pe 24 ianuarie. De fiecare dată apar discuții că de ce la Iași se sărbătorește a doua alegere a lui Cuza, cea de la București. Explicația o dă Ion Mitican: Din inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, pentru a se îndepărta orice umbră de separatism moldovenesc, începînd cu anul 1861, se renunța și la sărbătorirea zilei de 5 ianuarie, considerîndu-se “absorbită” de 24 ianuarie. În 1890 este lansată ideea unei Piețe a Unirii, iar abia în preajma lui 1900 apare prima versiune a acesteia. Dintre clădirile ceva mai vechi, cam de-o seamă cu Colegiul Național, au rămas Hotelul Traian și Palatul Braunstein, acesta din urmă pare că în sfârșit va intra în reabilitare.

Se văd bine ambele în prima poză de mai jos. Primul primar al Iașului care a început să radă dughenele a fost Scarlat Pastia, cu gândul să facă un teatru național, l-a angajat pe Gustave Eiffel, aflat cu ceva treabă pe Prut, podul de la Ungheni pe care circulă trenurile și astăzi, să se ocupe. Numai că lucrarea l-a costat atât de mult, că creditorii au pus mâna pe construcție și au transformat-o în hotel. Din 1882 avem Grand Hotel Traian. A adăpostit pentru scurtă vreme Guvernul României în perioada Primului Război Mondial. Palatul Braunstein a fost terminat în 1914 și apare mai mereu ascuns după tricolor pentru că starea lui e deplorabilă, la un cutremur recent bucăți din fațadă au căzut pe trotuar. Bombardamentele din 1944 și sinistrul cutremur din 1977 au dus la demolări masive și configurarea actualei Piețe a Unirii dominată de Hotel Unirea.

Și Hora Unirii se tot joacă pe acest loc, la 24 ianuarie, indiferent de regim și conducere. Simbolul pieței, monumentul lui Cuza și a celor care au mers pe a patra cale, sfidând imperiile, pentru a naște o țară nedorită de mulți din exterior, s-a materializat cam la fel de greu ca spațiul din jur. Imediat după decesul lui Alexandru Ioan Cuza, petrecut în 1873, niște studenți s-au apucat să strângă bani pentru ridicarea unei statui a domnitorului. Au urmat inițiative, comitete și comiții care au tot bătut apa în piuă, fiind faultate ba de liberali, ba de Carol I însuși. Amintirea lui Cuza și priza pe care o avea la popor deranjau după moarte mai ceva ca în timpul vieții. Pentru că lumea și o serie de boieri doreau neapărat o statuie, liberalii, conservatorii și regele s-au gândit că ar fi cazul să facă la Iași un Monument al Unirii care să nu-l includă pe Cuza. De-a lungul timpului s-au adunat ceva bani și, până la urmă, un comitet, care-l avea în componență pe Xenopol, îl contactează pe sculptorul italian Romanelli care, destul de dezinteresat de partea materială, se apucă de treabă. Autoritățile caută să nu amplaseze statuia în locul unde se cuvenea, dar manifestații de stradă ale studențimii și cetățenilor, conduse de Nicolae Iorga, Xenopol și AC Cuza, petrecute la 1910, au efect. Primul cedează Carol I, care donează o sumă importantă și va participa la dezvelirea statuii, petrecută în 1912. Vor ceda și liberalii, iar la inaugurarea monumentului puzderie de lume umple micuța Piață a Unirii, înconjurată de berării, cunoscută în epocă între ieșeni ca Piața Veseliei.

Greu s-a născut una dintre cele mai frumoase statui ale țării, dar foarte rapid a devenit simbol național. Tunurile capturate de la nemți la Mărășești, după magnifica victorie din vara lui 1917, au fost expuse împrejurul statuii și vom reveni constant în Piața Unirii, fiindcă locul și-a câștigat, de-a lungul istoriei, o mare însemnătate pentru neamul românesc. Alături de Cuza, imortalizați în bronz, sunt cei care l-au ajutat cel mai mult să-și îndeplinească misiunea asumată în ziua alegerii sale pe scaunul de domn al Moldovei și mai apoi al Țării Românești: Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Creţulescu şi generalul Florescu. Într-un pasaj din Piața Unirii am găsit un grafitti care condensează cu măiestrie multe dintre simbolurile Iașului, pe care le vom înșira de acum înainte.

Continuăm cu Ion Mitican: Faimoasa Uliță Mare, întinsă pe vremea domnitorului Mihail Sturza de sub zidul Curții și pînă oleacă mai sus de poarta Grădinii Publice, plantată pe așezătura dealului, unde se rînduise și o rohatcă. Lărgită și, pe ici pe colo, îndreptată și răscroită, prin 1845, o parte se pava cu calupuri de lemn, apoi cu piatră, înlocuită și ea prin 1852 cu granit de Tarcău. Înființîndu-se primăriile, în martie 1864 și botezîndu-se fostele ulițe și hudițe (1866), capătului din deal al Uliței Mari i se da numele regelui Carol I, iar porțiunii din mijloc pe al domnitorului Alexandru Lăpușneanu – ca recunoștință pentru aducerea și statornicirea capitalei pe malul Bahluiului, bogatul rîu de altădată, cu pește, mori și ape limpezi, izvorîte din codrii Hîrlăului. Se lăsa neschimbată numirea părții de jos (Strada Mare), dintre hanul lui Petrea Bacalu și Curtea Domnească pînă la marea sărbătoare a dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare (5 iunie 1883), cînd și aceasta se înfrupta din faima eroului, luîndu-i numele. În prima poză se observă că actuala Ștefan cel Mare a beneficiat de o străpungere pentru a se uni direct cu Piața Unirii.

Vechea Ștefan cel Mare pornea din actuala Cuza Vodă, fostă a Goliei, în poză străduța din dreapta, ce acum poartă numele 14 Decembrie 1989, în cinstea evenimentelor care ar fi trebuit să pornească Revoluția de la Iași. Datorită acestei străpungeri există vizibilitate directă între Hotelul Traian și Palatul Culturii. Această porțiune a fostei Ulițe Mari, acum în întregime Bulevardul Ștefan cel Mare, este amenajată pe cea mai mare lungime ca principalul pietonal al Iașilor, locul unde se întâmplă mereu ceva, spațiu cu cafenele, menestreli și căsuțe ale negustorilor de nimicuri. Cumva ideea pietonalului a cam spart monopolul de spațiu destinat pelerinilor. Pe vremea lui Creangă și Eminescu, porțiunea Uliței Mari din preajma Mitropoliei era locul frecventat de pelerini, segmentul Lăpușneanu, din care azi se mai păstrează câteva clădiri, era zona cafenelelor, cofetăriilor și prăvăliilor cu noutăți europene, iar secțiunea ce urca spre Copou se considera spațiu de promenadă. În Iași, pe actualul Bulevard al Independenței, numit cândva Ulița Nouă sau Podul Hagioaei, era spațiul unde se tratau bolnavii din toată Moldova și veți vedea că acolo nu s-au schimbat foarte mult lucrurile.

În anii societății socialiste multilateral dezvoltate s-au făcut blocuri pentru oamenii muncii, în această zonă pentru conducătorii clasei muncitoare și apărătorii ei. În apropierea Mitropoliei s-au păstrat ruinele unor case boierești. Nu au fost rase cu buldozerele, ci au rămas așa de izbeliște, iar după 1989 li se prevedea un viitor luminos. Autoritățile le-au dosit și au amplasat în zona lor un cub din metal vopsit în verde, devenit reper și loc de întâlnire. Erau ceva crâșme pe la marginea acelor catacombe, însă o crimă înfiorătoare a interzis accesul prin hrubele transformate de nemernici în depozit de gunoi. Fiind principala arteră a Iașului, Bulevardul Ștefan cel Mare a fost și este locul predilect pentru defilări, manifestații, mitinguri, zavere și orice fel de adunare ce începe în Piața Unirii.

Peste drum de Mitropolie găsim una dintre cele mai grele clădiri ale orașului, și pe Ștefan cel Mare e abundență, Palatul Roznovanu sau Ruset-Roznovanu sau Rosetti-Roznovanu, sediul actual al Primăriei Iași. Prima versiune a fost ridicată pe la sfârșitul secolului XVIII și era cea mai frumoasă construcție a orașului. Boierul Iordache Roznovanu, care a ținut trei neveste, l-a dat pe mâna arhitectului Freywald să-l primenească. Acesta a proiectat catedrala vecină. Familia Roznovanu a fost una dintre cele mai puternice ale Iașului secolului XIX și s-a băgat în combinații cu rușii pentru tronul Moldovei. Actualmente, în fața clădirii sunt trei statui, două permanete și una temporară. Cele ale iluștrilor primari ai Iașului Vasile Pogor și Nicolae Gane, ne vom tot întâlni cu ei, și cea a lui Ferdinand I, căreia i se caută cel mai potrivit loc în oraș în această perioadă de o importanță deosebită. Vasile Pogor a fost primarul care a cumpărat palatul, în 1891, pentru a-l face sediul Primăriei.

Primăria Iași a început încă de acum vreo doi ani pregătirea Centenarului și mi-a plăcut că nu era lună când să nu aibă loc vreo activitate în această direcție. Jos pălăria pentru Chirica! O inițiativă bună a fost amplasarea de plăci care să informeze contemporanii acestei aniversări ce instituții ale Capitalei de Război au adăpostit clădirile simbol ale orașului. Între 1916 și 1918, unde era biroul primarului, a fost spațiul de lucru al regelui Ferdinand I, sala de ședințe a fost locul unde s-a întrunit Consiliul de Război. S-au perindat și alte instituții prin palat în acei ani zbuciumați, dar memoria l-a păstrat ca al lui Ferdinand. Au fost vremuri și evenimente când soarta țării a atârnat de un fir de păr la scara istoriei, însă, în 1918, Dumnezeu ne-a dat, dar am avut și bărbați care au știut să pună în traistă. În 1970 redevine sediul Primăriei, după ce comuniștii l-au făcut casa partidului unic. În ziua de 24 ianuarie, Palatul Roznovanu își deschide porțile pentru toată lumea și de fiecare dată te întâmpină cu o altă expoziție.

Pășim în incinta Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, asta sună ca curu’, mai ales că de Mitropolia Bucovinei de la Cernăuți, cea pusă pe picioare de austrieci pentru a diviza ortodocșii români și a-i deznaționaliza, s-a ales praful, este pe mâna Moscovei, nici măcar a Kievului. Era suficient Mitropolia Moldovei. Provocațîile de tip a Întregii Moldove, cum se numește agentura kaghebistă a lui Căntărean de la Chișinău, sunt de prost gust. Cum era și normal, organele noastre au reacționat peste Prut cu Mitropolia Basarabiei, dar cucerirea spațiului dintre Nistru și Prut merge greu pe zona de operațiuni în sutană. Șerpăraie securistă mai mare ca în biserică rar găsești, de exemplu, Mitropolia Ardealului, cu sediul la Sibiu, a fost spartă în două, pentru că infamul grup de la Cluj voia să aibă și o mitropolie pe mână. Reabilitate și atent spoite, pe latura sudică întâlnim poate cele mai frumoase clădiri ale ansamblului: Mitropolia Veche și Palatul Mitropolitan. Biserica cu hramul Sf. Gheorghe a fost catedrală mitropolitană cam un veac, din 1769 și până în 1887. Și-ar fi încheiat mai rapid misiunea, însă chinurile facerii actualei Catedrale Mitropolitane au durat vreo jumătate de secol.

După o răfuială cu popii, voievodul Ioan Teodor Calimachi l-a făcut mitropolit pe frate-su’, Gavriil, și acesta s-a apucat de treabă, a pus piatra de temelie pentru o catedrală mitropolitană nouă. Neamul Calimachi se trage din niște câmpulungeni numiți Calmaș, dar, după modelul lui Ionescu devenit la Paris Ionesco și Hodorogea devenit sub ruși Godoroja, așa Calmaș a devenit Calimachi sub nefasta influență greacă. Biserica s-a confruntat cu tot felul de probleme și cam jumătate din timp a fost în renovare și reabilitare, acum este muzeu și necropolă a mitropoliților. Ba în pridvor sunt desenate niște avioane la propriu. Hramul Sf. Gheorghe nu a fost ales întâmplător, era hramul Mitropoliei încă de când aceasta se afla la Suceava și a ajutat când austriecii au furat nordul Moldovei cu tot cu pământurile pe care le avea biserica acolo. Cu toate că tronul Moldovei s-a mutat la Iași în 1564, scaunul Mitropoliei Moldovei a rămas la Suceava până în 1677. Atunci, voievodul Antonie Ruset a adus mitropolitul la Iași, iar acesta și aparatul său s-au tot plimbat prin diferite case, până când, la începutul veacului XX, s-a hotărât construirea unui Palat Mitropolitan, pe care-l putem admira astăzi.

Din cauza numeroaselor probleme pe care le avea Mitropolia Veche, încă de pe la 1820, a început să circule ideea unei noi catedrale. Domnitorul Mihail Sturza a dorit ceva monumental cum nu mai văzuse Moldova până atunci. Era încurajat de mitropolitul Veniamin Costachi. După cum deja ştim, acest binom a lăsat în urmă multe lucruri bune. În ordine cronologică, actuala construcţie avea să fie a treia biserică pe acelaşi loc. Echipa arhitectului Freywald a lucrat din 1833 până în 1839, vreo două decenii lucrurile au părut în ordine, dar, în 1857, bolta s-a prăbuşit. Nasol moment! Buimăceala a durat mai bine de un sfert de veac, lumea era ocupată cu facerea României, cu reformele, cu Independenţa, cu transformarea principatului în regat, nu era vreme de monumente. Abia după 1880, mitropolitul Naniescu îl aduce pe arhitectul Orăscu de la Bucureşti, care elimină erorile de proiectare şi dă construcţiei o altă formă. Pentru că era cea mai importantă biserică a vremii sale, mitropolitul îl aduce pe Tatarescu să execute pictura. Cu chiu cu vai şi mare fast, în 1887, se sfinţeşte edificiul în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Cei doi sunt pictaţi într-o frescă de mari dimensiuni în interior. Totuşi, mai lipsea ceva. Moaştele pe care şi le procurase Vasile Lupu de la Constantinopol şi le aşezase în biserica lui favorită, la care vom ajunge îndată, au fost mutate, în 1889, în Mitropolia Nouă. De atunci celebrele cozi de Sf. Parascheva s-au mutat olecuţă mai harcana.

Într-o poză mai sus ați văzut că între Catedrala Mitropolitană și Teatrul Național erau câteva maghernițe care obturau vizibilitatea directă. Cu timpul au fost rase şi în locul lor a apărut o esplanadă cu statui ascunse de vegetație, unde artiștii își vând desenele şi tablourile. Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi este cel mai vechi al patriei. Vor tot curge formulări de genul: cel mai vechi, primul, întâiul, când vine vorba de Iași. Acest oraș este leagănul României din foarte multe perspective. Cu răbdare le vom descoperi pe toate. Tot pe aici a existat Pomul Verde, primul teatru evreiesc din lume cu piese în idiș, ca să nu ne rezumăm doar la țara noastră. A fost înființat în 1876 și a ținut până când evreii din Iași s-au cărat în Israel sub motivul că vor să distrugă capitalismul din interior. Marii bărbați ai națiunii române: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu pun bazele, în 1840, naționalului ieșean, iar trupa care juca piese în limba română este încredințată lui Costache Caragiale, unchiul viitorului mare dramaturg care, deloc surprinzător, va avea o legătură strânsă cu Iașul.

Din 1846 piesele se joacă pe scena Teatrului Mare din Copou. Acolo a repurtat Vasile Alecsandri succesele sale în care a făcut echipă cu Alexandru Flechtenmacher, născut la Iași dintr-un tată sas fugit din Transilvania. Celor doi datorăm Hora Unirii. În 1888, doar scrumul mai rămâne din teatrul din Copou și mai durează vreo câțiva ani până să fie tocmiți niște austrieci, care au rămas în istorie cu teatrele construite prin centrul și estul Europei, o parte din ele le-ați văzut pe acest blog. În 1896, Nicolae Gane inaugurează clădirea pe care o admirăm astăzi. Reabilitată acum câțiva ani, arată extraordinar. Tot de atunci datează uzina electrică, transformată în sală pentru reprezentații mai restrânse în zilele noastre. Este importantă pentru că marchează începutul iluminatului electric la Iași. Teatrul și esplanada sunt separate de Strada Agatha Bârsescu. Aceasta pornește din acest punct, merge paralel cu Ștefan cel Mare și se înfundă într-o centură de blocuri din dosul Casei Pătrate. Actrița bucureșteană a făcut carieră pe scenele lumii, apoi s-a retras la Iași, unde a predat la conservator până la moarte.

Vasile Alecsandri împrumută numele teatrului abia în 1956, când se împlineau 140 de ani de la primul spectacol în limba română de pe aceste meleaguri. 27 decembrie 1816. Iasi. Teatrul in limba nationala era un vis frumos pentru multi tineri, iar acesta a devenit realitate datorita lui Gheorghe Asachi. Om umblat prin lume, cu gusturi fine si sete de cultura, a stiut sa profite de sprijinul nobililor din familiile Ghica si Sturdza si a organizat un spectacol unic de teatru pe o scena improvizata in casa boierului Costache Ghica. Cea dintai piesa in limba romana, ‘Mirtil si Hloe’, o pastorala intr-un act prelucrata de Asachi dupa Salomon Gessner si Jean Pierre Clovis de Florian, ii avea in distributie pe Elena Ghica (pastorita Hloe), Printul Ghica (Mirtil), Costachel Sturdza (Lisiz). Imbracati in costume traditionale, acestia au jucat la lumina lumanarilor, in fata mitropolitului Veniamin Costache, primind numai cuvinte de lauda din partea spectatorilor alesi pe spranceana.

Frumoasa clădire mai avea nevoie de ceva. Datorită evenimentului prezentat mai sus, a fost adusă în fața teatrului statuia lui Gheorghe Asachi, întemeietorul învățământului în limba română în Moldova, dar nu a stat mult, pentru că, în 1890, se prăpădește Vasile Alecsandri. Vasile Pogor se chinuie vreo 15 ani și, în 1906, dezvelește statuia poetului, dramaturgului și omului politic, comandată sculptorului Hegel, care mai înfrumusețase Iașul cu o lucrare. Statuia lui Asachi este mutată din nou, imediat ajungem și la ea. Vasile Alecsandri a fost iubit în epocă mai mult decât oricine. La dezvelirea monumentului au venit țărani din Bucovina cu preoți și învățători, poetul scrisese versurile pentru un cântec considerat imnul pământului furat Moldovei, dar și pentru opereta Crai Nou, compusă de Ciprian Porumbescu. Au venit vasluienii care se considerau urmașii lui Peneș Curcanul și lume de peste lume. Alecsandri a avut mereu grijă de românii aflați sub alte stăpâniri și nu s-a sfiit să polemizeze chiar cu Pușkin, numindu-l mai negru ca țiganii când i-a jignit pe cei care l-au primit în mijlocul lor.

Pe Ştefan cel Mare au existat tei până într-o zi, când, Nichita, un primar cu şliţul mai larg decât realizările, i-a tăiat la foc automat şi, după terminarea amenajării pietonalului, i-a înlocuit cu nişte urâţenii cărora le spunea salcâmi japonezi. Urmaşul lui a îndreptat tărăşenia, dar cu tei aduşi din Italia, la Iaşi nu a găsit ce-i trebuia. Când spuneam că acest segment al fostei Uliţe Mari era destinat pelerinilor, nu mă refeream doar la ortodocşi. Între Mitropolie şi Trei Ierarhi, pe o suprafaţă considerabilă, se întinde Episcopia Romano-Catolică a Iaşilor. Cele două biserici şi restul clădirilor sunt mascate, dinspre Bulevardul Ştefan cel Mare, de construcţii aparţinând Episcopiei, ridicate pe la 1900, între care cea mai frumoasă e Casa Orest Tafrali. Istoricul născut la Tulcea, cu studii la Bucureşti şi Paris, avea să se stabilească la Iaşi, după ce a preluat Catedra de Arheologie din cadrul Universităţii. Biserica nouă este ridicată după Revoluţia din 1989.

Până şi arheologii au pierdut şirul bisericilor construite pe acest loc. Săpăturile din ultimii ani au scos la lumină zeci de schelete, dintre care prea puţine au putut fi identificate. Prima biserică de piatră este datată 1789 şi a fost construită după vreo două decenii de insistenţe ale fruntaşilor catolici, rămaşi fără loc de rugăciune din cauza unui incendiu. În trecut, incendiile erau atât de banale, încât, pentru a fi ţinute minte, era nevoie să ardă cel puţin jumătate de oraş. Domnitorii Moldovei nu prea aveau chef să finanţeze biserica, aşa că noroc de o ocupaţie rusească şi, în urma unor combinaţii pe care le-a făcut starostele catolicilor cu Potemkin, au apărut banii. După 1800 a fost adăugat turnul şi forma bisericii s-a mai schimbat pe la 1860. Exact peste drum se găseşte Banca Naţională a României, clădirea a fost refăcută şi mai păstrează prea puţin din farmecul celei vechi, de unde a plecat tezaurul ţării spre Moscova şi s-a întors infim de puţin.

Domnia lui Vasile Lupu poate fi considerată cea mai strălucită perioadă a Iaşului în postura de capitală a Moldovei. Acesta era născut la sud de Dunăre, dintr-un tată aromân şi o mamă româncă, creşte la București, însă primește educație în limba greacă, iar după ce Muşatinii şi Movileştii s-au măcelărit între ei până la dispariţie, printr-o conjunctură favorabilă, trece Milcovul şi intră în slujba domnului Gaşpar Graziani, de la care va lua ideile transformate în fapte de Mihai Viteazu. Cu bani mulţi şi un complot organizat împreună cu Matei Basarab, urcă pe tronul Moldovei, în 1634, sub numele Vasile Lupu. În buletin îl chema Lupu Coci şi a considerat că Vasile îl apropie de bizantini, modelul său în mai tot ce a întreprins. S-a tot ciondănit cu Matei Basarab, îl învinovăţea pe valah că i-a tras ţeapă şi nu a plătit partea lui pentru asasinatul care le-a deschis ambilor calea către domnie. Vasile Lupu a dorit, şi parţial a reuşit, să fie un tartor al Balcanilor. Îi convenea mai mult tronul de la Târgovişte, de acolo putea controla mai bine peninsula şi tot căuta să-l alunge pe Matei Basarab, să-i ia locul, iar în Moldova să-l lase pe primul său fiu. Acesta murind de tânăr, mitropolitul Varlaam face ce face şi îi împacă. Ba chiar, în semn de prietenie, ridică biserici fiecare pe moşia celuilalt. Aşa a apărut Stelea la Târgovişte, după cum aţi aflat din plimbarea mea prin fosta capitală a Ţării Româneşti. Vasile Lupu a ctitorit 15 biserici și a refăcut 14 aflate în stare proastă.

Până la urmă, în 1653, după un zaiafet cu unguri şi cazaci, când nu a ştiut să se oprescă la timp, tot de la Matei Basarab avea să i se tragă pierderea tronului, urmată de o pribegie sterilă la Stambul. Moartea l-a găsit departe de Iași. În două decenii de domnie, Vasile Lupu a avut realizări care l-au dus între cei mai de seamă voievozi ai Moldovei. Binomul Mihail Sturza – Veniamin Costachi a avut un predecesor strălucit: Vasile Lupu – Varlaam. Acesta din urmă era din neamul Moţocilor şi a ajuns destul de repede mitropolit. Urcarea pe tron a lui Vasile Lupu l-a prins pe Varlaam în scaunul arhieresc de la Suceava. Fusese descoperit şi valorificat de Miron Barnovschi, cel care a domnit prea puţin pentru câte şi-a propus să facă. Umblând pe la Moscova şi Kiev, Varlaam avea să stabilească legături cu Petru Movilă, cel mai de seamă sucevean din istorie şi unul dintre foarte puţinii Movileşti care a scăpat cu viaţă din măcelul fratricid. După modelul Academiei Movilă de la Kiev, la Iaşi, în 1640, apare Academia Vasiliană, cu profesori trimişi de Petru Movilă. Prima instituţie de învăţământ superior din Moldova avea ca limbi de predare slavona, latina şi greaca. Aici au fost şcoliţi: Nicolae Milescu Spătaru şi Dosoftei. Dispare în împrejurări tulburi şi, la nivel simbolic, este dusă mai departe de Academia Domnească, înfiinţată, la 1707, de Antioh Cantemir.

Avea să dureze mai bine de un secol, până în 1821, când sultanul, exasperat de eterişti, dă ordin să fie desfiinţată. Din 1835 va funcţiona Academia Mihăileană, despre care am vorbit deja. Pe plan bisericesc, Vasile Lupu a realizat cam tot ce şi-a propus, a ajuns un fel de protector al ortodoxiei în Balcani, media conflicte între mitropolii, numea patriarhi şi mitropoliţi la Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi Alba Iulia. S-a ocupat și de soarta ortodocșilor din Polonia. A organizat la Iaşi, în palatul de la Trei Ierarhi, un sinod în care a combătut calvinismul. Ajutat de Petru Movilă, aduce o tiparniţă şi înființează, la Trei Ierarhi, prima tipografie din Moldova, pe care o încredințează lui Varlaam. Acesta scoate pe bandă rulantă cărţi bisericeşti în limba română. Cazania lui Varlaam a avut un rol fundamental în introducerea limbii române în biserică. Pe plan politic a avut ambiţii mari și a încercat să urmeze modelul Mihai Viteazu. Şi-a ratat ţintele, deşi, cu puţin mai multă chibzuială, putea să aibă o domnie lungă şi fără griji. Cu război şi intrigi, cu bani şi intermediari la Stambul, nu s-a ales cu tronul de la Târgovişte, ci numai cu o fiţuică emisă de turci, la 1 noiembrie 1639, în care apar pentru prima dată reunite acvila valahă şi bourul moldovenesc. Această stemă va deveni oficială la 24 ianuarie 1859, când cele două principate se vor uni sub Cuza. Între aceste date, ea va fi folosită la greu de reprezentanţii familiilor fanariote, care se tot mutau de pe un tron pe celălalt, în funcţie de conjunctura politică şi puterea pungii.

Vasile Lupu nu s-a făcut prea iubit de popor. El şi neamurile sale cam dădeau iama prin boieroaice și, ştiindu-şi păcatele, a trecut în pravilă că, dacă sunt făcute din dragoste sau la beţie, să se ierte mai uşor. Sub pretextul că în Transilvania mare parte din populaţie e românească şi ortodoxă, bazându-se pe sultan, instalează un mitropolit la Alba Iulia şi coace alipirea pământurilor de peste munţi la Moldova. Îi vin pe cap două invazii, mai întâi tătarii, apoi cazacii lui Bogdan Hmelniţki. De voie de nevoie, își mărită fiica cea mică, pe Ruxandra, după Timuş Hmelniţki, fiul lui Bogdan. Cât timp a fost ocupat cu invaziile din est, Gheorghe Rakoczy al II-lea al Transilvaniei şi Matei Basarab al Valahiei îl pregătesc pentru tronul Moldovei pe Gheorghe Ştefan, un apropiat al lui Vasile Lupu. Operaţiunea va reuşi în două etape. Ultima, Bătălia de la Finta, de pe Ialomiţa, din 1653, va limpezi definitiv lucrurile. Vasile Lupu fuge la tătari, de unde ajunge la Istanbul, Timuş Hmelniţki e urmărit până la Suceava şi ucis sub zidurile cetăţii, Matei Basarab se alege cu o rană, din care i se va trage moartea câţiva ani mai târziu, Gheorghe Ştefan ia tronul Moldovei pentru cinci ani. Nemulţumit de cumătriile sale cu ungurii, sultanul îl va trimite la plimbare prin Europa. Precaut, Gheorghe Ştefan şi-a construit bârlogul la Caşin, foarte aproape de graniţa cu Transilvania.

Fiind mereu la concurenţă cu Matei Basarab, şi-a propus să construiască la Iaşi o biserică mai frumoasă şi mai impunătoare decât cea de la Curtea de Argeş. I-a dat hramul Trei Ierarhi, nu întâmplător, Grigore Teologul, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur erau cei ale căror învăţături le ducea mai departe şi le apăra de erezii. Monumentul somptuos avea rol de necropolă domnească şi strălucirea sa trebuia să eclipseze tot ce se construise în Moldova până la el. Biserica Trisfetitelor, cum e cunoscută popular, a fost ridicată între 1637 şi 1639. Din punct de vedere al arhitecturii, trecerea de la stilul moldovenesc impus de Muşatini, cu pictură exterioară de o înaltă măiestrie, cum se vede în nordul Moldovei şi nu în Bucovina, cum spun tolomacii, se face la Dragomirna, unde Anastasie Crimca foloseşte pentru prima dată sculpturile din piatră pentru a împodobi exteriorul unei biserici. Vasile Lupu va folosi această tehnică pentru ctitoriile lui de la Iaşi și Târgoviște. Fără tăgadă, capodopera domniei sale este Trei Ierarhi. După epoca lui, stilul arhitectonic al bisericilor va degenera în moldovenescul târziu, de care e plin Iaşul, după cum vom vedea mai la vale. Pictura interioară originală a rezistat până în 1898. Nefericitul restaurator Lecomte de Nouy, găsit de Carol I naiba știe unde, s-a apucat în acel an de reabilitat interiorul bisericii, după ce de exterior se ocupase încă din 1882.

Exteriorul a mai fost reparat de călugării greci, pe mâna cărora intrase mânăstirea. A rezistat bine, dacă ne gândim că trecuse prin două invazii şi patru cutremure. Degeaba avea Vasile Lupu o asemenea bijuterie, dacă pelerinii mergeau toţi la Suceava, unde erau moaștele Sfântului Ioan cel Nou. În 1641, cu bani grei daţi celor care deja erau pe statul său de plată, aduce, la Iaşi, racla cu rămăşiţele Sf. Parascheva. Venit în Moldova în postura de cărător de mapă al unui patriarh ce s-a învârtit prin Țările Române, Paul de Alep s-a mirat tare când a văzut asemenea minunăţie cum era Trei Ierarhi, dar a rămas de-a dreptul cu gura căscată zărind orologiul din turnul mânăstirii. Sorin IftimiPrincipala cale de acces în interior era dinspre Uliţa Mare, pe sub bolta unui masiv turn din piatră. Acesta este unul dintre componentele dispărute ale ansamblului arhitectonic de la Trei Ierarhi. El a fost demantelat la 1886, cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii, de la sfârșitul secolului XIX. Acest turn, construit la 1638, a fost unul dintre cele mai remarcabile din capitala Moldovei.

Acoperişul iniţial era din ţigle. La partea superioară era instalat un orologiu, iar sub el se afla încăperea care adăpostea cele opt clopote ale bisericii. Pentru a ajunge în această cameră, trebuia urcată o scară în spirală, cu 280 de trepte. … Un interes special îl trezeşte ceasornicul instalat de Vasile Lupu, la 1640, în acest turn. Orologiul a fost cel mai vechi mecanism de acest fel din Ţările Române. … Vasile Lupu reconstruise şi Curtea Domnească, din apropiere şi, cu toate acestea, nu a aşezat orologiul în turnul Curţii, ci în turnul mănăstirii sale. Timpul nu era încă pe deplin secularizat, nu aparţinea încă Principelui sau orăşenilor, ci rămânea, deocamdată, Timpul lui Dumnezeu. Călugării greci intervin asupra turnului după 1800 şi îl denaturează iremediabil. Din această cauză s-a luat ulterior decizia demolării sale și ne-au mai rămas pisania plus câteva clopote expuse în incinta bisericii. Trei domni, ale căror ciolane s-au întors de departe, odihnesc astăzi în interiorul bisericii: Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.

Trecem la Gheorghe Asachi, unul din părinţii naţiunii române, al cărui nume a fost adoptat de Universitatea Tehnică din Iaşi. S-a născut în 1788, la Herţa, azi în Ucraina, în familia preotului Lazăr Asachi care, pe când Gheorghe încă mic fiind, se mută la Liov, azi tot în Ucraina, pentru a le da o educaţie serioasă copiilor. Veniamin Costachi pune ochii pe Lazăr şi-i dă o slujbă bună la Mitropolia din Iaşi. După studii pluridisciplinare la Liov, Viena şi Roma, tânărul Gheorghe Asachi revine în Moldova, în 1812, exact atunci când ţara mai suferea un rapt dureros, pierdea partea sa estică, numită de ruşi Basarabia. Îl convinge pe domnul Scarlat Calimachi că ştiinţele tehnice se pot preda şi în altă limbă decât greaca. Astfel, introduce la Academia Domnească, în 1813, cursul de Inginerie şi hotărnicie. Acesta este certificatul de naştere al învăţământului superior în limba română. Nu s-a oprit aici cu premierele: 1816 – prima reprezentaţie teatrală în limba română, 1829 – prima gazetă în limba română, botezată Albina Românească, 1830 – prima lojă masonică din Iaşi, 1832 – pune la punct Arhivele Statului, 1836 – Conservatorul filarmonic-dramatic cu piese în limba română traduse şi adaptate de el însuşi.

După zavera cu eteriştii, Academia Domnească se închide, iar Gheorghe Asachi pleacă pentru cinci ani la Viena ca reprezentant diplomatic al Moldovei. E mult de vorbit despre Asachi, dar să păstrăm linia învăţământului. Întors acasă în 1828, înfiinţează o şcoală primară de două clase în incinta Mânăstirii Trei Ierarhi, pe care, în 1830, o transformă în gimnaziu de patru ani. Noua şcoală de la Trisfetitele se va numi Gimnaziul Vasilian, în memoria lui Vasile Lupu şi a primului lăcaş de învăţământ înfiinţat pe acest loc. Din acest gimnaziu se va dezvolta Academia Mihăileană, după cum ştim deja. Timp de 40 de ani Gheorghe Asachi va coordona învăţământul în Moldova, inclusiv Seminarul de la Socola. Introduce limba română pe toată linia. După 1848 este tras pe linie moartă, apar unii care vor să ducă într-o viteză superioară reformele şi intră în conflict cu ei, apărându-şi prietenul, domnul Mihail Sturza. În 1855, Gimnaziul Vasilian se tranformă în Şcoala Preparandală, unde profesor ajunge Titu Maiorescu, iar unul dintre primii elevi va fi diaconul Ion Creangă. Asachi avea să se împace cu paşoptiştii după Mica Unire, pe care o salută şi nu se lasă, deşi trecuse de 80 de ani, până nu aduce, de la Liov, manuscrisul Ţiganiadei lui Budai-Deleanu, ce era în proprietatea fiicei acestuia.

Harnicul Lecomte de Nouy, anticipând spiritul stahanovist, rade tot în jurul bisericii, mai puţin palatul care adăposteşte astăzi muzeul mânăstirii. Pe locul unde a fost şcoala primară, pe latura dinspre Mitropolie a Trei Ierarhi, mai marii oraşului ridică statuia lui Gheorghe Asachi, comandată sculptorului bucureştean Ion Georgescu. Mişcarea a fost una simbolică, pentru că acest sculptor a dat Bucureştilor statuia lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul învăţământului în limba română în Ţara Românească. Din 1890 până în 1897 statuia rămâne aici, apoi pleacă în faţa Teatrului Naţional, după cum ştim deja. Spaţiu fiind acum destul lângă Trei Ierarhi, Lecomte de Nouy a zis că merge o şcoală, pe care s-o decoreze cu piatră, ca să se potrivească în peisaj. În 1905, în faţa edificiului proaspăt ridicat, este adusă statuia lui Asachi. De data asta definitiv, iar la baza ei au fost îngropate, într-o criptă, rămăşiţele pământeşti ale soţilor Asachi. Când Iaşul a fost Capitală de Război, în clădire s-a mutat Ministerul Lucrărilor Publice. În România Mare, a fost pasată Ministerului Justiţiei, apoi se mai intervine puţin asupra ei şi, în cele din urmă, devine ce e şi astăzi, Şcoala Primară Gheorghe Asachi.

În unele poze vechi de mai jos, veţi observa nişte clădiri între Şcoala Primară Gheorghe Asachi şi Palatul Culturii. Mare parte dintre acestea au aparţinut Hotelului Petersburg. Piaţa Palat sau Piaţa Ştefan cel Mare şi Sfânt este locul din care porneşte către est Strada Anastasie Panu. Aceasta a devenit coloana vertebrală a Centrului Civic și, în Iepoca de Aur, a fost flancată cu clădiri înalte cu rol comercial, administrativ, judecătoresc şi financiar. Între acestea, cea mai vestită este Moldova, transformată în clădire de birouri din cauza apariţiei Palas Mall. Magazinul universal socialist a pierdut lupta cu Turnul Babel capitalist, ridicat în dosul Palatului Culturii, peste ceea ce a fost ştrandul oraşului. Construcţiile brutale ale comunismului românesc reapar pe Ştefan cel Mare chiar peste drum de Trei Ierarhi, de acolo porneşte către est, paralel cu Anastasie Panu, Strada Costache Negri. Aceasta delimitează de Centrul Civic, prin acea centură de blocuri în care se oprește Agatha Bârsescu, o zonă de case şi clădiri cu maximum trei nivele, întinsă în spatele Primăriei şi într-o parte a Teatrului Naţional.

Cel mai răsărit dintre blocuri e turnul cunoscut drept Casa Cărţii, datorită librăriei de la baza sa. Peste drum de Şcoala Primară Gheorghe Asachi, cumva păstrând cromatica, încadrată de Costache Negri şi Anastasie Panu, a fost implantată în peisaj Casa Pătrată, clădire deloc înaltă, dar ocupând o suprafaţă considerabilă. Adăposteşte Prefectura, Consiliul Judeţean şi încă vreo două-trei instituţii. Anastasie Panu şi Costache Negri au fost unionişti înfocaţi. Cel dintâi a ocupat funcția de caimacam înainte de 1859 și putea să fie în locul lui Cuza, dar era considerat prea înflăcărat şi, pierzându-şi răbdarea cu vorba lungă, propunea Unirea celor două principate pe cale militară. În schimb, cel de-al doilea era mult mai ponderat, este socotit primul diplomat român şi misiunea sa a fost ca Unirea Principatelor să fie recunoscută la Istanbul, lucru pe care l-a realizat. Un om ca el nu putea să lipsească dintre cei nominalizați pentru a primi sarcina lui Cuza. După dubla alegere a acestuia, ambii au jucat roluri importante în făurirea națiunii române.

Ştefan cel Mare se termină în Piaţa Palat. Către Bahlui, spre zona numită Podul Roş, coboară Strada Palat, care ocolește pe la vest clădirea de la care a împrumutat numele şi vastul complex Palas, pentru mulţi principala atracţie a Iaşilor. Noi vom merge direct către Palatul Culturii, dar, între stradă și liniile de tramvai, neglijent acoperite, se deslușesc catacombele fostului Hotel Petersburg. Ce importanţă are acest loc pentru istoria noastră? Ne lămureşte o inscripţie din alte vremuri, care nu ştiu dacă se mai păstrează. S-a desfăşurat în ziua de 27 martie / 8 aprilie, Adunarea Populară a Revoluţionarilor din Moldova care au dat semnalul începerii revoluţiei burghezo-democratice din 1848 din Ţările Române. După această distracţie şi după înnăbuşirea în sânge a celei de la Bucureşti, actorii ei au scăpat cu fuga din Moldova, cei mai mulţi găsind găzduire în casa lui Doxachi Hurmuzachi de la Cernăuca, sat aflat atunci în Bucovina, teritoriu moldovenesc ocupat de Imperiul Habsburgic, după ce și-au tras sufletul la Hotel de Moldavie din Cernăuți.

Palatul Culturii este clădirea simbol a Iașului. Primul Război Mondial și Marea Unire au prins-o în faza de șantier. Abia în 1925 a fost inaugurată pe locul Curții Domnești. Sorin Iftimi: Cea mai veche menţiune documentară a Curţii domneşti de la Iaşi datează din 1434. În epoca respectivă nu se întrevedea viitorul destin de capitală al acestui oraş. Investigaţiile arheologice au pus şi ele în evidenţă faptul că cele mai vechi urme de construcţii de pe acel loc datează din prima parte a veacului al XV-lea, din domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1431). Erau ziduri cu o lăţime de 90 cm, aşezate pe o temelie cu o adâncime de 1,50 m. Din păcate, cea mai mare parte a acestui nucleu nu a putut fi cercetată arheologic, deoarece se află sub temeliile actualului Palat al Culturii. Au urmat tot felul de prefaceri, cu ziduri, cu turnuri, între care și cel ajuns o perioada pe stema orașului.

Abia domnul Alexandru Moruzi consideră că are nevoie de un palat și îl angajează pe Freywald, a treia oară ne întâlnim cu el, să-l proiecteze. Între 1804 și 1806 se ridică Palatul Ocârmuirii. Cum nu mai surprinde pe nimeni, o serie de incendii îl duc într-o stare deplorabilă și Mihail Sturza îl reface între 1841 și 1843. În 1862, Principatele Unite dispar și apare România cu capitala la București, astfel Palatul Ocârmuirii devine Palatul Administrativ. Alte incendii duc din nou clădirea într-o stare de nefolosit, așa că, în 1906, se bagă baroasele în ea și prea puțin mai rămâne în picioare. Stilul neogotic ales de Ion Berindey nu a mulțumit pe toată lumea, țâfnosul Iorga nu era deloc încântat de ce vedea, dar, după ce Ferdinand I taie panglica, în 1925, clădirea va fi socotită una dintre cele mai frumoase ale țării și Iașul fără ea este de neimaginat în zilele noastre.

Cea mai controversată statuie a Iaşilor a fost ridicată în faţa Palatului Administrativ în 1883. Istoria ne învaţă că moldovenismul tâmp bazat pe imaginea lui Ştefan cel Mare nu s-a născut cu Voronin şi cu Dodon. Sorin IftimiIdeea înaltarii unei statui care sa-l reprezinte pe marele voievod a aparut in octombrie 1856, când în Capitala Moldovei se agitau spiritele pentru Unirea cu Tara Româneasca. Voind sa împiedice un asemenea act, caimacamul Teodor Bals, seful guvernarii provizorii de la Iasi, a lansat aceasta initiativa, facând din Stefan Voda simbolul unei vieti de stat independente. Era necesar ca monumentul sa fie ridicat prin subscriptie publica, astfel încât donatorii sa poata fi asimilati cu sprijinitorii cauzei anti-unioniste. Aceasta abila tentativa de manipulare a cetatenilor a fost zadarnicita de moartea subita a caimacamului, la 17 februarie 1857. Este surprinzator ca, înca de pe atunci, cu trei decenii înainte de concretizarea ideii, se cunostea în detaliu cum va arata statuia si unde va fi amplasata.

Se stia ca va fi înaltat în Piata Palatului un monument din bronz, împodobit cu basoreliefuri «înfatisatoare a faptelor» marelui voievod, care urma sa fie executat în strainatate de catre un artist renumit. În acest scop Gheorghe Asachi facuse «desenul cuviincios» si descrierea istorica. Este consemnat si faptul ca înaltimea statuii, cu cal si calaret, plasata pe un piedestal de granit rosu, urma sa aiba o înaltime de 16 palme domnesti (cca. 4 m). Costul lucrarilor aveau sa fie de 16.000 galbeni (sau 52.000 de taleri). Proiectul, aprobat de caimacam, a fost trimis «unor mari artisti recunoscuti din mai multe tari». La concurs s-au înscris artisti din Roma, München sau Berlin. În 1871 are loc Serbarea de la Putna, organizată de studenţii români de la Viena. Mânăstirea şi mormântul voievodului se aflau sub ocupaţie austriacă. De data asta ideea ridicării statuii este resuscitată în direcţia apărării românităţii şi slujirii idealului unirii lor într-un singur stat.

Asachi şi-a făcut schiţele după o pictură aflată în biserica de la Bădeuţi, acolo Ştefan cel Mare era zugrăvit cu barbă, desigur pictura era o refacere târzie. Azi, acea biserică nu mai există, au dărâmat-o austro-ungarii în Primul Război Mondial pe motiv că ruşii folosesc acoperişul acesteia drept reper şi îi bombardează cu artileria. Din cauza bărbii şi a faptului că nu seamănă deloc cu Ştefan cel Mare din Tetraevangheliarul de la Humor, a apărut teoria conform căreia sculptorul francez a imortalizat un crai polonez. Sorin IftimiÎn cele din urma, statuia lui Stefan din bronz a fost realizata la Paris, de sculptorul Emmanuel Frémiet, în 1881. Monumentul a fost inaugurat la 1883. Amplasarea sa nu este întâmplatoare. A fost ales locul în care fusesera cândva curtile domnesti, care au cunoscut o însemnata faza de constructie si în domnia lui Stefan cel Mare. Se pretinde, fara suport real, ca Frémiet ar fi lucrat, în paralel, si o alta statuie ecvestra reprezentând pe un rege al Poloniei (Cazimir IV) si ca cele doua statui ar fi fost inversate, din greseala, la expediere. Contestatia se prevaleaza de argumentul ca Stefan Voda nu purta barba.

Deşi au aşteptat-o cu mare entuziasm, când au văzut-o, contemporanii s-au cam speriat. Eminescu a scris special pentru momentul dezvelirii poezia Doina, dar a preferat să meargă cu Creangă şi alţii la Bolta Rece, unde vom ajunge şi noi, decât să participe la festivităţi. Regele Carol I nu a avut aceeaşi libertate, a venit cu două tunuri Krup capturate de Armata Română în Războiul de Independenţă şi a spus: Încredinţez Iaşilor, Leagănul Unirei, această statua, împreună cu două tunuri, udate cu sângele preţios al generaţiei prezente, spre a le păzi ca un sfânt odor, în onoarea Neamului Românesc. Peste ani, Nicolae Iorga va spune lucrurilor pe nume: O statuie a lui Ştefan cel Mare s-a înălţat la Iaşi abia în 1883. O făcuse un meşter străin şi a făcut-o prost, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr-un popor îi poate înţelege într-adevăr eroii, îi poate iubi şi îi poate da viaţă bronzului, a marmurii, a picturii şi a cântecului. Controversatul monument a traversat secolele şi a ajuns până în zilele noastre, nu e nimeni încântat de cum arată, dar poate tocmai vâlva pe care a produs-o l-a menţinut pe soclu. Fără acest Ştefan cel Mare, Palatul Culturii ar pierde semnificativ din greutatea simbolică.

De la inaugurare și până în 1955, clădirea a fost Palat de Justiție. Cutremurul din 1940 a produs oarece pagube, care nu au deranjat armata germană să se instaleze în clădire după 1941. Ulterior, nici rușii nu au avut de comentat, după ce Mihai I i-a adus în țară și au transformat palatul în cazarmă. S-a păstrat o încăpere aranjată ca o sală de tribunal. Henri Coandă îi spune, pentru că Berindey voia ceva mai ieftin decât lemnul de stejar, dar care să-i semene la textură și la sunet, astfel savantul și-a bătut capul până a produs bois-ciment. Despre decorarea fațadei și a încăperilor se poate vorbi zi de vară până-n seară și te prinde toamna dacă te apuci de dezlegat simbolurile. Nu intenționez să abordez aceste subiecte. Din Sala Voievozilor se vede întregul Bulevard Ștefan cel Mare până în Piața Unirii. Cu o sculă performantă și ajutat de vreme, poți vedea toată fosta Uliță Mare până hăt în Copou. Ceasul din turnul palatului este vestit pentru că, la oră fixă, cântă Hora Unirii. Sunt mai puțin de doi ani de când Palatul Culturii a fost renovat și arată splendid, însă vreun deceniu mi s-a făcut jale privindu-l înconjurat de schele și abandonat.

Pe vremea democrației populare, luminatele minți ale oamenilor muncii transformă clădirea în Palatul Culturii. Astăzi, Complexul Național Muzeal Moldova Iași are în clădire patru muzee: Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul Științei și Tehnicii Ștefan Procopiu, Muzeul Etnografic al Moldovei și Muzeul de Artă. Sunt spații pentru expoziții itinerante plus Centrul de Cercetare și Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural. Ăsta mi-a plăcut, de fapt aici m-am încurcat cel mai mult. Am vizitat clădirea în 1996, când eram prin clasa a V-a și în 2016. După ultima vizită, dezamăgit de ce am găsit am, scris pe undeva că clădirea e splendidă, însă expozițiile permanente slabe. Muzeul de Istorie (cică a Moldovei) are vreo cinci încăperi cu niște obiecte descoperite în zonă, noroc că are podele transparente și se pot vedea ruinele palatului voievodului. Noua expoziție permanentă de la Suceava pare grea și serioasă pe lângă asta de la Iași.

Muzeul Tehnic se bazează pe mașini muzicale arhaice. Muzeul Etnografic are cam jumătate din exponate aduse din județul Suceava, se bazează pe ingineria populară a lemnului și e mai slab decât cele din Câmpulung Moldovenesc și Rădăuți. Muzeul de Artă are câteva picturi valoroase, pe una a lui Grigorescu o țineam minte din clasa a V-a. Noroc că mai există vreo trei expoziții itinerante și dacă iei un tur complet, poți sta vreo patru ore lejer. Concluzie: am intrat în era meme-lor. Expozițiile permanente sunt vax albina, cele temporare pot fi reușite dacă se referă la ceva de nișă. Între timp, am mai vizitat ceva muzee modernizate și opinia că am intrat în era meme-urilor mi s-a întărit. Prea frugal, prea facil, prea pentru amatorii de pseudoevenimente pentru cretini de tip: Noaptea muzeelor, Free Hugs, În chiloți la metrou, Ice Bucket Challange, Corupția Ucide! și așa mai departe.

Mergem în fața Palatului Culturii și privim către est. La umbra Hotelului Moldova, după care se ridică înaltele blocuri ale Centrului Civic, populate încă din vremea lui Ceaușescu de ștabi și protipendadă, observăm o aglomerare de urme ale vechii Moldove. Ca orice târg mai răsărit al epocii lui Ștefan cel Mare, Iașul a primit de la domnitor o biserică, însă orașul nefiind suficient de important, aceasta s-a stricat în secolele ce au urmat. După cum știm deja, capitala țării a fost mutată la Iași, dar nu și sediul Mitropoliei. Voievodul Antonie Ruset se apucă de refacerea bisericii în 1676 și în 1677 mută la Iași sediul Mitropoliei Moldovei. Construiește un întreg ansamblu în vecinătatea ei, însă domnia sa fiind scurtă, nu a terminat mai nimic din ce și-a propus. Sf. Nicolae ajunge Domnesc după ce ungerea domnilor Moldovei în interiorul ei va deveni o regulă. Deja știm că la Iași, din cauza incendiilor și cutremurelor, clădirile din piatră aveau o viață zbuciumată și nedreaptă. Sf. Nicolae Domnesc nu a făcut excepție. Refăcută, prefăcută, modificată de greci și ruși, ajunsese o caricatură în care se slujea în mai multe limbi, o reabilitare generală se impunea, dar nu după metoda nefericită a lui Lecomte de Nouy.

Trei monumente inestimabile ale României au fost dărâmate și apoi reconstruite pe același amplasament: Sf. Nicolae Domnesc de la Iași, Mitropolia din Târgoviște și Sf. Dumitru din Craiova. În 1904, după zece ani de muncă, Lecomte de Nouy isprăvește controversata refacere. Iașul redobândea moștenirea sa ștefaniană, iar Carol I, fiind pe cai mari, rege al unei țări prospere, independente, închegate, dar încă mică, s-a gândit să dea greutate domniei sale și să o lege simbolic de cea a lui Ștefan cel Mare. În 1906, Carol I a organizat la Bucureşti o expoziţie jubiliară, sărbătorea 40 de ani de domnie şi 25 de ani de când era rege. Alegerea numelui parcului, apărut pe amplasamentul fostei expoziţii, a fost firească. De la aceasta se păstrează mai multe mărturii, printre care Cuţitul de Argint. Biserica a luat numele străzii şi nu invers. Carol I s-a gândit să ridice o biserică în cadrul expoziției şi a ales ca model Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi. Deloc întâmplător! Ştefan cel Mare a construit biserica din Iaşi în al 40-lea an al domniei sale. În curtea bisericii, regele a adus de la Iaşi o cruce de piatră datând de la 1677, pe care voievodul Antonie Ruset a ridicat-o în faţa bisericii Sf. Nicolae Domnesc, după ce a terminat renovarea ei. Mai multe citiți în plimbarea mea prin Parcul Carol și împrejurimile sale.

Casa cu arcade, în care funcționează secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași, este o clădire istorică învăluită în legende. Specialiștii se bat și astăzi în datarea ei. Unul dintre mituri spune că, în interiorul acesteia, mitropolitul Dosoftei a instalat o tiparniță în 1680, de unde numele Casa Dosoftei, cel mai comun între ieșeni când vine vorba de atipicul edificiu. Această clădire este de fapt ultima rămășiță a unei mahalale negustorești care s-a numit Sf. Vineri. Mitropolitul Dosoftei, azi sfânt, a locuit și a muncit în apropierea bisericii Sf. Nicolae Domnesc. A făcut rost de tiparniță de la ruși, prin colegul său de la Academia Vasiliană, celebrul diplomat și călător Nicolae Milescu. S-a îngrijit de tipărirea a numeroase cărți în limba română, cea mai celebră fiind Psaltirea în versuri. Dosoftei este un alt sucevean celebru, nu chiar de calibrul lui Petru Movilă, însă poate fi socotit primul poet național român și primul traducător în limba română din literatura universală.

A fost luat de Sobieski și dus în Polonia, unde a și murit în apropiere de Liov, astăzi în Ucraina. Ce putem vedea dacă trecem pragul Casei Dosoftei? Un manuscris slavon din secolul al XIV-lea; un Liturghier tipărit de Macarie în 1508, prima tipăritură de pe teritoriul românesc; Apostolul, cel mai vechi manuscris românesc datat (1559–1560); cele mai vechi copii ale Letopisețelor Țării Moldovei de Grigore Ureche și Miron Costin; Cazania mitropolitului Varlaam, prima tipăritură în limba română din Moldova (1643); Psaltirea în versuri (1673) a mitropolitului Dosoftei și o Evanghelie din 1682 ce a aparținut aceluiași (cu însemnări autografe); o copie realizată de Alecu Beldiman a Letopisețului Țării Moldovei de Ion Neculce; un Hronograf din secolul al XVIII-lea ce a aparținut lui Mihai Eminescu. Un alt sucevean, sculptorul Iftimie Bârleanu, specializat în statui monumentale ale lui Ștefan cel Mare, a realizat-o, în 1975, pe cea a mitropolitului Dosoftei, amplasată în apropierea Casei cu arcade.

Încă nu ne interesează complexul numit Palas, apărut pe locul fostului ștrand al orașului, dar nici pe Anastasie Panu nu mergem. Urmăm o alee paralelă care ne duce pe esplanada Teatrului Luceafărul, dedicat copiilor și tinerilor, și mai departe pe Strada Grigore Ureche. Deja am făcut cunoștință cu Casa Pătrată, fostul magazin universal Moldova și hotelul cu același nume. Pe Strada Anastasie Panu sunt trei blocuri numite simbolic: Moldova, Muntenia și Grigore Ghica, prin dosul primelor două trece Grigore Ureche. Cum se demola tot, încă pe vremea când tovarășul Ion Iliescu conducea județul Iași, o serie de oameni de bine a cerut măcar păstrarea Casei cu absidă, relicvă a neamului Kogălniceanu. Un calcul sumar a arătat că restaurarea ar fi costat dublu față de demolare și reconstruire, așa că s-a ales a doua opțiune. Casa cu absidă, loc de adunare al scriitorilor ieșeni, a fost reconstruită puțin mai spre Palatul Culturii și încape numai bine în forma de U a blocului Muntenia.

Strada Grigore Ureche se termină la intersecția cu Strada Sf. Lazăr, iar mai departe se va numi Grigore Ghica și o vom parcurge ceva mai încolo. Acum ieșim pe Sf. Lazăr, printre blocurile Muntenia și Grigore Ghica, pe Anastasie Panu, unde se găsesc Piața Sf. Vineri și Hala Centrală. Pentru a traversa, cea mai bună soluție este pasajul subteran, mai ales că în interior se păstrează ruine puse în valoare. Ultima oară era amenajat ceva restaurant acolo. Strada Anastasie Panu s-a numit Ulița Sf. Vineri, după o mânăstire ctitorită de Nistor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, distrusă de un cutremur în 1803. Locul ei a fost luat de un bazar, apoi se amenajează o piață. În 1873, primarul Nicolae Gane inaugurează Hala de zid și fier, proiectată de Eiffel, construcție care va sucomba sub greutatea zăpezii prin anii ’60 ai secolului trecut. Zona se sistematizează ulterior, astfel apar Hala Centrală și clădirea finanțelor. Piața Sf. Vineri, de legume și fructe, funcționează sub esplanada din fața Halei Centrale.

În dosul Halei Centrale, unde Strada Costache Negri se desface spre est într-un evantai format din: Strada Bărboi, Pietonalul Costache Negri și Strada Armeană, întâlnim două dintre cele mai vechi edificii ale orașului, două biserici: Sf. Sava și Armeană. Strada Costache Negri s-a numit Ulița Veche sau Podul Vechi, pornea din fața Curții Domnești și se ducea spre Sărărie. Poate fi considerată cea mai veche uliță a orașului și este legată de aceste două biserici, despre care se spune că ar data din secolul al XIV-lea. Multă incertitudine planează asupra ambelor lăcașe și, deși se presupune că aici ar fi fost prima zonă locuită a orașului, totul ține mai mult de legendă. Cert e că la 1402, întregul alai al voievodului Alexandru cel Bun este găzduit de către o mânăstire considerată precursoarea actualei Sf. Sava, în drumul către Suceava cu moaștele Sf. Ioan cel Nou. Clădirea cu forma pe care o vedem azi, la care s-au adăugat numeroase renovări, datează din 1583, când voievodul Petru Șchiopul dă locul unor călugări veniți de la Ierusalim. Mânăstirea a fost dintre cele mai importante ale Moldovei și asta o arată numeroasele acte de danie care cuprind o serie lungă de voievozi moldoveni, la care se alătură Mihai Viteazul.

Turnul și clădirile dispărute din jur au jucat un rol important în dezvoltarea culturală a Moldovei, însuși Dosoftei a locuit trei ani aici. Alți mitropoliți au tipărit cărți religioase în grafie arabă pentru creștinii din Levant. În zilele noastre biserica este proaspăt renovată și e foarte plăcută vederii. Spre deosebire de alte orașe ale Moldovei, cum ar fi Suceava sau Botoșani, armenii din Iași au avut doar două biserici. Ele erau destul de apropiate, pentru că actuala zonă a Străzii Armene s-a numit Armenime și aici își aveau depozitele și dughenele negustorii veniți din sudul și estul Mării Negre, din cauza numeroaselor invazii și războaie, care i-au făcut să plece din locurile de baștină. Cea mai veche dintre biserici este cea care s-a păstrat, însă numeroasele prefaceri și jafuri nu au mai lăsat-o cu nimic original. Poate doar impresionanta colecție de pietre funerare și cele câteva morminte din jurul bisericii mai spun istoria armenilor ieșeni. Cert e că actuala construcție e de la 1803, deși există o inscripție controversată care conține anul 1395. Se ia acest an cu rezerve și numai pentru a indica o primă biserică armenească ale cărei urme nu s-au găsit. Cealaltă capiște, cum le spuneau ortodocșii bisericilor armenești, a ars într-un incendiu și nu a mai fost refăcută.

În zona străzilor Armeană, Sf. Sava, Dancu și până la Cuza Vodă, unde se găsește Spitalul de Obstetrică și Ginecologie, întins pe o suprafață considerabilă și compus din clădiri de vechimi și stiluri diferite, încorsetate de centurile de blocuri înalte, se păstrează zeci de case, aflate în diferite stadii de ruină, care amintesc de Iașul anilor Primului Război Mondial. Plimbarea pe aici ar fi plăcută, dacă nu ar exista puzderie de șoferi obsedați să găsească un loc de parcare și tot felul de dubioși, de obicei beți, care își rezolvă problemele în stradă. În Iași, de vreo câteva luni, clădirile care nu mai pot fi reabilitate au început să fie demolate, pentru a scăpa orașul de boschetarii care se instalează în ele.

De la Sf. Sava, Pietonalul Costache Negri ne scoate în Târgul Cucului, acum o suprafață mare amenajată ca parc între Bărboi și Golia. Înainte de a fi demolată, zona arăta ca în fotografia de mai jos și era locul unde se întâlneau cartierele armenesc și evreiesc. În Târgul Cucu se găsește centrul sistemului liniilor de tramvai din Iași, păcat că pe Sărărie a fost dezafectată calea de rulare. O pagină de Facebook, Iașul Marilor Iubiri, îmi satisface o curiozitate logică: V-ati intrebat vreodata de ce un renumit cartier din Iasi se numeste „Targu Cucu”? Despre ce cuc o fi vorba, dat fiind faptul ca mai inainte zona se numea „Targul de Faina”? Ce are a face cucul cu faina? Pai sa vedem: se stie ca acest cartier era locuit in proportie covarsitoare de evrei. Apropos, la un recensamant din 1901 populatia evreiasca din Iasi era de circa 31.000 in conditiile in care romanii erau 24.000. Era o diferenta, nu? Istoria venirii acestora pe plaiurile noastre e lunga; avand in vedere calitatile lor mestesugaresti, ei fiind si negustori desavarsiti, boierii ii aduceau in valuri, pentru a le popula teritoriile cu scopul de-a face profit de pe urma activitatii acestora.

Cum spuneam, zona Tg Cucu era locuita de evrei. Mai toti aveau dughene, ateliere, etc… Aici gaseai tamplari, cizmari, papucari, tocilari, croitori. Covrigarii, aparii, zarafii, strangatorii de carpe si de pene completau tabloul. Mai era si un han in apropiere de ulita Alba (numita asa ori dupa biserica fara nume varuita in alb ori poate chiar din cauza apropierii de Targul de Faina – ulterior, ulita Alba se va numi Elena Doamna). Hanul Stefanesti se afla chiar langa biserica Barboi, unde trageau carele pline cu cereale si care lua deseori foc, de la pitariile din Podul Vechi (Costache Negri) ce aruncau scanteia jucausa direct in stogurile de fan ale hanului, hrana pentru cai. Iarasi ma iau cu povestitul si sar de la una la alta… Si cum evreii erau mereu la curent cu noutatile in domeniul comertului, au inceput – la un moment dat – sa vanda … pendule cu cuc. Toti negustorii din zona aveau la vanzare pendule cu cuc. Practic, nu te considerai negustor adevarat daca nu aveai si pendula cu cuc. Si cum aceste simpatice pendule, aflate in vitrine, case sau ateliere strigau din ora-n ora „Cucu, Cucu, Cucu!” iata ca in scurt timp se schimba si denumirea cartierului in Targu Cucu.

Cand aveti drum prin Tg. Cucu, imaginati-va pentru o clipa ca treceti pe langa vreo mica dugheana din care se aude: „Cucu, Cucu, Cucu”. Daca vi se pare ca auziti ceva, sa stiti ca sunteti conectati cu o particica din romantica istorie a Iasului. Să intrăm puțin pe la Bărboi și dacă o facem, nu avem altă soluție decât să trecem pe sub impozantul turn. Dacă e turn, atunci e Sorin Iftimi: Turnul de la intrarea în incintă, de 35 metri înălţime, cu ceasornic în vârf, este zidit din blocuri de piatră şi are o siluetă subţire, de “campanilla” italian. A fost construit de Constantin, fiul marelui logofăt Dimitrie Sturdza. Arhitectul care l-a conceput este grecul Andrei Karidis, despre care se spune că a sfârşit în mare sărăcie, ultimul său adăpost fiind o cămăruţă din acest turn. N.A. Bogdan credea că Sturdza a adus meşteri de la Padova, în amintirea anilor de studii petrecuţi în străvechiul oraş italian, dar meşteri italieni se găseau într-un număr destul de mare şi la Iaşi, în acea epocă. S-a scris că în acest turn a fost descoperită biblioteca şi luneta logofătului Costachi Conachi (1778-1849), inițiatorul liricii de dragoste în literatura moldovenească, cel mai înzestrat poet al vremii sale.

Biserica Bărboi, cândva mânăstire, duce mai departe numele unui boier din neamul Sturzeștilor care, la 1615, a construit primul lăcaș pe acest loc. Implicat într-un complot împotriva voievodului Ștefan Tomșa al II-lea, a sfârșit-o prost și din cauza lui nici feciorului său nu i-a fost bine. Prima biserică era construită în stilul moldovenesc, ce vedem acum e un edificiu de la 1844, ridicat de familia Sturza, cu banii din veniturile mânăstirii, dar la cheremul grecilor care, atunci, călăreau și mulgeau toată suflarea eclezială a Moldovei. Cu timpul, biserica a devenit gropnița Sturzeștilor. Cel mai însemnat dintre aceștia este primul domnitor pământean al Moldovei de după dezmățul fanariot de un veac și ceva, Ioniță Sandu Sturza. Singurul din alt neam e Alecu Russo, ale cărui oase au fost mutate ulterior în biserică, în cinstea activității sale patriotice. Scriitorul născut la Chișinău, autor, la 1850, a Cântării României, țară care va apărea pe hartă abia la 1862, a fost prieten bun cu Vasile Alecsandri și s-au întrecut în cules de folclor. Lui Alecu Russo îi datorăm cea mai cunoscută variantă a Mioriței.

În Târgu Cucu se întâlnesc trei artere importante ale Iașului: Sărărie, Elena Doamna și Cuza Vodă, noi vom merge pe ultima, pentru a închide un prim cerc în Piața Unirii, dar mai întâi ne abatem pe la Mânăstirea Golia. Din nou intrăm pe sub turn. Un nou turn, o nouă poveste. Sorin Iftimi: Legendarul turn, “aproape florentin” – după expresia arhitectului G.M. Cantacuzino –, având o înălţime de aproape 30 metri, a rămas şi astăzi un punct de atracţie deosebit. Până nu de mult, orice trecător prin Iaşi simţea că nici o vizită în vechea capitală nu era valabilă în faţa memoriei dacă nu includea şi o ascensiune în acest turn, de unde putea fi admirată panorama oraşului. Păstrând proporţiile, era ca şi cum ai fi trecut prin Paris fără să fi urcat în Turnul Eiffel. Printre vizitatorii celebri se numără şi ţarul Rusiei Petru cel Mare, care a admirat Iaşii din vârful turnului la 1711, în compania principelui Dimitrie Cantemir. Numele puţin ciudat al monumentului, care a reţinut atenţia istoricilor şi lingviştilor, vine de la un personaj cunoscut din cronici şi documente: Ioan Golâe, mare logofăt în domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574).

El a construit pe acest loc o primă biserică (1564), aflată pe atunci la marginea oraşului Iaşi. Pentru ieşenii de la jumătatea veacului al XIX-lea, acest turn era simbolul duratei. Urarea “Să trăieşti cât turnul Goliei!”, a fost consemnată şi de Ion Creangă în povestea sa despre Ivan Turbincă. Despre autor, care în tinereţe a fost diacon, locuind o vreme în incinta mănăstirii, s-a scris că obişnuia să împuşte ciorile care îşi găsiseră adăpost în clopotniţa turnului, tratament cu totul discriminatoriu faţă de răsfăţaţii corbi din turnul Londrei, de soarta cărora atârna perpetuarea dinastiei britanice. Cercetările mai noi tind să risipească această legendă, considerând-o o calomie la adresa marelui scriitor. Impresia de vechime nu este întâmplătoare. Pe la 1653, când construcţia actualei biserici era în faza finală, un călător străin, sirianul Paul de Alep, observa: “clopotniţa (turnul) este foarte mare şi veche … nu are pereche în toate aceste ţări prin înălţime, lărgime şi frumuseţe”. Plecând de la asemănările stilistice cu turnul mănăstirii Dragomirna, s-a avansat ideea că ele au fost construite cam în aceeaşi perioadă, la începutul secolului al XVII-lea, odată cu zidul de incintă.

S-a presupus, de asemenea, că turnul a putut fi construit de către Ana Golăeasa, văduva logofătului, înainte de a închina mănăstirea la Muntele Athos, la Vatoped (1604). Turnul Goliei are o secţiune pătrată (5,5 x 5,5 m), iar înălţimea iniţială era de 88 palme domneşti, adică aproape 25 m. La 1854, egumenul grec Meletie a găsit de cuviinţă să mărească înălţimea turnului, adăugându-i încă 16 metri de zidărie, şi două cupole suprapuse, în stil baroc, ce totalizau 9,5 metri. Astfel, înălțimea întregului edificiu a ajuns la aproape 50 de metri, ceea ce era absolut impresionant pentru acea epocă. Cupola superioară era prevăzută cu un balcon cu deschidere pe toate direcţiile, care a servit ca punct de supraveghere pentru pompierii acelei epoci. Construcţia nu a putut suporta noua greutate care i-a fost adăugată, astfel încât a apărut o fisură foarte gravă, pe verticată, care punea în pericol întreg edificiul. La 1891 se propusese oficial demolarea sa în totalitate.

Cel care a salvat monumentul a fost arhitectul N. Gabrielescu, cel care a găsit soluţia optimă de consolidare şi s-a luptat pentru transpunerea ei în practică. La 1899 s-a decis restaurarea monumentului, renunţându-se la partea adăugată de Meletie. În loc să se aşeze un acoperiş imediat peste încăperea clopotelor, s-a zidit pe cornişă un etaj scund, cuprinzând o galerie în arcade, câte cinci arcade pe fiecare latură, construindu-se deasupra o platformă descoperită, protejată de o balustradă, formând un coronament al întregului edificiu. Tot la această restaurare, de la 1900, s-au adăugat turnului şi scările ce urcă în spirală, printr-o zidire cilindrică, din cărămidă, adosată vechii construcţii. După 1921 în turn erau adăpostite obiectele şi documentele vechi, care au mai supravieţuit din extraordinara colecţie a lui Virgil Hălăceanu, inginerul oraşului Iaşi (constructorul monumentalelor scări de la Râpa Galbenă), cel care intenţiona să pună bazele unui mare muzeu. Ele aveau să intre apoi în colecţiile Muzeului Municipal, care a funcţionat tot în incinta mănăstirii. Astăzi turnul a devenit sediul postului de radio “Trinitas”, al Mitropoliei Moldovei.

Acesta este cel mai celebru turn al Iașilor. Ne vom sui în el după ce ne plimbăm puțin prin incinta mânăstirii. Începuturile Goliei le-am aflat deja, însă cel care i-a dat strălucire și a transformat-o în a doua sa comoară de piatră lăsată moștenire Iașilor a fost Vasile Lupu. În acest moment recunoaștem stilul după sculpturile din piatră care îmbracă biserica. Prins în luptele sale cu vecinii și trădat de apropiatul său Gheorghe Ștefan, Vasile Lupu nu a apucat să o termine și de acest lucru s-a ocupat urmașul său, Ștefăniță Lupu, la 1660. Urcat pe tron imediat ce a fost eliberat din temnița lui Gheorghe Ștefan, deși material genetic avea, clima și ambientul i-au stat împotrivă. A fost ucis într-un complot boieresc, dar numai după ce s-a învrednicit de supranumele Papură Vodă, din cauza ciumei urmată de secetă, daruri de la Dumnezeu care i-au adus pe moldoveni în situația de a mânca papură și coajă de copac. Mânăstirea a fost multă vreme la cheremul grecilor și în interiorul ei a fost amenajat balamucul orașului. Știm de la Eminescu: Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii. Ulterior, balamucul a fost mutat la Socola, în clădirile în care a funcționat seminarul ortodox, unde a învățat diaconul Ion Creangă, despre care am aflat că a locuit o perioadă la Golia și se spune că a divorțat de nevastă-sa, după ce aceasta s-a încurcat cu un călugăr. De câțiva ani biserica este refăcută și arată splendid, e o bijuterie din piatră. Palatul Stăreției a fost refăcut. O perioadă a adăpostit sediul arhivelor.

Urcăm în turnul mânăstirii pentru a face un tur de orizont. Loc mai potrivit în Iași pentru așa ceva nu există. După cum v-ați prins, vom face și un tur de orizont istoric, pentru că realizările Iepocii de Aur îngrădesc vederea și merită să trecem în revistă ce a dispărut sub lamele buldozerelor tovarășului Ion Iliescu. Mai întâi privim către nord, iar din poza veche observăm, dincolo de centura de blocuri de pe Bulevardul Independenței, corpurile actualei Universități de Medicină și Farmaciei și Biserica Sfinții Teodori, aflată lângă Bolta Rece, pe unde vom trece negreșit. Pe latura de sud, ușor sud-est, jos avem Târgu Cucu, ieri și azi, cu imensul rond de tramvai și dacă ridicăm privirea până spre Coasta Iașilor, deslușim Biserica Bărboi, blocurile Centrului Civic, cartierul Tătărași cu bisericile sale și valea Bahluiului cu coșurile CET-ului din zona industrială. Cele două clădiri mai înalte sunt fostele Hotel Europa și sediu al Universității Petre Andrei. Spre sud-vest, direcția din care am venit, vedem în poza veche cam toate obiectivele pe care le-am vizitat și pe cele de peste Bahlui, cărora le-am dedicat un material separat, mânăstirile Frumoasa și Cetățuia.

Ne rotim ușor spre vest și putem vedea Strada Cuza Vodă pe întreaga ei lungime până în Piața Unirii. Teatrul Național, corpurile noi de la maternitate și blocurile de pe Ștefan ne obturează vederea directă a obiectivelor de pe acel bulevard, însă ne ghidăm după turlele Mitropoliei. Se văd foarte bine, înspre vest, jos, Biserica Vovidenia (1645), aparținând cândva de breasla pescarilor și înspre nord-est, către limita cartierului Podul de Fier, Biserica Curelari (1663), la care se închina și breasla ciubotarilor. Bisericile amintite fac parte din numerosul grup al ctitoriile medievale, ale boierașilor sau breslelor, încadrate arhitectonic în stilul moldovenesc târziu și pentru care s-a optat ca acoperișul să fie vopsit în verde. Lângă Curelari iese în evidență o construcție de la 1838, casa boierului Anastasie Bașotă, cel care-și avea reședința la Pomârla, un sat de lângă Dorohoi. Acolo a înființat prima școală particulară din Moldova pe cheltuiala sa, iar averea și-a lăsat-o pentru întreținerea liceului care există și azi în localitatea aflată acum în județul Botoșani. Din păcate, sârma lui Stalin a trecut pe la Pomârla și pădurile boierului Bașotă sunt acum în Ucraina.

O luăm la pas pe fosta Uliță a Goliei, actuala Cuza Vodă și după prima intersecție avem două obiective importante. Pe sub zidurile Goliei urcă la deal, până în Bulevardul Independenței, Strada George Enescu și coboară, până la Sf. Sava, Strada Armeană. Numele lui George Enescu a fost dat acestei străzi pentru că marele nostru compozitor a locuit aici în perioada Capitalei de Război, când a format la Iași o orchestră și a susținut mai mult de 20 de concerte în sprijinul Crucii Roșii. Proaspăt renovată ni se arată pe partea dreaptă Casa Calimachi-Ghica. Un nepot al fanariotului ucis de turci pentru că se opunea târgului cu nemții prin care nordul Moldovei a fost furat și, ulterior, botezat Bucovina, este amintit ca primul proprietar al imobilului în care s-au instalat o parte din eteriștii lui Alexandru Ipsilanti la 1821. După ce a funcționat ca hotel, casa ajunge la un membru al familiei de moldoveni câmpulungeni grecizați Calimachi.

Bancă interbelică falimentară, sediu al Partidului Muncitoresc Român, Direcția de Cultură în perioada lui Ceaușescu, sediu al PNȚCD cu bustul lui Coposu în față după Revoluția din 1989, clădirea care a pulsat în ritmul vremurilor va ajunge în sfârșit muzeu, și nu orice muzeu, ci Muzeul Centenarului. Pe partea stângă a străzii observăm una din cele câteva clădiri cu boltă la stradă pentru oprirea birjelor, care se mai păstrează din vremea Iașului plămădirii României. De fapt, acele bolți sunt făcute în 1981, compromisul salvator când strada a fost lărgită. Ghica a fost o familie deosebit de numeroasă și Iașul e plin de vestigii ale acesteia. Această Casă Ghica e de la 1745, însă un anume Alexandru Ghica a cumpărat-o în 1849 și a refăcut-o. Fiul său, Grigore Alexandru, a ajuns domn și, în 1852, a înființat Institutul Gregorian sau Orfanotrofionul.

Acesta a fost strămoșul actualului Spital Clinic de Obstetrică și Ginecologie Cuza Vodă sau Maternitatea Cuza, cum i se spune colocvial, și al Universității de Medicină și Farmacie de la Iași. Fiecare regim a construit sau modernizat corpuri de clădire, astfel că, în prezent, Maternitatea se întinde pe o suprafață considerabilă. La următoarea intersecție, la deal, pe lângă Colegiul Național de Artă Octav Băncilă, urcă, spre Bulevardul Independenței, Strada Vasile Stroiescu. Omul politic basarabean a fost un mare filantrop, sprijinind, în special, românii din Ardeal. În onoarea activității sale a fost ales primul președinte al Parlamentului României Mari. În trecut, pe această stradă a existat Hanul Zoiței și de la acesta ulița se numea a Zoei.

La vale, printre Maternitate și Teatrul Național, coboară, până în dosul Primăriei, Strada Mânăstirea Dancu. Lumea îi spune doar Dancu. Prin capătul din vale deja am trecut, acolo se găsește fosta Uzină Electrică a Teatrului Național, transformată acum în sala de spectacole Uzina de Teatru. Pe Ulița Strâmbă a existat o mânăstire ctitorită de un boier Dancu în vremea domnitorului Petru Rareș. Reconstruită după un incendiu de domnul Constantin Duca, s-a degradat treptat și, în 1903, a fost demolată cu tot cu acareturile sale, unde funcționau ateliere, pentru a pune în valoare noua clădire a Teatrului Național. Înaintăm pe Cuza Vodă, dar, deși pare aproape, până la fosta Bancă Dacia, clădirea cu acoperiș verde aparținând modernismului românesc, mai avem multe de povestit și văzut.

Corpurile Colegiului Național de Artă Octav Băncilă sunt ascunse dinspre Cuza Vodă de două clădiri vechi. Cea mai bătrână e la intersecția Cuza Vodă cu IC Brătianu și are în fața sa statuia cronicarului Miron Costin. Casa Alecu Balș este o construcție de la 1815 și a aparținut vistiernicului iubitor de artă. Când încă era nouă, în salonul boierului s-a jucat prima piesă de teatru în limba română, în 1816, după cum deja știm. Prin salonul lui Alecu Balș a trecut, la 1847, Franz List, aflat prin partea asta de Europa pentru câteva concerte. În 1871 clădirea ajunge pe mâna unui ordin catolic de călugărițe și este transformată în liceu de fete purtând numele Institutul Notre Dame de Sion. Pentru că mergea treaba, catolicii au mai deschis, în aceeași clădire, Institutul Francez Sacre Coeur, pe lângă care funcționau ateliere, cămine și un orfelinat. Abia democrația populară a scăpat Iașul de mafia ordinului călugăresc, înființat pentru a educa odraslele de bogătași în școli catolice pe bani mulți. Nu mai știu care e situația juridică a celor două clădiri.

Clădirea mai nouă, cea care este actualmente în renovare, a fost construită între 1901 și 1910 și includea o capelă. În 1947 avem deja sub acest acoperiș Conservatorul George Enescu, iar din 1957 Filarmonica de Stat Moldova. Ne-am mai întâlnit cu sculptorul Wladimir Hegel când am vorbit de monumentul lui Vasile Alecsandri. Miron Costin a avut o casă ceva mai la vale, iar sculptorul a dat o fugă până la Burdujeni, unde, în biserica Mânăstirii Teodoreni, se păstrează și azi portretul cronicarului. Inițiativa ridicării statuii a aparținut acelorași bărbați de care se leagă multe din isprăvile naționale, în frunte cu Mihai Kogălniceanu și nici aici Carol I nu a rămas indiferent. Astfel, în 1888, având îngropate sub soclu osemintele fraților Velicico și Miron Costin, decapitați de domnitorul Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, statuia este dezvelită în prezența a peste 10 mii de oameni veniți din toată românimea. Este considerată între primele cele mai reușite statui care înfrumusețează orașele României și mă gândesc că încă știe lumea cine a fost Miron Costin.

Singura stradă care unește Bulevardul Independenței cu Ștefan cel Mare, fără ca intersecția cu Strada Cuza Voda să-i schimbe numele, e Strada IC Brătianu, fostă a Primăriei, Gh. Mârzescu și Dobrogeanu-Gherea, după cum băteau vânturile istoriei. Intersecția e străjuită de două clădiri moderniste, fosta Banca Dacia are elemente neobrâncovenești, iar construcția de peste drum se încadrează la Art Deco. Dacă urcăm, descoperim o biserică aparținând moldovenescului târziu. Ridicarea Sf. Ioan Botezătorul a fost începută de Miron Barnovschi-Movilă și finalizată de Vasile Lupu în 1634. Peste drum sunt camuflate de vegetație corpurile de la Octav Băncilă, între care cel mai important e Casa Matei Millo, într-o perioadă Pensionul Humpel. Matei Millo, primul mare actor al teatrului românesc, a locuit aici și a dat viață personajelor lui Vasile Alecsandri, fiind cea dintâi cucoană Chirița.

Democrația populară a suprimat pensioanele și domnișoarele au fost trimise în fabricile de textile, iar din Casa Matei Millo au făcut liceu de artă. Actorul dă numele unei mici străduțe din zona Teatrului Național. De lângă biserică se desprinde o stradă care poartă numele Teodor Burada, acesta a fost de profesie muzicolog, însă în timpul liber culegea folclor și săpă la propriu după vestigii și datorită scormonelilor lui s-a ajuns la descoperirea a ceea ce numim azi Cultura Cucuteni. Casa în care a locuit a fost pe această străduță. Când nu căuta folclor sau ceramică, și nu avea treabă, scria, așa a apărut în două volume Istoria Teatrului din Moldova. Dacă de la intersecția cu Cuza Vodă coborâm înspre Mitropolie, pe partea cu Teatrul Național avem parcul și esplanada, iar peste drum o serie de clădiri vechi, apoi blocurile de pe Ștefan cel Mare. Ascuns de vegetație și blocuri, avem Liceul Tehnologic Special Vasile Pavelcu. Precursorul său a fost Institutul Mihai I, inaugurat în 1930, școală specială pentru surzi.

De ce s-a numit Strada Primăriei actuala IC Brătianu? Pentru că unde se află astăzi Teatru Național a fost Primăria Iașului. După cum am început să ne prindem, Iașul este unul dintre puținele orașe în care Primăria s-a tot plimbat și nu are o clădire simbol pentru ea. Justificat sau nu, există voci care spun că astăzi e nevoie de un nou sediu, Palatul Roznovanu a expirat. Cam unde se află stația de tramvai din dosul Teatrului Național a fost Casa Peretz, în care a funcționat Teatrul de Varietăți. Se consemnează astfel că în 1832 Iașul avea prima sală dedicată exclusiv spectacolelor. Pe scena acestui stabiliment are loc, în 1834, primul spectacol muzical în limba română: Serbarea păstorilor moldoveni, actorii au fost fii de boieri, între care s-a remarcat Matei Millo, aflat la debut. Teatrul Național din Iași și-a ținut pe această scenă spectacolele de la înființarea sa, în 1840, și până în 1869. A fost o perioadă când municipalitatea a tot încercat să mărească spațiul din jurul clădirii Teatrului Național.

În ultimii ani s-a schimbat tendința și în vecinătate a fost construită o hală închisă la culoare botezată Sala Teatru³, adică la cub, pentru reprezentații nedemne de Sala Mare. Între Teatrul Național și Filarmonică era fosta Piață a Primăriei, unde aveau loc defilările și adunările publice. În 1927, la zece ani de la victoria de la Mărășești, generalul Berthelot a revenit la Iași și a plantat un stejar de zece ani. Locul nu e întâmplător, întrucât în fața Institutului Notre Dame de Sion a funcționat un spital militar francez în timpul Primului Război Mondial. Generalului i s-a ridicat un bust în apropierea stejarului. Când Iașul a fost Capitală de Război, Sala Mare a Teatrului Național adăpostea ședințele Camerei Deputaților. Prima Chiriță a fost Matei Millo, acum se numește Horia Veriveș. De 165 de ani se joacă pe scena Teatrului Național din Iași piesa lui Vasile Alecsandri Chirița în provinție. Programul Centenarului Marii Uniri a adus o nouă punere în scenă a piesei, încredințată lui Ion Sapdaru.

Regizorul, cunoscut mie mai mult din primele filme ale lui Porumboiu și pentru înființarea trupei de teatru a USV numită Fabulinus, a reușit o treabă foarte bună, îmbinând prostia veche, nemuritoare, cu elementele snobismului și prostiei actuale, de fapt doar o altă mască a celor vechi. Chirița în travesti, calul adevărat, graiul moldovenesc (aproximativ), decorurile, desfășurarea efectivă a piesei, toate țin de clasic. Monsiu Șarl transformat în negru, îmbrăcat în roz și salutat cu Salam alekom, un Leonaș desprins din crâșmele Centrului Vechi, iar Bârzoi mai mult un contrabandist de Prut, țin de ironizarea vremurilor actuale. Vasile Alecsandri e la fel de actual ca IL Caragiale. Acum nu mai avem furculision și odihne-vu, avem ghep bugetar, targhetări, focusări, splitări și oricine dorește poate completa lista. Mă bucur că prima oară când am pășit în Sala Mare a Naționalului ieșean s-a întâmplat să fie tocmai pentru a vedea această piesă care, și peste alți 165 de ani, se va juca tot cu casa închisă.

Urmează o porțiune a străzii de care municipalitatea și-a bătut joc. Orașele serioase care au tramvaie încearcă să valorifice farmecul acestora, mai ales când liniile sunt trasate pe străzi înguste, printre clădiri vechi și spectaculoase. Nu e nevoie să comparăm Iașul cu orașe de foarte departe. Să luăm exemplul Liovului, un oraș plin de farmec, cu linii metrice de tramvai. Acestea străbat centrul pietonal și e o plăcere să le vezi și să călătorești cu ele. În țara noastră avem Timișoara și Oradea, orașe care, pe porțiuni scurte, au zone dedicate numai pietonilor și tramvaielor, însă liniile acestora sunt late. În România avem doar la Iași și Arad linii metrice. M-am întristat acum câțiva ani când am văzut pe Cuza Vodă asfalt. Pur și simplu piatra cubică trebuia înlocuită și de la Filarmonică până în Piața Unirii să circule numai oamenii și tramvaiele. Printre clădiri vechi părăginite și improvizații răsărite după Al Doilea Război Mondial, iese în evidență, datorită arhitecturii neoromânești, clădirea fostei Camere de Comerț, construită în 1926, singura dintr-un mare ansamblu care a supraviețuit atât crizei financiare din 1929, cât și războiului. Pe locul ei au fost Casele Cantacuzino, în care s-a stabilit grosul eteriștilor lui Alexandru Ipsilanti, la 1821, un alt păcălit de ruși.

Mișcarea lui Ipsilanti, la care s-au raliat și românii în frunte cu Tudor din Vladimiri, a readus la domnii pământene în Țările Române și la cucerirea independenței unei părți din Grecia peste un deceniu. Ion Mitican: În noaptea de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti, însotit de doi frati trece Prutul pe la Vama Sculeni si înconjurat de vreo 200 de arnauti sosea la Iasi. Ei trageau la Casa Principesei Cantacuzino, pe fosta strada Golia si vizavi de Palatul lui Dumitrache Sturza (unde-i acum Posta). Casa, cumparata mai apoi de Camera de Comert ieseana, a fost înlocuita prin 1925 de un nou imobil, existent si acum, pe care s-ar cuveni o placa de amintire a zilelor anului 1821. Momentul fiind de mare însemnatate caci tulbura si schimba mersul linistit al tarii si cursul domniei, la gazda venea, imediat, si domnitorul Mihail Sutu. A doua zi, generalul Ipsilanti chema egumenul grec de la Trei – Sfetite si-i dadea sa tipareasca proclamatiile miscarii ce vesteau strângerea trupelor de volintiri, din toate straturile sociale, dispusi sa lupte sub steagul Eteriei, statul Major instalandu-se chiar la Manastirea Trei Ierarhi, unde se faceau si înscrierile si se depuneau contributiile si banii. În clădire a funcționat un teatru avangardist ce a purtat numele Fix.

Urmează, tot pe Cuza Vodă, două clădiri cu greutate istorică, ambele foste sedii pentru Primăria Iașului, aflate de o parte și de alta a intersecției cu Vasile Alecsandri, pe care ne vom plimba imediat. Mai întâi Casa Balș-Sturza, amintită de Ion Mitican în povestea despre Eterie, se păstrează în forma actuală de când proprietarul ei a devenit un anume Iordache Balș. Mai înainte, o perioadă scurtă, a locuit în ea cărturarul și călugărul grec Dimitrie Philippide, rudă a mult mai cunoscutului lingvist român Alexandru Philippide. Acest Dimitrie, plecat din Iași pentru a ocupa un post de profesor la Academia Domnească din București, a utilizat termenul România atunci când se referea la cele trei entități românești aflate la cheremul imperiilor. Cum îi stă bine unui imobil îmbălsămat în istorie, de-a lungul vremii, prin această casă s-au perindat: Banca Moldovei, Primăria Iașului, locul de întrunire al Junimii lui Maiorescu, Banca Națională a României și Poșta Română. A doua clădire prinsă în acest calup, Casa Cantacuzino-Pașcanu, astăzi sediu al Stării Civile, se poate mândri că a adăpostit Primăria Iași peste șase decenii, din 1911 până 1970, inclusiv în perioada României Mari, apoi sunt înghesuite în ea mai multe redacții de ziare și reviste. Cu vedere la Cuza Vodă, avem o statuie a lui Dimitrie Cantemir.

E locul potrivit să schițăm un portret marelui cărturar și micului domn. A fost numit voievod când era încă tânăr, în 1693, la moartea tatălui său, dar turcii nu au fost de acord și l-au chemat la Istanbul pentru instruire. Când l-au instalat din nou, în 1710, i-au dat misiunea să-l supravegheze pe Constantin Brâncoveanu, considerat neloial turcilor, dar el s-a înhăitat cu rușii, a reușit să ia o bătaie rușinoasă la Stănilești pe Prut și apoi s-a cărat la tovarășul Petru cel Mare, unde a putut să-și vadă de preocupările intelectuale. A scris în latină, la comanda Academiei din Berlin, Descriptio Moldaviae, între 1714 și 1716, deci când se afla în Rusia. Pe lângă valoarea pe care o are astăzi pentru poporul nostru, lucrarea sa a fost considerată, la vremea ei, un complet raport de spionaj pentru nemți și nu numai, astfel au aflat pe ce trebuie să se concentreze când vor veni la furat în Moldova și nu e deloc întâmplător că au luat nordul țării în 1774. Nicolae Iorga a făcut ce a făcut și a reușit să-i repatrieze rămășițele în 1935 și să le îngroape la Trei Ierarhi. Apoi, o serie din manuscrisele domnului cărturar au ajuns în țară pe canale diplomatice. Dincolo de tonul ironic, Dimitrie Cantemir a fost o mare personalitate umanistă a vremii sale și este o punte de legătură între români și ruși și ar putea fi valorificat mai mult, când vom ieși din retorica cretină cu ruși egal bau-bau.

Repejor am ajuns la Strada Vasile Alecsandri, care unește Bulevardul Independenței de Strada Cuza Vodă, în locul botezat, ceva mai recent, Piața 14 Decembrie 1989. Vechiul nume al străduței era Sfântu Ilie, după o biserică veche ctitorită de un logofăt pe nume Ghenghea. Biserica avariată de bombardamente a fost demolată în 1953 și era cunoscută printre ieșeni drept a Ghenghei, iar la ea se ruga breasla blănarilor. Numele străzii nici aici nu a fost schimbat la întâmplare. Casa vornicului Alecsandri, în care a copilărit viitorul scriitor și om politic, a fost construită în 1780 și s-a păstrat până la noi, iar într-o perioadă a adăpostit Muzeul Teatrului, expoziția fiind actualmente mutată în Copou, după cum vom vedea mai încolo. Muzeul Teatrului a fost amenajat în 1976, la fix 160 de ani de la primul spectacol în limba română.

Cunoaștem episodul care i se datorează lui Asachi și merită să mai amintim alte fapte ale acestui titan al neamului românesc. Gheorghe Asachi a fondat revista Albina Românească, o gazetă politico-literară care a apărut bisăptămânal la Iași între 1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835 și 3 ianuarie 1837 – 2 ianuarie 1850. După Courier de Moldavie, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească este primul ziar în limba română din Moldova care, alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de Gazeta de Transilvania a lui G. Barițiu de la Brașov, vor pune bazele presei periodice românești. Clădirea albă de la vale de casa vornicului Alecsandri a adăpostit, între 1908 și 1918, sediul Societății Unirea, în care au activat sindicatele tipografilor ieșeni și a celor bucureșteni refugiați. Pe Vasile Alecsandri avem o frumoasă clădire neoromânescă din 1921, în care a avut sediul revista Viața Românească, de care se ocupa Garabet Ibrăileanu.

Nucleul care a lucrat aici era format din: Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Alexandru Philippide, Calistrat Hogaș și Ionel Teodoreanu. Revista se mută la București în 1930 și în clădire se mută Chestura Poliției. În perioada interbelică, după cum deja știm, populația evreiască a Iașului era la paritate cu cea românească. După pierderea Basarabiei și nordului Bucovinei și intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial a României, tensiunile în Iași erau uriașe, mai ales că mulți evrei erau atinși de comunism și simpatizau cu URSS. Unii s-au dedat chiar la semnalizarea avioanelor sovietice pentru a bombarda Iașul. În această clădire au fost adunați evreii, iar o parte uciși, în ceea ce s-a numește Pogromul de la Iași. Nu insist, toată lumea știe de el, de la președintele republicii până la copiii de gimnaziu, nu menționez cifre, pentru că odată cu apariția istoricilor de tip Cioflâncă, acestea sunt foarte fluide.

Cum coborâm de la Viața Românească spre Hotelul Continental, compania de transport local din Iași trimite Tramvaiul Limbii Române, venind în întâmpinarea scopurilor acestei postări. În Iași circulă mai multe tramvaie personalizate și ne vom mai întâlni cu unele pe străzile pe care ne vom plimba. Piața de dimensiuni reduse din fața hotelului și străduța care iese în Ștefan cel Mare, au primit numele 14 Decembrie 1989. Declanșarea distracției din 1989 a fost încercată în mai multe locuri din Republica Socialistă România, întâmplarea sau altceva a făcut ca bubuiala să se producă la Timișoara. Lorin Fortuna, cel care a jucat un rol important în revolta populară de acolo spunea că pe Bega a existat suficient material combustiv pentru ca masa critică să fie activată. Un articol de ziar ne lămurește cu privire la eșuata revoluție de la Iași: A primit acest nume pentru a aminti de evenimentele din 1989 când s-a dorit organizarea unui protest de amploare împotriva regimului comunist. Acțiunea a fost începută de un grup de ingineri de pe platformele industriale ale Iaşiului: Centrul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică (CCSITUMP), Combinatul CUG, Nicolina și Metalurgica. În noaptea de 13-14 decembrie 1989 s-au împărțit manifeste pentru a determina cetățenii să participe la demonstrația din Piața Unirii, la 14.XII, ora 16:00 împotriva „coșmarului stalinist amplificat de o conducere incompetentă şi răuvoitoare”, se cerea înlăturarea de la conducerea statului a lui Ceauşescu şi a familiei sale şi făcea un apel la Miliție şi Securitate să dea dovadă de luciditate politică.

Oamenii urmau să se adune la ora 16:00 în Piața Unirii iar fiecare avea asupra sa textul cântecului „Deşteaptă-te române” și o lumânare pe care urma să o aprindă. Parola era „Primăvara cade joi„. Erau pregătiți să ia cuvântul capii complotului: Ştefan Prutianu, să vorbească despre dezastrul economic, Casian Spiridon să acuze dezastrul cultural, Titi Iacob să vorbească în numele muncitorilor despre nivelul de trai. Urmau să se strige lozinci precum „Jos Ceauşescu„, „Jos comunismul” și „Fără violență„. Miliţia şi Securitatea au desfăşurat un dispozitiv preventiv cu şapte maşini de pompieri, ce au înconjurat Piaţa Unirii. Maşini cu prelată şi numere de Suceava, Botoşani şi Vaslui blocaseră orice intrare în zonă și era spart orice grup mai mare de patru persoane. Pentru a preîntâmpina formarea de grupuri compacte, autorităţile au desființat staţia de tramvai din Piaţa Unirii. Au fost arestați patru oameni, pentru delictul de „acțiuni anarho-protestatare de propagandă împotriva orânduirii socialiste”, dar au fost eliberați în ziua de 22 decembrie fără a cunoaște ce se întâmpla la Timișoara și București. La începutul secolului XX se tot căuta un loc pentru amplasarea statuii lui Cuza, după cum deja știm din povestea cu Piața Unirii. Se dorea ca dezvelirea acesteia să se facă în anul 1909, atunci când se împlineau 50 de ani de la dubla alegere și înfăptuirea Micii Uniri. Liberalii și Carol I au tot scăldat-o până când a ieșit cu proteste de stradă, iar statuia lui Cuza a fost amplasată unde o vedem și acum în 1912. Pe locul unde s-a jucat Hora Unirii pentru prima oară.

Revenind la spațiul pregătit de autorități, alegerea a fost simplă, noua piață a fost construită în fața Primăriei de atunci, prin demolarea caselor Rosetti-Solescu. Imediat după ce au isprăvit, au denumit Cuza Vodă atât Ulița Goliei, cât și noua piață. Locul s-a dovedit nepotrivit pentru multe statui care s-au perindat, însă de menționat e că actuala Piață 14 Decembrie 1989 este singura din tot Iașul înconjurată de clădiri vechi pe toate laturile ei. Comuniștii nu s-au lăsat până nu au simplificat fațada Hotelului Continental, știrbindu-i mult din înfățișare. Un decret regal din 1897 prevedea reamenajarea și lărgirea unor străzi din Iași. La pachet cu noua piață a venit amintitul deja Hotel Continental, dat în funcțiune în 1914. La vremea aceea, cel mai modern din Iași. La parter avea amenajate spații comerciale cu reclame mari, cum se poate vedea în pozele de mai jos, iar la etaje camerele de închiriat. Pe frontispiciu se putea zări un glob pământesc, sugerând că locul este potrivit pentru orice turist din lume. În față a fost adusă, prin 1920, o fântână arteziană cu delfini, pe care Grigore Alexandru Ghica o amplasase, în 1851, în fața Palatului Ocârmuirii, cam pe locul unde e acum Ștefan cel Mare bărbos. Nu a fost mutată direct, ci a mai făcut un popas pe Ulița Goliei. De ce delfini? De la vechea stemă a Iașului, cea cu turnul. S-a stabilit că fântâna nu corespunde nici în acest loc și a fost exilată în Parcul Expoziției, unde se poate vedea și astăzi. Ceva mai interesant decât cu delfini a fost cu lei. O fântână cu patru lei care susțineau un glob pământesc, pe care se afla o femeie cu mâna ridicată în semn de victorie s-a dorit a fi simbolul independenței României. Din acest monument nu s-a păstrat nimic.

Pe vremea României Mari, drept recunoștință pentru primarul Iașilor din perioada 1914-1916, George Mârzescu, om politic care s-a evidențiat mult în perioada Capitalei de Război, iar mai apoi a ocupat funcții importante în stat, decedând subit la 50 de ani, în timp ce era ministru al Justiție, în 1935, este ridicată statuia acestuia. Mârzescu a făcut două legi care i-au dăunat grav memoriei: i-a lăsat pe evrei să ia cetățenie română și a interzis mișcările extremiste. S-a pus rău și cu comuniștii și cu legionarii. Statuia a avut viață scurtă, legionarii au făcut-o praf în 1940, iar comuniștii, supărați că nu mai au ce strica, l-au ras din cărțile de istorie. Administrația Românească s-a retras în mod laș și rușinos din Basarabia și nordul Bucovinei în 1940 și atunci a luat câteva statui care nu trebuiau să cadă în mâinile rușilor. Una dintre acestea a fost cea a lui Vasile Lupu de la Orhei. A stat în fața Hotelului Continental până în 1942, când Antonescu a trimis-o peste Prut înapoi la Orhei, unde-i era locul. E acolo și azi. Vasile Lupu era moldovean, deci nu-l supăra pe Stalin, putea fi o sculă bună în îndobitocirea moldovenistă. Comuniștilor, după ce s-au ocupat de fațadă, nu le plăcea piața așa goală cum era, au mutat aici statuia lui Xenopol, pe motiv că istoricul a fost unul dintre susținătorii ridicării monumentului lui Cuza. Dându-și seama că e o idee proastă, au dus statuia în Copou, în locul celei a lui Eminescu, pe care au coborât-o la Fundație. De 60 de ani piața e goală și mai nou are rol de parcare. Există ceva idei de refacere a statuii lui Mârzescu, binevenite în perioada Centenarului Marii Uniri.

Peste drum de Hotel Continental avem un alt hotel, botezat pretențios Select. Clădirea a fost construită de bancherul evreu Iacob Neuschotz și de asta mai este cunoscută drept Palatul Neuschotz. Acest bancher juca la nivel mare și a făcut servicii împăraților, regilor și principilor. L-au umplut toți cu decorații, numai statul nostru nu i-a dat cetățenie. A fost probabil cel mai mare filantrop al comunității evreiești din Iași, dar a donat și Academiei Române. S-a impus ca pionier al asigurărilor în România. Spre sfârșitul vieții s-a retras în vila lui Kogălniceanu din Copou, unde e astăzi Muzeul Sadoveanu, ajungem și acolo îndată. În 1910, clădirea este achiziționată de stat și transformată în sediul Administrației Financiare. Spre Piața Unirii, unde avem blocul cu cinci etaje, au fost Casele Motăș, distruse de bombardamente în 1944. Pe partea cu Hotel Continental a fost sediul librăriei fraților Șaraga, unde au fost tipărite și comercializate multe din primele cărți ale literaturii române.

Asemeni Bucureștilor, zona centrală a Iașilor ascunde câteva bisericuțe după blocurile gri, unele ușor de dibuit, altele doar dacă te îndreaptă cineva. În acest moment vom vorbi despre două biserici aflate în apropierea Pieței Unirii. Între Cuza Voda și Ștefan cel Mare, flancată bine de clădiri, dintre care cea mai înaltă e blocul botezat Plomba, aflat în dosul Hotelului Continental, găsim îngrămădită Biserica Sf. Dimitrie Balș, un edificiu de la 1690. Nu prea mai are actuala construcție multe în comun cu cea a medelnicerului Ioan Balș, însă biserica e importantă pentru că este necropola vechii familii boierești din Moldova care, timp de veacuri, s-a implicat în jocurile politice de la vârful țării. Încorsetată de blocul TAROM și Cinematograful Victoria, o vreme a fost paraclisul Academiei Mihăilene, iar după prefacerile orașului, beneficiază de o mică deschidere către Piața Unirii. Vizităm Biserica Talpalari, un edificiu cam de-o seamă cu cel al familiei Balș, ctitorit de Iordache Cantacuzino, cumnatul și sfetnicul lui Vasile Lupu. Numele îi vine de la breasla talpalarilor, care-și avea dughenele și atelierele în apropiere și s-a implicat în îngrijirea ei. Când stricăciunile pricinuite de un incendiu și costurile pentru refacere au devenit prea mari, un alt Cantacuzino a intervenit și a refăcut complet biserica. Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu și soția sa, din neamul Beldimanilor, apar pictați în interior și sunt socotiți ctitori. În cripta bisericii, dintre cei înmormântați, cei mai mai mulți sunt Beldimanii, apoi Cantacuzinii. Între biserică și școala de tip Spiru Haret, aflată pe Costache Negruzzi, strada paralelă, pe unde ne-am plimbat mai devreme, îți fură privirea un cochet imobil interbelic.

Facem ce facem și iar ajungem în Piața Unirii, un loc atât de încărcat de simbolism național, încât pașii te poartă involuntar către el. Înainte să intrăm pe Lăpușneanu, să vedem câteva imagini, altele, cu evoluția pieței de la facerea României și până în prezent. Avem timp și de un cântec drag. La lărgirea locului au contribuit cu vârf și îndesat bombardamentele celui de-Al Doilea Război Mondial. La 9 iunie 1917, 1000 de soldați și 200 de ofițeri români din Ardeal, ce luptaseră sub steag austro-ungar, prizonieri ai rușilor, ajung în Piața Unirii și, după ce jură credință drapelului României în fața generalului Prezan, se prind cu localnicii în Hora Unirii și vor intra în lupta pentru întregirea neamului românesc. Cam 30 de mii de români ardeleni și bucovineni erau prizonieri în Rusia și, după un acord între români și ruși, au fost eliberați pentru a lupta de partea României. Aceștia au fost primii 1000 de voluntari ajunși la Iași din lagărul de la Darnița, întâmpinați cu multă bucurie și sincer entuziasm. Atunci, un locotenent, Victor Deleu, a susținut un discurs, cățărat pe statuia lui Cuza, care a înlăcrimat mulțimea și a eclipsat oficialitățile, o vorbă a sa a rămas vie și astăzi: Carpații sunt prea mici!

Intrăm pe Pietonalul Lăpușneanu, o tristă rămășiță a ceea ce a fost cândva Strada Veseliei. De vreo 20 de ani se tot fac planuri de reînviere a uliței de acum un secol. Până în prezent s-au cuibărit pe pietonal câteva crâșme scumpe și anticarii Iașului. Am ales parcurgerea dinspre Piața Unirii, fiindcă segmentul din vale mai există fizic, cel din deal aparține amintirilor. Schema de mai jos ne arată brutal că mai avem în picioare doar trei clădiri, dintre care una de importanță colosală pentru neamul românesc. Ion Mitican își începe plimbarea nostalgică pe Strada Lăpușneanu de altădată dinspre Jockey Club și se oprește la Ermacov, o prăvălie în care se petrece acțiunea schiței Monopol a lui Caragiale. Întorcîndu-se acasă, din străinătate, cu acceleratul Berlin – București și ajungînd la Pașcani, în ziua de 24 mai 1907, dramaturgul întrerupea drumul și lua trenul spre Iași, pentru a merge la familia Ronetti Roman.

A doua zi, vizita redacția ziarului “Opinia”, aflată vizavi de Mitropolie, de unde, pe străzile inundate de o ploaie torențială, pleca cu o trăsură “la deal”, spre Smirnov sau Ermacov. Amîndoi erau “imperfecți” (fiind scapeți), dar aveau mare dever. La primul – așezat cu prăvălia în capătul de sus al străzii Lăpușneanu – mergea elita Iașilor (parlamentarii colegiului I, din Senat și Cameră), iar la al doilea, aciuat în partea de jos a străzii Lăpușneanu – cam pe unde e acum cofetăria Amandina – mergeau membrii colegiului II – intelectualii. Acolo oprea și conu Iancu, notînd: “Dugheana e plină de amici, toți funcționari publici și profesiuni liberale.

Așteaptă aici de mult, să se oprească potopul, și, așteptînd, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, țuică, mastică, pelin, mișmaș și gustă mezeluri, salam ghiudem, cașcaval, măsline…”. Fericit că nu făcuse o criză de “dambla”, cînd a intrat în prăvălie și a alunecat din cauza unor sîmburi de măsline aruncați “pi gios”, s-a amestecat printre ceilalți. Ionel Teodoreanu, care a scris mult despre Iași, de cele mai multe ori inspirat de oamenii cu care se întâlnea și de locurile pe care le frecventa, în Castanul de aur, spune cam așa: Miros mai bun decît al pragului acelei băcănii niciodată n-am să întîlnesc. Prăvălia Ermacov a fost peste drum de Hotelul Traian și avea intrarea dinspre Piața Unirii. Actualul Hotel Astoria a apărut în 1923 sub numele Palace, apoi, o perioadă, a fost încorporat în vecinul său Traian. Viața Românească a funcționat un timp la parterul Hotelului Traian, cu vedere înspre Strada Lăpușneanu.

Pentru o scurtă vreme, în anii Primului Război Mondial, strada a primit numele Regele Ferdinand. Pe vremea democrației populare s-a numit a Republicii. Numele Lăpușneanu e prea greu pentru istoria Iașilor și mereu și-a recuperat locul. Până să ajungem la Casa Drosu și Palatul Cuza, în anul Centenarului Marii Uniri, redescoperim Cinematograful Trianon. Istoria sa e destul de zbuciumată, iar starea actuală e tristă rău, cu promisiuni de refacere. Palatului Marilor Uniri, ce mai purta numărul 37, încăput pe mîna bancherilor se micșora în februarie 1928 (“Opinia”, 31 martie), cînd antreprenorul Fr. Rechita, sfidînd istoria, pornea ridicarea cinematografului Trianon (Republica) – cu 1500 locuri, ventilație și încălzire centrală. Planurile erau semnate de arhitectul I.Schreiber, iar banii aparțineau doctorilor Louis Mendel și Mihael Haimovici (ultimul devenit cineast după ce a observat că se țineau de el, scai, toate bolile pacienților). La 29 mai 1928, cinefilii obțineau autorizația de construcție nr. 13911, iar la 13 februarie 1929 Marele Teatru – Cinematograf se și executase, proprietarii cerînd Serviciului Sanitar punerea la dispoziția publicului. Strada căpătase un nou imobil, cu numărul 37 bis și apoi 39.

Înaintea războiului, ignorîndu-se, deasemeni, istoria pe acel loc funcționase Berăria La Cuza Vodă, cu scenă de teatru, cabine și garderobă (în 1904) și Berăria Regală cu foro-plastic imperial – proiecții – (în 1905) sau filmele lui Jaques Leibovici (în 1911). Cu toate păcatele, clădirea cinematografului era modernă pentru spectacole și adunări publice. Aici poposea, cu predilecție, Constantin Tănase cu trupa sa și țineau conferințe scriitorii și publiciștii. Supus, ca toate din jur, vînturilor trecătoare peste țară, la inaugurare se numea Trianon și prezenta filme europene, multe franțuzești. Din toamna anului 1940 proiecta filme germane și italiene (numindu-se, scurt timp, Ajutorul Legionar), iar din 1944 devenind cinematograful Maxim Gorki aducea filme sovietice. Schimbîndu-se orientarea politică, după aprile 1964, se numea Republica, susținînd cinematografia romantică românească, pînă în 1990, cînd au dat năvală filmele cu împușcături, din studiourile americane. Din 1890 până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai la vale de Casa Drosu, a funcționat atelierul de fotografie Nestor Heck. Atelier fondat în 1850, cu diploma de onoare la Expoziția de la Paris, 1889 și alte ateste de merite pentru lucrări artistice.

Cele două palate, Cuza și Drosu, pot fi privite simbolic. Încă de când primul aparținea lui Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, cu câțiva ani înainte de 1859, unioniștii se adunau în casa sa și fierbeau Unirea, sincronizându-și pașii cu gruparea de la București. Cel de-al doilea era reședința boierului Nicolae Istrati, un prieten al Austriei, coleg de șorțuleț cu împăratul de la Viena și mare amic al consulului austriac Godel. Deși Istrati nu putea fi socotit un nepatriot, din cauza unor polemici pe chestiunea Unirii, cei doi vecini au ajuns la cuțite. Se întâmplă ca, în 1857, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu să moară și, în timp ce era jelit de toată floarea unioniștilor moldoveni, Nicolae Istrati dă un bal cu muzică de petrecere la care fanfara a cântat toată noaptea. După ce se realizează Mica Unire, Cuza alege drept reședință a domnitorului tocmai casa în care s-au făcut primii pași pe calea Unirii. Nicolae Istrati, considerându-se învins, s-a mutat la Rotopănești, un sat de lângă Fălticeni. Am fost pe acele locuri și am descoperit urmele lui Nicolae Istrati și a sa statuie Moldova plânge. Nu a dus-o prea mult nici izolat, pentru că, în 1861, la un bal, a fost otrăvit. Dușmani avea căcălău, nu ratase nicio ocazie să și-i înmulțească. Palatul lui Istrati ajunge în proprietatea senatorului Drosu, un tip ridicat dintre oamenii săraci.

În tinerețe fusese un fel de chelner prin casele boierești și, printr-o metodă ingenioasă, subtiliza galbeni de pe mese. Istoria l-a păstrat de partea ei bună. Pasiunea noului boier era cumpărarea caselor vechi și degradate, pe care le repara. Era cunoscut drept un sponsor al junimiștilor, nu de puține ori tipărea ziarul Timpul pe cheltuiala sa. Din perspectivă politică era conservator și unul dintre oamenii de încredere ai lui Lascăr Catargiu. În 1871, când Brătianu era cât pe ce să-l măture pe Carol I de pe tronul de la București, din cauza Afacerii Strousberg, conservatorii moldoveni, considerând că Unirea este în pericol, se adună în casa lui Drosu și îl aduc pe rege la Iași pentru două săptămâni. Astfel, Unirea ticluită peste drum fusese salvată în casa lui Drosu, care aparținuse celui mai mare dușman al ei. În perioada României Mari, s-au succedat numeroase bănci și localuri prin ea, acum aparține Uniunii Artiștilor Plastici. Nu cred că este cineva care să nu recunoască Marșul de Întâmpinare al Armatei Române. Acesta a fost imnul de stat al României din 1862 și până în 1884, deci perioada când țara avea statut de principat. Numele era unul pompos: Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prinţul Domnitor. Apoi, pentru mai bine de jumătate de veac a urmat Trăiască Regele!

Să trecem strada și să vorbim despre clădirea care avea să ajungă palat domnesc și regal. Palat domnesc a fost între 1859 și 1865. La vremea construcției sale, între 1806 și 1808, casa aparținea marelui logofăt Costache Catargiu și se bucura de spațiu pe toate laturile sale. A fost ridicată de un inginer hotarnic, pe nume Joseph Bayardi, care s-a ocupat de întocmirea planului orașului și a făcut ca retrasarea Uliței Sârbești să treacă prin fața clădirii. La Mihalache Cantacuzino-Pașcanu ajunge abia în 1832. Nicolae Gane în Amintiri din timpurile Unirei mărturisește: Centrele noastre de întrunire și consfătuire erau în Iași la răposatul Mihalache Cantacuzin Pașcanu, în casele căruia s-a subscris actul solemn al Unirii, iar în județul Suceava, la monastirea Slatina, unde era egumen răposatul Calinic Miclescu, ales în urmă mitropolit primar al României.

Revin la Ion Mitican. Aici soseau, la 29 ianuarie / 10 februarie 1859, delegații Munteniei (Clement – Episcopul Argeșului, Scarlat Crețulescu, Alexandru Florescu, Barbu Slătineanu, Costache A. Rosetti și Nicolae Opranu), aducînd domnitorului Actul alegerii sale și la București, Coroana Țării Românești și “inimile a două milioane și jumătate de români”. Încîntați de întîmpinarea entuziastă a ieșenilor – “cu zgomotoase manifestații unioniste”, după consulul austriac Godel, antiunionist – și de întîlnirea cu principele, deputatul C. A. Rosetti avea să transmită prin telegraf la București: “Domnul este întru totul sublim!”. Pe lîngă primirea oficială, urmată de un banchet în marele hotel Binder – unde delegația era găzduită – se prevăzuse și o serată de gală, în noul Palat Domnesc (2 februarie). Din casa lui Mihalache Cantacuzino, pleca la 4 februarie 1859, emoționat, la prima întîlnire cu locuitorii Bucureștiului, care îl aleseseră fără să-l vadă, într-un sfînt impuls patriotic.

Întors acasă, la Iași, efectua conducerea celor două țări, făcînd naveta între capitale timp de trei ani și folosind telegraful ca mijloc principal de comunicare și desăvîrșire a Unirii. Instalația telegrafică Cernăuți – Iași, pusă în funcție încă din timpul domniei lui Grigore Ghica – la inaugurarea Biroului Central din Curtea Domnească, participînd chiar domnitorul (14 februarie 1855) – și extinsă pînă la Focșani și Galați, de unde printr-o altă linie s-a unit cu aceea dintre București – Brăila, înlesnise primelor gînduri de Unire să zboare pe firele sale și să se transforme apoi în chemări, îndemnuri, apeluri și acțiuni mobilizatoare. Prea bine convins de importanța acestor comunicații, cu ele începea unificarea, numind în mai 1859 pe Cezar Librecht, fostul șef al Biroului telegrafic din Galați și apoi director al instalațiilor din Moldova, ca inspector general peste telegraful ambelor principate. Prin firele sale sosise la Iași, știrea propunerii domnitorului Moldovei și pentru scaunul Țării Românești.

Între 24 ianuarie 1859 și 24 ianuarie 1862 urmau a se schimba vreo 20 de guverne (9 în Moldova și 11 în Muntenia), la căderea cărora domnitorul suferea cumplit, cu tot sufletul și nu-și găsea liniștea, zile și nopți de-a rîndul – cum spunea D. Bolintineanu – pînă nu investea altul, plin de speranțe. La vremea aceea, pe ferestrele clădirii, spuneau bătrânii, la etaj, se zărea adesea figura îngîndurată a domnitorului Al. I. Cuza, iar la parter barbișonul colonelului Pisoschi și monoclul agăi Alecu Beldiman, urmărind plimbarea duducilor (potrivit lui Rudolf Suțu). În timpul deselor plecări la București sau prin țară, acasă rămînea doamna Elena Cuza, să-l suplinească. Spre a menține legătura cu populația, dînsa a stabilit la Palatul Domnesc – cum se numea de acum casa lui Mihalache Pașcanu – ore de audiențe și primire, în fiecare luni, dînd ascultare tuturor celor care doreau să-i vorbească. Luase sub patronajul său școlile, potrivit Decretului Domnesc din 30 octombrie 1859, se ocupa de ajutorarea săracilor și de educarea copiilor în institute de binefacere. (“Monitorul oficial”, 1 decembrie 1859).

După festivități se întorcea. Semnînd o sumedenie de acte și decrete “În domneasca noastră reședință, Iași”, primind rapoarte și transmițînd ordine grabnice prin același telegraf, ajungea în fericita zi de 11/23 decembrie 1861, cînd putea vesti populației ambelor țări acceptarea unificării și de către Înalta Poartă, prin Firmanul din 20 noiembrie / 2 decembrie 1861. Cu toate că articolul nr.1 al Firmanului vedea Unirea “numai în timpul domniei lui Cuza” și cerea menținerea frontierei între Moldova și Muntenia, domnitorul proclama UNIREA DEFINITIVĂ A PRINCIPATELOR. Dînd MAREA VESTE – de mulți socotită incredibilă – pentru care trudise trei ani și scrisese nenumărate intervenții și memorii la marile puteri garante și prietene: Franța, Rusia, Anglia, Prusia, Sardinia și demontase intrigile ostile ale antiunioniștilor susținuți de Turcia și Austria, aplecat nopți de-a rîndul deasupra biroului din Palatul Domnesc, semna MARELE ACT DE LA IAȘI, așezat la temelia țării pentru totdeauna:

“PROCLAMAȚIA ÎNĂLȚIMII SALE CĂTRE POPORUL ROMÂN:

UNIREA ESTE ÎNDEPLINITĂ!

NAȚIONALITATEA ROMÂNĂ ESTE ÎNTEMEIATĂ!

Acest fact măreț, dorit de generațiunile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-au recunoscut de Înalta Poartă, de puterile garante și s-au înscris la datinile Națiilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El au întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și au condus națiunea către falnic viitoriu. În zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a voastră încredere în alesul Nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști dar a o întări.

Să trăiască România!
Alecsandru Ioan,
Iași, în 11 decembrie 1861.

Mai jos, subscriau cinci miniștri din Guvernul Moldovei (în frunte cu Alexandru Moruzzi) și 7 din Guvernul Munteniei (începînd cu Dimitrie Ghica). În aceeași zi, prin mesajul adresat Adunării Elective locale, rostea cuvintele care munceau de multă vreme cugetele multor ieșeni: “Vă convoc, Domnilor, a vă întruni la București, împreună cu Adunarea Țărei surori în ziua de 24 ianuarie viitoriu”. Dar s-a încheiat și viața de capitală a Ieșilor. Știrea era de însemnătate uriașă pentru țară, dar dureroasă multor moldoveni, căci însemna mutarea capitalei, motiv pentru care, spuneau unii, domnitorul a dorit s-o anunțe mai întîi din Iași, “Leagănul Unirii” și apoi s-o confirme în primul Parlament al Principatelor Unite. Spiritul național și dorința de Unire a tuturor românilor într-o singură țară erau, însă, dominante. Trecînd peste durerea sfîșîetoare a multor sute de funcționari rămași fără serviciile guvernamentale, la aflarea veștii, “tot orașul a dat dovezile cele mai vii de bucurie a sa; toate ulițele erau iluminate, muzicile cîntau pretutindeni și o mulțime de norodu înconjura Palatul principelui, căruia românii datorescu regenerația loru, națională și falnicul viitoru ce-i așteaptă”. (“Monitorul oficial”, 12 ianuarie 1862).

Urmîndu-și cursul, Unirea înainta, pas cu pas. “Monitorul oficial” din 16 ianuarie 1862 publica Decretul domnitorului semnat la 14 ianuarie, prin care ministrul finanțelor și cel al lucrărilor publice erau înștiințați că “merg cu noi la București”. Pînă la mutarea definitivă, mai rămînînd la Iași unele cancelarii, în locul miniștrilor se numeau, pentru “un timp mărginit” directori ministeriali. La Curtea Veche se ținuse ultima ședință a Camerei Deputaților Moldovei, în care unii dintre participanți nu s-au putut abține să nu lăcrimeze, luînd cuvîntul și să ceară domnului grijă pentru soarta Moldovei. Adînc tulburat, luni – 15 ianuarie, alesul Iașilor încheia istoria capitalei Moldovei, ieșind îngîndurat din Palatul din strada Lăpușneanu și pășind tăcut printre ostașii de gardă, din toate schimburile, veniți să-l petreacă. Urcîndu-se în poștalionul pe tălpici, cu care pleca spre București, unde era așteptat joi, 18 ianuarie, privea întristat ca și acei din jur coborîrea steagului de pe catargul reședinței domnești. Abia pornit, și pe casa lui Neculai Istrati de vizavi, se ridica un mare stindard al Moldovei, îndoliat cu o panglică neagră.

Palatul rămînea însă, locuință domnească. Pentru a menține legătura cu orașul tinereții, intrat de la 1 februarie 1862 în rîndul acelor “de ținut” (provinciale), domnul menținuse închiriată casa lui Mihalache Pașcanu, ca a doua reședință. Din cînd în cînd, el sau doamna Elena, urmau să-l locuiască. Așa avea să se întîmple în primăvara anului 1862, dînsul stînd aici vreo două săptămîni, marcate prin semnarea unui mare număr de acte și decrete (între 12 aprilie și 3 mai 1862), pe unele notînd: “datu-s-au în Domneasca noastră reședință, în Iași”. … Proprietăreasa, Ecaterina Ghica, aflată mereu în conflict cu țăranii de pe moșiile Comăneștilor îl punea în situații dificile, profitînd de faptul că îi închiriase locuința. Astfel, la 1 august 1863, fiul ei, acuzat că a tras cu pușca în țărani a fost arestat de prefectul districtului Bacău, dar a trebuit să fie eliberat, la cererea domnitorului, după intervenția mamei. Supărat, prefectul și-a prezentat demisia, dînd motiv opiniei publice să-l implice și pe domnitor. Purtîndu-se rău cu țăranii, aceștia cereau să li se înapoieze pămînturile cuprinse de moșia cucoanei. Și conflictele continuau mereu, cu intervenții la București. Astfel, de la 26 octombrie 1865 se renunța la reședința domnească din Iași.

Ca multe alte case boierești, pe la începutul secolului XX încape pe mâna Creditului Urban, o bancă rapace care înghițea clădire după clădire. Banca s-a instalat la etaj, iar la parter erau deschise librării și magazine de lux. Șederea Creditului în Palatul Unirii înceta pentru o vreme, în decembrie 1916. Fiindcă la 23 noiembrie / 6 decembrie, în acel an, armatele germano-austro-ungare ocupau Bucureștii, autoritățile și Casa Regală s-au retras în Moldova – Iașii devenind capitala României îndoliate – cu Oltenia, Muntenia și Dobrogea pierdute. Orașul croit pentru vreo 100.000 de locuitori primea înțelegător, vreo 400.000 de musafiri, refugiați din teritoriile ocupate, împărțind împreună locuințele, pîinea amară a războiului, alimentele tot mai rare și durerea înfrîngerii. Făcînd etape de ajustare, împreună cu Marele Cartier General la Buzău și Bîrlad, regele Ferdinand se apropia de Iași. Familia regală, cu regina Maria, primise casa Comandamentului de armată din Copou (azi Palatul Copiilor). Spațiul fiind insuficient pentru locuință și activitățile de conducere, regele preferase să stea la Comandamentul frontului, în Zorleni și Bârlad, venind uneori la Iași. Pentru a se curma aceasta situație conducerea armatei a rechiziționat fostul palat locuit de Cuza-Vodă, așa cum se procedase și în alte sute de cazuri, punîndu-l la dispoziția Suveranului din ianuarie 1917, cu unele amenajări.

În fiecare an, la 24 ianuarie, ajung negreșit la Iași. Printre popasurile obligatorii e și cel la Muzeul Unirii de pe Lăpușneanu. De fiecare dată există o nouă expoziție cu informații și exponate inedite. Ultima hartă din calupul de mai jos a fost expusă în 2018 și vine să confirme, ca o încununare a planului la care au lucrat bărbații iluștri ai nației mai bine de un veac, celelalte două care, la vremea lor, erau văzute drept fantezii ale unora cu mintea prea înfierbântată. Prima hartă e de la 1816, iar a doua, opera lui Cezar Bolliac, din 1853, când deja România câștigase lupta cu Dacia pentru numele viitorului stat, care trebuia să cuprindă toate teritoriile unde românii erau autohtoni. Documentarul Agerpres vine în completarea poveștii lui Ion Mitican, din care am citat copios în plimbarea plină de emoție pe Lăpușneanu.

Bătrîna zidire care auzise cuvîntul UNIRE încă de pe cînd era doar o șoaptă, la întrunirile tinerilor cărturari moldoveni, din anii 1856 – 1857 și apoi, ca un tunet, din gura domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să-l reaudă, deodată, în primăvara anului 1918. Sîmbătă, 31 martie / 13 aprilie, îl aducea delegația Sfatului Țării și a Guvernului din Chișinău, capitala Republicii Democrate Moldova, înființată după victoria Revoluției din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 la Petrograd și proclamarea de Lenin a dreptului la autodeterminare al popoarelor din imperiul țarist. Venise să prezinte Suveranului României “Actul Unirii”, votat la Chișinău, în ziua de 27 martie / 9 aprilie, de Sfatul Țării cu o majoritate de 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 de abțineri. Era prima bucurie în șirul cumplitelor dureri, abătute asupra României cu trupul sfîșiat.

La ora 1, cînd sosea trenul cu delegații de peste Prut, gara și piața sa nu mai încăpeau de lume. Invitați pentru prînz în reședința regală (ora 13), după slujba din Catedrala Mitropolitană la care au participat alături de suverani aducătorii celei de-a II-a UNIRI, după aceea din 1859, înalții oaspeți Ion Inculeț și Pantelimon Halipa, președintele și vicepreședintele Sfatului Țării, cu Daniel Ciugureanu, primul ministru, trăiau momente de mare entuziasm. Chemați în balconul Palatului, primeau mulțumirile și recunoștința miilor de ieșeni, bucureșteni și ardeleni, adunați în jurul străvechii zidiri, pe strada Lăpușneanu și-n Piața Unirii, cu ramuri de brad, flori și pancarte. Muzicile militare cîntau marșuri patriotice, străzile răsunau de urale și pretutindeni se întindeau horele Unirii. Coborînd din Palat, la ora 15, împreună cu principii Carol și Nicolae, principesele Elisabeta și Maria, se prindeau și ei laolaltă cu manifestanții, într-o uriașă horă frățească.

Sub același balcon, larg și luminos, ca și sufletul generos al Moldovei ce renunțase la capitală în favoarea marei năzuințe: Unirea, se petrecuseră și primele momente ale Unirii Ardealulului cu Patria mama, aduse de tinerii voluntari transilvăneni în neuitata zi de 7/20 iunie, când la ora 4 după amiază în Gară a sosit primul batalion de 1500 ardeleni și bucovineni, din lagărul de la Darnița – Kiev, înscriși voluntari pentru frontul românesc. A doua zi, dimineața, depuneau jurămîntul pe platoul de la Moara de Vînt, iar după masă participau la marea manifestație din Piața Unirii și din strada Lăpușneanu. Defilînd prin fața Palatului Unirii, tinerii ostași erau salutați cu emoție de regele Ferdinand, ieșit in balcon. Corul ostășesc cînta Să trecem Carpații, în timp ce miile de cetățeni, de pe trotuare, strigau într-un glas: “Trăiască Ardealul!” La Iași se aflau mai mulți dintre tribunii pămînturilor strămoșești de peste munți, în frunte cu poetul Octavian Goga. Aici sosea în noiembrie 1918 echipa celor cinci ardeleni trimiși cu scrisoarea lui Vaida Voievod, adresată lui I. I. Brătianu, prin care Consiliul Național al Românilor, cu sediile la Arad și Dej, cereau trecerea ”grabnică” în Transilvania a trupelor românești pentru a apăra populația de samavolniciile șoviniste.

Alt delegat, cu aceleași dorințe venea peste cîteva zile, iar la 18 noiembrie, chiar preotul N. Bălan, viitorul mitropolit al Sibiului cu căpitanul N. Precup, ultimul zburînd încă o dată cu avionul de la Blaj (12/25 noiembrie), s-aducă cuvîntul Adunării Românilor, ce se întruneau la Alba Iulia (18 noiembrie / 1 decembrie), pentru a consfinți Unirea cea Mare a Ardealului cu Patria Mamă. Vineri, 16 / 29 noiembrie, la ora 12.30, urcau solemni treptele spre cabinetul regelui Ferdinand, I.P.S.S. mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta, Iancu Flondor – președintele Consiliului Național Român din Bucovina, Gh. Șandru – primarul Cernăuțiului, baronul Hurmuzachi, profesorul Ion Nistor și alți demnitari bucovineni. Veniseră dimineața, într-un tren special, întîmpinați cu lacrimi de neosteniții locuitori ai Iașului. Participaseră la slujba de la Mitropolie, se întîlniseră cu generalul Coandă, primul ministru, și cunoscuseră sufletul cald și primitor al Iașului și recunoștința fiilor săi ce alcătuiau, pe străzi, culuoare din trupurile lor înfrigurate și înfometate, după trei ani de război, lipsuri și urgie.

Aduceau cu ei Unirea Bucovinei, – “Leagănul Moldovei în care dorm întemeietorii ei” – cu Patria, hotărîtă la Adunarea Consiliului Național din 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuți. După primirea și înmînarea către suveran a documentului, urma un dejun regal în salonul fostului Palat al Unirii, devenit din ziua aceea al Marilor Uniri. Toate se petreceau, atunci, iute și fără zăbavă, căci armatele ocupante, învinse, părăsiseră Bucureștii, guvernul cu autoritățile centrale plecaseră, iar după prînz, la ora 16, pornea spre București și trenul special al primului ministru, în care luau loc și oaspeții bucovineni, împreună cu IPSS mitropolitul Moldovei și IPSS mitropolitul Chișinăului. Ziua următoare pleca și suveranul pentru a fi prezent la sărbătoarea eliberării și întoarcerii triumfale în capitala părăsită aproape trei ani – ce se petrecea duminică, 18 noiembrie. Seara, domnitorul trecea prin portița din fundul curții la biserica Mitocului – Sf. Paraschiva – să mulțumească Cerului pentru izbînda, aproape nesperată, în anul precedent. Acolo era locul său tainic de rugăciune și al înaintașului Alexandru Ioan Cuza (“Opinia”, 30 august 1936).

Sîmbătă 17 noiembrie, dimineața, pe o vreme înnegurată de ploaie mocănească, vremelnicii locatari ai Palatului din strada Lăpușneanu și din Copou, ieșeau emoționați din saloane și se urcau în automobilele trase la scară, pornind cu strîngeri de inimă spre gară. Îi așteptau mii de oameni. Primiți cu “căldură” și “veșnicile urale” ale locului, la ora 10.15 soseau, intrînd grăbiți în Sala de Recepții, pentru despărțirea protocolară de gazde. Mulțumindu-le, regina Maria mărturisea că iubește mult orașul Iași pentru suferințele trăite aici, alături de generoasa populație, declarînd că se va întoarce curînd. La ora 10.30, trenul se punea în mișcare, fanfarele cîntau, iar mulțimea de pe peroane lăcrima. Începind cu această zi încetau, iarăși, atribuțiile Iașului drept capitală a țării (decembrie 1916 – noiembrie 1918) și se cobora drapelul de pe modestul Palat al străzii Lăpușneanu, lăsat însă la dispoziția familiei regale pînă prin aprilie 1919. Bătrînele ziduri între care se petrecuse încă o etapă glorioasă din istoria României, rămîneau din nou în tăcere.

Golite de mobilele regale, marile odăi sunau iar a pustiu, pînă ce Societatea de Credit – mutată pentru 2 ani și 4 luni – în Palatul Braunstein din strada Cuza Vodă (unde-i acum filiala CEC), își relua reședința și își reinstala birourile în cuprinsul cărora aveau să se audă din nou suspinele datornicilor siliți adesea să-și părăsească casele sechestrate și vîndute la mezat, în contul împrumuturilor fără sorți de achitare. Nu ierta nici statul cu toate că se găsea în mare sărăcie. Adresându-se Comisiei Județene secția II-a se plîngea că la retragerea trupelor din Muntenia “a fost silit fără a se face vreo formalitate, a evacua palatul în care avea instalate birourile sale, dimpreună cu toți chiriașii din apartamentele de jos și dependințe pentru a se instala în el Cartierul regal și locuința regelui. Avînd în vedere că aceasta ocupație a început la 26 decembrie 1916 și a durat pînă la 23 aprilie 1919” și “Creditul a fost lipsit timp de 2 ani și 4 luni de folosință” pretindea mai multe despăgubiri concretizate la vreo 112.423 lei pe care Comisia le aprobă in 5 iulie 1920.

Faptul că mii de oameni iși pierduseră viața, casele, avuturile și copiii fără să mai ceară ceva, pentru funcționarii bancari din Credit nu avea nici o importanță … Bogățiile se măresc fără sentimente. Mai lărgindu-se strada, în anul 1931, Creditul refăcea fațada clădirii, pe “noua linie de aliniere”, iar în spate, îi mai adăuga un corp. Istorica așezare scăpa de lacrimi și suspine abia în anul 1937, cînd Palatul lui Cuza cum se numea de poporăni – rămas fără o parte din grădina prin care “se plimbau Cuza, regele și regina”, vîndută de Credit pentru Teatrul Trianon (din 1928) – intra în proprietatea statului pentru neachitarea de faimoasa bancă a marilor sale datorii. Trecut Ministerului Cultelor și Artelor, acesta îl ceda, pentru 10 ani, în folosința Comisiei Monumentelor Istorice și a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, condusă de profesorul Nicolae Iorga, (Jurnalul Consiliului de miniștri nr 479 din martie 1938). La parterul clădirii se instala librăria “Liga Culturală” (1940), o tipografie, cît și Straja Țării, etajul fiind lăsat pentru o bibliotecă și Muzeul Cuza Vodă, în care oficia, ca director, Rudolf Suțu, alt iubitor și cunoscător al Iașului.

Pasionat, căutase și adunase de la instituții și de la marile familii sumedenie de obiecte, tablouri și relicve din vremea Unirii. Spre marea sa durere, venind zilele amare ale refugiului din martie 1944, datorită apropierii frontului, multe se pierdeau. Printr-un decret semnat în noiembrie 1943, de conducătorul statului, clădirea revenise Primăriei. Altă hotărîre din 1946 o declara monument istoric. Era și timpul, căci peste un an, în 20 aprilie 1947 ora 8 dimineața, sosea la Iași, cu trenul rapid, chiar “Domnitorul Alexandru Ioan Cuza”. Strămutate la Curtea de Argeș, în zilele cumplite ale anului 1944, cînd Ruginoasa intra în zona frontului, osemintele sale puse într-un sicriu de stejar se aduceau acasă. Le așteptau, “cu adîncă evlavie”, mii de ieșeni înșirați de la gară pînă la biserica Trei Ierarhi, unde aveau să–și găsească odihna. Ca și cum eroul ar fi fost în viață, sicriul purtat în strămoșescul car tras de două perechi de boi era întîmpinat cu emoție și ceremonii religioase în gară, manifestații oficiale în Piața Unirii – aproape de fosta locuință – și defilare militară la Trei Ierarhi, înaintea întrării în biserică.

După reparațiile din anii 1956 – 1958, zidirea catacuzinească devenea Muzeul Unirii, inaugurat festiv în ziua de 23 ianuarie 1959, cînd se împlinea un secol de la Unire și întreaga țară se pregătea pentru Marea Sărbătoare. Școlile și universitățile organizau simpozioane, teatrele prezentau spectacole cu Povestea Unirii, căminele culturale țineau conferințe, iar ziarele prezentau pagini evocatoare. Iașul, în special, trăia zile febrile. Statuile făuritorilor Unirii: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Al. I. Cuza se reparau și curățau, iar fostele lor case se grijeau și primeau plăci comemorative pregătite a fi dezvelite în ziua Sărbătorii, de față cu personalitățile și conducera administrativă a orașului. Îndepărtîndu-se schimbările comerciale ale timpurilor, frumoasele săli, largi și cuprinzătoare din vechiul palat, căpătau mobilier de epocă și prețioase relicve (oferite de alte muzee, instituții și persoane particulare). Slăbită la cutremurul din martie 1977, bătrîna zidire suporta unele reparații (1977-1979), intrînd în ample lucrări de consolidare după 1997.

Istoria acestei străzi e atât de bogată și fascinantă, atâtea personalități și-au legat numele de ea și cel mai tare dor volatilitatea și efemeritatea. Librării, localuri, ateliere, magazine, cofetării, hoteluri, hanuri, bolte. Toate sunt acum amintiri și locuiesc în arhive și în mințile nostalgicilor. În ultimele luni s-a vorbit că va fi refăcut Coloseul Bragadiru. Dau cuvântul lui Ion Mitican: Peste drum de ctitoria Banului, mai jos de noua Policlinică
Stomatologică, vreme de vreo 40 de ani, pînă prin anul 1903, unde-i acum Cinematograful Tineretului, existase faimoasa Grădina Primăriei, înființată pe vremea primarului Dimitrie Gusti (1865). Din îndemnul său, fostul cimitir părăsit al Bisericii Banu, transformat în maidan năpădit de gunoaiele carelor și căruțelor din vechiul medean (piața) Sf. Spiridon, se planta cu arbori și flori. Primăvara locul era de nerecunoscut, iar văzduhul înmiresmat de straturile cu flori, pe seama cărora răutăcioșii scoseseră vorba că le parfumează noaptea un om al primarului, numai ca grădina să fie fără seamăn. … În vara anului 1905, patronul fabricii Bragadiru ridică la stradă un fastuos local cofetărie – berărie („Coloseul Bragadiru”), ca sucursală a fabricii sale.

Deschis la 9 iulie 1906, după inaugurarea din ziua precedentă – cu “aghiazmă și o gustare copioasă”, pentru vreo 100 de invitați, plus orchestra celui mai mare muzicant al vremii: Ghiță Borteanu – localul de la numărul 33- 35 ascundea în spate și o grădină de vară, înzestrată cu scenă zidită și cabine. La intrare se înălța portalul elegant ornamentat. Spre lauda arhitectului Virgil Hălăceanu părintele lucrării, clădirea nu avea asemănare în oraș, rămînînd multă vreme o emblemă a străzii Lăpușneanu. Faima îi creștea și mai mult prin 1911, vara, cînd cineastul Jaques Leibovici proiecta în grădină filme, de la care într-o zi se aprindea ghereta aparatelor, (construită după aprobarea Primăriei, pe baza cererii sale din 12/27 aprilie 1911). Spațiul fiind preluat apoi de Societatea Cultul Eroilor (1919) se deschidea aici cinematograful Mircea, dar în noaptea de 13/14 mai 1920 lua foc și acesta, tot de la cabina de proiecție, pălălăile întînzindu-se pînă la palatul Cuza, arzînd și mica librărie I. V. Ionescu. Pentru a se îndepărta focarul incendiilor – celuloidul filmelor – planurile refacerii prevedeau separarea celor trei clădiri: berăria, cinematograful și librăria.

Odată cu rezidirea clădirii, inginerul Mărculescu, noul constructor, ridica alături, pe locul intrării la Grădina Primăriei, un bloculeț în stil moldovenesc. Noua berărie se numea Astoria, dar nu a rezistat nici ea decît pînă în noaptea de 4/5 august 1926, cînd alt foc i-a pus capăt. Din nou se refăcea și devenea berăria Elysee (1927). Firma lui Bragadiru își găsise locul și norocul în Piața Unirii. Șirul de incendii nimicitoare iscase zvonul că pămîntul este bîntuit de duhurile celor înmormîntați în vechiul cimitir (existent de prin 1743). Revoltate împotriva locantelor de perzanie, oploșite pe locul lor de îngropăciune, le dădeau foc. Ieșind vorba, după război, că prin țintirim umblau noaptea stafiile, un locantier adus în pragul falimentului, de zvonuri, s-a pus la pîndă. Și într-adevăr, pe la miezul nopții, a văzut un cîrd de arătări îmbrăcate în alb și cu obrajii văruiți, jucînd țonțoroiul pe un fel de scenă înjghebată din mesele grădinii. Recunoscînd printre năluci pe angajații berăriei rivale, Luther, din Piața Unirii, le-a ieșit în cale cu toporul. Speriați, strigoii au luat-o la fugă.

Deși s-a rîs, mult, de întîmplare, clientela n-a mai dat ghes și berăria devenea cinematograful Elysee (1929), Roxi (1933), Capitol (1940) și Tineretului după 1948, nume sub care există și astăzi părăsit, pe vechiul loc plin de istorie, revendicat de Epitropia bisericii Banu. … Separat de viața cinematografului, bloculețul arhitectului Mărculescu primea mici magazine sezoniere și unele anticării. … Așa cum își amintea academicianul Constantin Ciopraga, în volumul Caietele privitorului tăcut și la o discuție, pe seama străzii Lăpușneanu (26 iunie 2002), zona avea din vechime tradiția anticarilor. Mult timp în fața Grădinii Primăriei și apoi a cinematografului, au oficiat bătrînii buchiniști, așezîndu-și pe trotuar micile lor dulapuri cu cărți străvechi, în dreptul cărora se opreau cărturarii, studenții și elevii, uitînd să mai plece. Printre ei își încercase norocul și anticarul Israel Cupperman, intrat în schimburi de cărți cu parteneri din străinătate, pentru a aduce la Iași tipărituri ieftine din marile centre europene (1923). Pe Lăpușneanu mai vezi și azi gherete cu cărți, însă ultimul veritabil anticar și colecționar al orașului, Dumitru Grumăzescu, s-a stins de curând.

Între casa rămasă în picioare și Biserica Banu, Nicolae Drosu mai avea niște clădiri, înstrăinate pe la începutul secolului XX. În una dintre ele, pe unde e acum Corso, a fost înființată Societatea Simfonică din Iași, precursoarea actualei Filarmonici Moldova. La 9 octombrie 1942, concertul inaugural a fost dirijat de George Enescu. În 1944, edificiul este lovit de bombe și demolat ulterior, profitând de spațiul gol, comuniștii au amenajat un fel de orășel al copiilor unde venea Moș Gerilă să împartă daruri. Savin Zmucilă, un boier cu rang de vel ban, cumpără, în preajma anului 1700, un teren aflat atunci în Mahalaua Calicilor, lângă marea râpă, viitoare amenajată Râpă Galbenă. Construiește o biserică de lemn și, pentru că spațiu era destul, amenajează un cimitir. Biserica lui Zmucilă, rămasă în conștiința publică drept a Banului, este importantă pentru că a fost prima din tot Iașul în care s-a slujit de la construcție și până astăzi exclusiv în limba română. Devenind neîncăpătoare, la aproape un secol, a fost înlocuită de actuala biserică de piatră, ctitorie a mitropolitului Iacob Stamati. Biserica este reabilitată de curând și în subsol are amenajat un muzeu cu exponate variate și surprinzătoare. De-a lungul timpului a fost încorsetată de noile clădiri, unele dintre ele dovedindu-se efemere. În zilele noastre are o vizibilitate bună de pe laturile de sud și est. Fiind cel mai important edificiu al Mahalalei Calicilor, biserica lui Zmucilă a devenit reședința acestora, mai ales că boierul a construit în apropiere un azil care se finanța din proprietățile pe care le avea biserica în jur și pe care se ridicaseră noi clădiri și afaceri.

Pe latura vestică a Bisericii Banu, nefinalizata axă Copou – Gară se oprește brusc în Șoseaua Arcu. Porțiunea de bulevard larg care a distrus jumătatea nordică a Străzii Lăpușneanu, botezată Gavril Musicescu, păstrează o relicvă a vremurilor trecute: Casa Ghica-Kefal, aflată în reabilitare după ani de dureroasă paragină și procese de retrocedare. Sorin Iftimi: Aici a locuit şi Prinţul Albert Ghica, care, în 1913, a fost candidat la tronul Albaniei, şi un nepot al său, Ghica, cunoscut ca Grigr şi mai putem spune că tot în această casă, tot în anii Primului Război Mondial, a decedat autorul „Apusului de Soare”, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Istoria sa începe în 1820, iar din 1846 se împletește cu cea a Conservatorului din Iași, unde, Gavril Musicescu, cetățean rus, născut la Ismail, va fi elev, profesor și director. După cum ne așteptam, nu putea George Enescu să nu-și lege numele de acest edificiu. Viitorul pregătit Casei Ghica este de cochet centru de afaceri.

Ultimul paragraf din Ion Mitican și apoi ieșim ușor de pe Strada Lăpușneanu, făcând un ocol prin amintiri. Din cauza deselor falimente, partea din spate a grădinii a rămas pustie pînă prin anul 1925, cînd Casa Asigurărilor Meseriașilor își propunea ridicarea unui dispensar medical. Primăria îi cedase locul, pe care arhitectul C. Ionescu începea să ridice Palatul Asigurărilor Sociale cu cabinete, laboratoare, centru radiologic și un mic spital la etaj. Scăpat de război și de sistematizări, adăpostește Policlinica Stomatologică din boltă (1926), la care spre lauda slujitorilor ei în haine albe, găsesc înțelegere și ajutor chiar și necăjiții fără bani, chinuiți de cumplite dureri dentare. Înainte de a trece prin boltă, în grădinița Policlinicii, dinspre strada Lăpușneanu, privirile trecătorilor întîlnesc un havuz din fontă, ruginit și oropsit, dar mai nimeni nu se oprește să-l admire. Prin anii 1970, îl cerceta, cu atenție, bătrânul profesor universitar Gheorghe Băileanu, erudit cunoscător al Iașilor, socotindu-l “singurul martor a uitatei grădini“. Cîndva, probabil, în bazin susura apa, mînată de pompa adusă de inginerul Mathias Niciman (1867). Prin boltă se iese către Bulevardul Independenței și vom vedea, când ajungem pe cealaltă parte, frumoasă clădire a interbelicului românesc în toată splendoarea sa. Până la ieșirea în Piața Mihai Eminescu, pietonalul îngust este flancat de clădirile Poștei. Cea nouă, rămasă fără scop datorită evoluției tehnice, a fost vândută Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Deja s-au scurs mai bine de zece ani de când voievodul Alexandru Lăpușneanu se bucură de o statuie în capătul din deal al pietonalului ce-i poartă numele.

Cam aici se termină Lăpușneanu, cea din amintire mai continuă în fotografiile risipite în albume. Ieșim la o mare lărgime, una dintre intersecțiile principale ale Iașului, de curând beneficiind de un pasaj subteran care leagă arterele pe direcția est – vest. Piața Mihai Eminescu este nodul în care coboară, dinspre nord, Bulevardul Carol I, urcă, dinspre sud, Strada Gavril Musicescu, croită larg, și străduțele strâmte Gheorghe Lascăr, care ocoloște Râpa Galbenă și Alexandru Lăpușneanu, de pe care tocmai am ieșit. Spre vest se desprinde Strada Păcurari, iar spre est Bulevardul Independenței, pe care ne vom deplasa oleacă mai încolo. Tot spre est, dar puțin mai sus, pornește Strada Vasile Conta, cam unde vechea Lăpușneanu se termina. Aici a venit vremea să vorbim despre două clădiri simbol ale Iașului, una dispărută, alta recent reabilitată. Următorul text l-am preluat de pe pagina de Facebook denumită Orașul Iași: Prin anul 1807 se ridica după schițele lui Gheorghe Asachi, Casa Balș sau Palatul lui Manolache Balș cum spuneau oamenii acelor vremuri.

Această clădire se construiește în capătul Uliței Sârbești, astăzi Strada Lăpușneanu (teren ce ar corespunde azi parcării situate în fața Casei de Cultură a Tineretului și Studenților din Iași) pe terenul cumpărat de la biserica Sfântul Nicolae cel Sărac (biserică dispărută astăzi). Ulterior în 1812 este vândută banului Alecu Beldiman, clădirea va fi cunoscută sub numele de „Palatul Beldiman”. Casa a trecut în proprietatea biv-vel postelnicului Vasile Beldiman, fiul lui Alecu, care în 1839 a vândut-o boierului Lupu Balș care, la rândul lui, în 1845, o cedează Elenei Catargiu, fiica marelui logofăt Iordache Catargiu, căsătorită întâi cu Iorgu Ghika și apoi cu beizadea Gheorghe, fiul lui Ioniță Sandu Sturza și care o vinde mai departe avocatului Vasile Sculy. În 1867 casa devine „Hôtel d’Angleterre” condus de către Iosif Holstein, un „transfug” de la Hotelul Binder de peste drum. „Hôtel d’Angleterre” avea un restaurant și o grădină de vară în partea dreaptă a clădirii în care putea fi ascultată fanfara militară.

Faima stabilimentului crește, devenind unul din locurile preferate ale „lumii bune ieșene”, inclusiv al cărturarilor care la 21 octombrie 1872 se întrunesc aici sub conducerea lui Titu Maiorescu și pun bazele Societății literare „Junimea”. După 1873, falimentul hotelului îl determină pe avocatul Sculy să închirieze sălile de la etaj Jockey Clubului, club hipic ce fusese înființat oficial în Iași în 1862 și printre membrii căruia se numărase și domnitorul Cuza. Marea sală de la etaj era folosită uneori de junimiști, care se întruneau aici din când în când, dar și de societatea „Reuniunea Femeilor Române” pentru organizarea de baluri. Din 1885 casa devine „Maison Jockey-Club – Grand Restaurant de Paris”, în salonul căreia se desfășoară periodic concerte ale fanfarei conduse de Gheorghe Scheletti, compozitor și profesor la Conservatorul de muzică din Iași. Începând din 1885 la parterul clădirii este găzduită „Cofetăria Tuffli”, cofetărie ținută de cofetarul elvețian Richard Tuffli și care, din 1890, se mândrește cu titlul de „furnizor al Curții Regale”.

În 1900, când la doar câteva sute de metri se termină lucrările de amenajare a Esplanadei Elisabeta de la Râpa Galbenă, Vasile Sculy, îndatorat, trece clădirea în proprietatea Creditului Urban din Iași, care în 1910 o vinde „Jockey Clubului”. Perioada dintre cele două războaie mondiale aduce și ea noi schimbări: cofetăria este ținută de Constantin Vlădescu (și el „furnizor al Curții Regale”), în clădire funcționează un cazinou și restaurantul „Corso” unde se putea asculta jazz, iar în partea din stânga, de cealaltă parte a Bulevardului Carol I, se construiește impozanta clădire a Fundațiunii Universitare „Regele Ferdinand I”. După 1945, noul regim schimbă complet destinația clădirii, la parter instalându-se librăria „Cartea Rusă”, iar la etaj sediul ARLUS (Asociația Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică). Sfârșitul vine odată cu anul 1959 când, datorită proiectului de sistematizare a zonei, imobilul este demolat. În prezent pe locul fostei clădiri se află o parte a Parcului Voievozilor, respectiv aleea de acces situată în partea din stânga a Casei de Cultură a Tineretului și Studenților din Iași ce duce spre Grupul Statuar al Voievozilor.

Clădirea Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu este o realizare de excepție, la Iași, a interbelicului românesc. A fost edificată pe locul numit Maidanul lui Coroi, un spațiu sub care se întâlneau numeroasele hrube și tuneluri ale Iașului, cercetate după ce s-a luat decizia edificării sediului Fundației Ferdinand I Întregitorul. Practic, datorită acestor hrube și tuneluri, Iașul adăpostea în subteran un adevărat oraș, necercetat nici astăzi complet. Biblioteca a fost fondată în 1835 ca parte a Academiei Mihăilene, devine Bibliotecă Universitară în 1860, apoi Centrală și Publică și din nou Universitară din 1916. După cel de-al Doilea Război Mondial, Biblioteca se mută în sediul actual și fuzionează cu cea a fundației rezultând Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Imobilul a fost realizat între 1930-1934 după planurile arh. Constantin Jotzu în stil neoclasic. Între coloane, se dorea amplasarea statuilor unor domnitori ai Moldovei dar greutatea acestora a determinat mutarea lor în vecinătate, rezultând Grupul Statuar al Voievozilor.

În interiorul Bibliotecii, tronează în capătul scărilor monumentala statuie a regelui Ferdinand I. Scările conduc spre cele mai importante încăperi: Aula, renumită pentru acustica deosebită și balconul regal, sala B. P. Hașdeu cu balconul spre Piața Mihai Eminescu și Cupola, un fost observator care oferă o vedere panoramică asupra orașului. Parterul este administrat tot de instituții culturale precum Sala de lectură a Centrului Cultural German, British Council, Galeriile Regale de Artă sau Cafeneaua Sage. Frontonul are medalioane reprezentându-i pe I. Creangă,  B. P. Hașdeu și  M. Eminescu spre Păcurari și spre Copou: Gheorghe Asachi, A. D. Xenopol, Titu Maiorescu, Petru Poni, Miron Costin, Ioan Neculce iar pe fațada dinspre Institutul de Igienă este medalionul lui V. Alecsandri. Clădirea este străjuită de statuia marelui poet Mihai Eminescu adusă din fața Universității, ce înlocuiește monumentul Marii Uniri din 1918, distrus de ruși în al Doilea Război Mondial. Despre acestea vom vorbi către sfârșitul materialului, când vom coborî dinspre Copou către Gară.

Pe laturile de nord și est ale Pieței Mihai Eminescu au apărut două realizări ale comunismului românesc: Casa de Cultură a Studenților Iași și blocul numit Expres. Printre acestea se desprinde îngusta Stradă Vasile Conta, lungă de vreo câteva sute de metri, dar care mai păstrează ziduri contemporane cu oameni iluștri. După ce trecem de o frumoasă clădire neoromânescă, unde este găzduit Parchetul Iași, chiar în dreptul fostului Hotel Binder, o străduță urcă preț de câteva sute de metri, după care cotește dreapta în unghi de 90 de grade și iese în Lascăr Catargiu. Este Strada Nicolae Gane, pe care se găsește casa memorială în care a locuit până la moarte cunoscutul om politic și scriitor. Tot pe această stradă au locuit o perioadă soții Ștefan și Veronica Micle, în casa cărora se organizau serate literare, unde unul dintre cei mai constanți participanți era Mihai Eminescu. Peste drum de casa soților Micle, un misterios imobil Art Nouveau atrage privirile și întristează din cauza părăsirii. Mi-a mai atras atenția o clădire impozantă, stil modernist românesc din perioada României Mari, care poate fi inclus în mai largul Art Deco, dar lăsată cam de izbeliște. Aceasta adăpostește Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași.

Revenim pe Vasile Conta exact în dreptul fostului Hotel Binder, ascuns bine de blocul botezat Expres, dar totuși vizibil dinspre Bulevardul Independenței. Există un spațiu deschis, cu aspect de teren viran, care oferă vizibilitate directă către Independenței și Lăpușneanu. Acolo a fost Piața Dimitrov, numită așa în anii democrației populare în memoria marelui comunist bulgar. Până la ieșirea pe latura nordică a Pieței Independenței, Strada Vasile Conta este umbrită de cochete case, fie neoromânești sau moderniste, dar și aparținând stilului clasic. Între acestea nu a supraviețuit casa în care a locuit istoricul AD Xenopol, rasă oarecum de curând de pe suprafața Iașului. Pentru a înțelege importanța fostului Hotel Binder, recurg din nou la Ion MiticanImediat, după Smirnov și o curticică, peste acoperișul unor incinte negustorești, la colțul Străzii de Sus (numită I.C. Brătianu, apoi Dimitrov, iar acum Independenței), se zărea ca și astăzi, careul zidirilor bătrînului han Binder (de care s-a lipit Expressul), prefăcut apoi în strașnic “otel”, cu bere Pilsen, bucătărie vieneză și cel mai bogat salon de citire a gazetelor “evropienești”.

Apăruse prin anii ’50 ai veacului Unirii cînd Iosef Ciolcin Binder, meșter butnar pe la 1845, adus ca profesor la Școala de Arte și Meserii, luînd pilda faimosului locantier Conrad Regensburg patronul ospătăriei San Petersburg, – imortalizată de Mihail Kogălniceanu prin Fiziologia Provincialului în Iași (1844) – punea pe picioare un han fălos, în calea poștalioanelor, dinspre Țara de Sus, și aceea de Jos ori dinspre împărăția austriecească și cealaltă rusească. … Binderul avînd în cafenea și cel mai bogat salon de citire a jurnalelor străine, fotoliile îi erau veșnic pline de studenți, profesori și bancheri. Bucuroși să afle ce mai este prin lume și cum se prețuiesc galbenii, răsfoiau cu frenezie ultimile numere sosite de la Paris, Viena sau Berlin, își împărtășeau gălăgioși veștile și sorbeau, pe îndelete, cafelele. Uneori, printre ei se afla și poetul Mihai Eminescu, gazetar la ”Curierul de Iassi” (1876-1877), doritor să culeagă știri din foile europene, pentru rubricile: Revista Externă, Diverse și articolele de politică internațională. … Gazdă a tinerilor unioniști, sosiți din toate ținuturile Moldovei, în zilele lui ianuarie 1859 răsuna de cîntecele și uralele cu care erau întîmpinați deputații munteni veniți să aducă actul alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza la București și cartiruiți la marele “otel Binder”.

Evenimentul se sărbătorea în seara de 28 ianuarie, cu un mare banchet dat în cinstea delegaților. Mii de ieșeni asaltaseră cerdacurile, ograda și străzile din jur, curioși să-i vadă pe “frații munteni“, să le strîngă mîinile și să strige împreună: Trăiască Principatele Unite! Trăiască România! … Odăile restaurantului, de la parterul hotelului, adăposteau cîteva dintre cele mai însemnate Aniversări ale Junimii. Neuitată rămînea însă aceea de la jumătatea lunii noiembrie 1878. Participînd și inițiatorul societății Junimea, criticul Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Sîmbătă 11/23 noiembrie 1878, plecat cu Eminescu, Caragiali, Slavici și Olănescu la Iași, la a 15-a Aniversare a Junimii (cei dintâi 3 pe socoteala mea). Duminecă 12/24, sărbătorit această Aniversare (eu cu grozave dureri de gît și catar). Slavici a citit Gura Satului, Caragiale via lui comedie O noapte furtunoasă de la no.9, apoi o humorească de tînărul Beldiman. Apoi banchet, ca de obicei, pînă pe la ora 4 dimineața. La ora 3 ¼ cu aceiași domni îndărăt și marți ora 10 dimineața sosit iarăși aici..” În restaurantul Binderului, în duminica aceea, se jucase un important act al teatrului românesc.

Tînărul dramaturg și-a făcut întîia apariție la Junimea și a prezentat, pentru prima oară în public, spumoasa lui comedie O noapte furtunoasă, citită cu cîteva ore mai înainte, în locuința lui Iacob Negruzzi. A interpretat-o, jucînd toate rolurile, ca într-un adevărat spectacol, cu atîta succes, încît ascultătorii – cum scria Iacob Negruzzi – “s-au tăvălit cu toții de rîs”, iar potrivit altui martor, din cauza rîsetelor și a veseliei, chelnerii restaurantului, furați de replici, se împiedecau și cădeau grămadă cu tăvile pline de pahare și farfurii, provocînd pagubă locantierului. … Sîmbătă 14/26 noiembrie 1881 avea loc a XVIII-a Aniversare, tot la Binder (“Curierul Foaia”, 15/27 noiembrie 1881). Nu lipsea nici Titu Maiorescu, invitat și la o ședință politică a conservatorilor, în locuința senatorului Drossu, din josul străzii Lăpușneanu. … Restaurantului Binder îi revenea și a 19 – a aniversare, ținută duminică 7/19 noiembrie 1882. Criticul aducea, pentru sărbătorire, capodopera eminesciană Luceafărul, pe care poetul o prezentase Junimii bucureștene, în octombrie, unele fragmente fiind și știute. Sala se umpluse iarăși de lume. Junimiștii ascultau, transfigurați, versurile, încercînd să-i deslușească înțelesurile, izvorîte după unii, din dragostea poetului pentru Veronica Micle, tulburată de “crailicul” amicului I. L. Caragiale. Autorul nu venise la Aniversare.

Aici se petrecea și a XX-a Aniversare, sărbătorită două zile: sâmbată și duminică, 26 și 27 octombrie 1883, cu “deosebită pompă”, cum scria N. Gane și încă o dată în zilele de 5 și 6 ianuarie 1884. Maiorescu venise direct de la Viena în 5 ianuarie. Participau vreo 47 de junimiști, dar lipsea poetul Mihai Eminescu, plecat pentru tratament la Viena, cît și bunul său prieten, Ion Creangă, bolnav acasă. Deși nu se afla de față, din aceleași motive, își manifestase prezența și “neastâmpăratul Faust”, recte Bogdan P. Hașdeu, rivalul de pe vremuri al junimiștilor. Scuzându-se că nu putuse participa la întîlnire, le adresase călduroase urări și versuri prietenești. … Deschizîndu-se noul hotel Traian, junimiștii îl încercau joi 25 octombrie 1884, cînd aduceau de la București și Scrisoarea pierdută, pachet cu autorul ei: I.L. Caragiale. Socotind că era mai bună vechea gazdă, pentru banchetul (al XXII – lea), din 26 octombrie / 7 noiembrie 1885, se întorceau la Binder. Constatau însă, că tot mai puțini junimiști răspundeau la talanga lui Vasile Pogor și invitației amicale trimisă de Neculai Gane, după mutarea “Convorbirilor” și a lui Iacob Negruzzi la București.

Participau Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre Carp, Miron Pompiliu, Ion Creangă, V. A. Ureche și îngîndurat, poetul Mihai Eminescu. Banchetul a fost vesel. S-au prezentat păpuși “de Vicleim”, iar Pogor a spus poezii “rușinoase”. Sosind și vremea celei de a XXIII-a Aniversări se sărbătorea și aceasta, în același local, dar era tristă. Lipseau, pentru totdeauna, Vasile Conta, I. Melic și Al. Lambrior, iar în ziua de vineri 7 noiembrie 1886, dimineața, cînd la Iași sosea pentru banchet Titu Maiorescu, poetul Mihai Eminescu, grav bolnav și neliniștit, era condus spre Mănăstirea Neamțului, pentru tratament. Cu o zi mai înainte, la cererea prim-procurorului orașului, fusese examinat de comisia medicilor Iuliano și Bogdan întrunită la Circumscripția de poliție Păcurari, din capătul de sus al străzii Lăpușneanu, unde se afla. Întocmind procesul verbal din 6 noiembrie 1886, subscriau că “este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială…”. Condus la gară de cîțiva prieteni, – parcurgea pentru ultima oară partea de sus a străzii Lăpușneanu, mergînd apoi prin Banu, către Arcul Academiei. “Era frig și umezeală de toamna târzie.” Ajungînd micul convoi în dreptul Arcului s-a întâlnit cu profesorul Vasile Burlă.

“Vâzînd cît de nepotrivite erau hainele poetului îmbrăcat «într-un pardesiu subțire, vechiu și hărtănit», profesorul înlăcrimat și-a scos iute paltonul, punîndu-l pe umerii necăjitului său prieten, care-l privea cu ochi străini, de pe alte tărîmuri” (Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin tîrgul Ieșilor). … Considerat local de elită al Iașilor și după 1900, la Hotelul Binder erau găzduiți mulți dintre universitarii Europei, sosiți pentru Jubileul Universității ieșene din septembrie 1911, în cinstea lor dîndu-se un bogat banchet. Ctitorul, Iosef Ciolcin Binder, care îi dăduse numele, se pierduse din 1867 lăsînd hotelul fostului său coleg de profesorat la Școala de Arte, lui Christian Wirt Peister (Pester). De la acesta, prin mezat (1868), a trecut sub stăpînirea diferiților locantieri, pînă în preajma ultimului război cînd fostul han adăpostea Școala de Subingineri, iar apoi Institutului de proiectări ISPOTA. Rămas nefolosit, prin anii ’50, betonat și armat, se transforma în locuință, cele vreo 25 de camere repartizându-se unor norocoși, din listele fără sfîrșit cu oameni fără acoperiș.

Ieșim pe Bulevardul Independenței și vedem, dinspre nord, obiectivele Străzii Lăpușneanu. Policlinica Stomatologică, de care vorbea Mitican, găzduită de o clădire neoromânescă beneficiind de vizibilitate, apoi grădina Muzeului Unirii și turla Bisericii Banu. Aproape de bulevard, atrage atenția o biserică din acel neterminat șir al celor cu acoperiș verde. Mitocul Maicilor sau Biserica lui Cuza are hramul Sf. Parascheva și a apărut cumva natural la marginea a doua mahalale. Calicii aveau deja Biserica Banu, iar negustorii și meșteșugarii din mahalaua Muntenimii de Sus și-au construit-o aici pe a lor. Când Veniamin Costachi a făcut din Mânăstirea Socola seminar teologic, a mutat măicuțele de acolo, provizoriu, pe lângă această biserică. De aici denumirea de Mitocul Maicilor. În cele din urmă, călugărițele au ajuns la Agapia, iar biserica a fost atribuită ca loc de rugăciune pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a cărui reședință se afla în apropiere. De aici al doilea supranume. Forma actuală datează din 1819, atunci când un postelnic pe nume Mihail Pascu s-a angajat să refacă vechea construcție. În apropierea bisericii, deloc inspirat, pentru că spațiu era suficient, a fost amplasat, în 2010, Monumentul Victimelor Regimului Comunist. Obiectivul e potrivit și estetic, dar e aruncat pe un trotuar la marginea unei parcări.

La sărbătorirea Centenarului Independenței României, regimul comunist a marcat momentul prin amplasarea de statui în mai multe orașe ale patriei. La Iași a fost modelată o piață pentru a pune în valoare Monumentul Independenței, compus dintr-o statuie de dimensiuni considerabile și șase altoreliefuri, reprezentând momente cheie ale perioadei 1877 – 1878, amplasate pe soclu. Lucrurile s-au mișcat greu și ansamblul a fost inaugurat abia în 1980. Statuia este opera sculptoriței Gabriela Manole-Adoc, iar altoreliefurile, între care Proclamarea Independenței de către Mihail Kogălniceanu, aparțin soțului acesteia, Gheorghe Adoc. Acesta alesese un citat din Mihai Eminescu, contemporan cu evenimentul, pentru a fi amplasat pe partea din față a soclului, dar conducerea locală de partid a preferat niște vorbe ale tovarășului Nicolae Ceaușescu. După Revoluția din 1989, sculptorul a cerut și a obținut schimbarea citatului, astfel, acum avem originalul: Independența e suma vieții noastre istorice.

După cum am menționat mai sus, pe latura nordică a Pieței Independenței iese Strada Lascăr Catargiu și dincolo de ea se află clădirea Policlinicii Municipale, apoi, mai în deal, numeroase clinici și spitale. Deja ne-am mutat în acea zonă a suferinței, de care vă spuneam când ne preumblam prin cea a bucuriei. Pe latura vestică avem blocuri care maschează clădirile vechi dinspre fostul Hotel Binder. Pe latura sudică Mitocul Maicilor și pietonalul care duce spre Piața Unirii, locul prin care cândva urca tramvaiul către Copou. Spre est, dincolo de Strada Nicolae Bălcescu, ne mutăm către următorul obiectiv, vechiul și importantul Spital Sf. Spiridon. Din această piață până la Mânăstirea Golia, unde bulevardul se intersectează cu Strada Sărărie, tot în acea perioadă, au fost construite acele blocuri înalte pe care le-am văzut din Turnul Goliei. Se spune că pe centura de blocuri turn de pe latura nordică a bulevardului este scris cuvântul INDEPENDENȚĂ.

Latura dinspre stradă a Spitalului Sf. Spiridon este formată din zidul bisericii cu același nume și interesantul turn clopotniță, pe care apare o inscripție în limbile folosite de cancelaria moldovenească din acele vremuri: greacă, osmană şi română cu caractere chirilice, ce se găsea în preajma unei cișmele, azi dispărută. Inscripția zice: Io Gr. Ghica Vv. / Fântâna lui Silvam, scăldătoarea lui Solomon / Pâraiele făcătorului de minuni Spiridon / Izvorăsc sănătate într-a bolnavilor lăcașu / Desfătare, viață tuturor în Iașu / Al triilea Grigorie Alexandru Ghica dăruiește / Și către toți de obștie darul de înmulțește / Însetaților, vedeți, să dobândiți viața apelor. / Întru alu doilea anu alu Domnii Sale; leat: 1765 iulie 20. Aceste slove aparțin celui care a fost ucis pentru că s-a opus ruperii nordului Moldovei de către nemți și vom vorbi mai la vale despre dânsul. Aici, la Sf. Spiridon, se vede cel mai bine în tot Iașul, pe lespezi de mormânt și pe ziduri, cum fanarioții, fără nicio intenție, parcă au pregătit Unirea celor două principate. Aproape peste tot bourul moldovenesc este acompaniat de acvila valahă.

Înainte de biserică a fost spitalul, iar aceasta a fost construită pentru a servi drept capelă a bolniței. Spitalul Universitar Sf. Spiridon e unul dintre acele obiective ale Iașilor unde au avut loc multe premiere naționale, dar să depănăm firul timpului până la începuturile sale. 1743 este anul în care Ștefan Bosie, un boier cărturar, cu bani adunați de la alți boieri, ctitorește o bolniță. Biserica, de inspirație rusă ca arhitectură, avea să fie ridicată abia în 1754. Pe atunci, așezământul putea găzdui cel mult 40 de bolnavi. Cu timpul este înzestrat și împroprietărit cu moșii, astfel că la 1860 avea 280 de paturi și pe lângă el apare, în 1879, Facultatea de Medicină. Încă de la înființare a fost principalul spital al Moldovei și s-a tot dezvoltat, indiferent de regimurile care s-au succedat. În zilele noastre, Spitalul Universitar Sf. Spiridon este compus din 20 de clinici universitare și are o capacitate de 1290 de paturi. Fiecare a lăsat o mărturie a contribuției sale, vezi inscripția lui Grigore Ghica al III-lea. Momentan nu prea mai are unde să se lățească și, din acest motiv, la Iași, se așteaptă construcția noului Spital Regional, undeva în afara orașului, în apropierea aeroportului.

Înaintăm pe Bulevardul Independenței și, cum trecem de intersecția cu Vasile Alecsandri, pe latura sudică, descoperim într-o stare rușinoasă și ferecată, una dintre clădirile grele ale istoriei neamului. Muzeul de Științe Naturale găzduit de Casa Vasile Rosetti sau La Elefant, cum i se spunea în anii fierberii Micii Uniri. În această casă ridicată, între 1801 și 1810, pe locul care a aparținut cândva familiei cronicarului Ion Neculce, a fost găzduită, din 1840, prima societate științifică modernă din țările române, Cercul de Cetire Medicală (1830), rebotezată Societatea de Medici și Naturaliști din Principatul Moldovei (1833), fondatori fiind doctorii Mihail Zotta și Iacob Cihac. Societatea dorea să arate ieșenilor bogățiile pământene și subpamântene ale Moldovei, precum și curiozități din alte părți ale lumii. Istoricul NA Bogdan povestește în cartea Societatea medico-naturalistă şi muzeul istorico-natural din Iaşi, 1883 -1919, momentul alegerii lui Cuza de către partida unionistă din Moldova, care-și ținea ședințele în această clădire.

Era în preajma alegerei, care trebuea să se facă în ziua de 5 Ianuar 1859; o mare parte din deputaţii ce urmau să aleagă pe Domnitor, se întruniseră cu două seri înainte, la 3 ale acelei luni, în sala de şedinţe a Muzeului Istorico – Natural. Se făcură discuţiuni tumultoase, fiind propuşi mulţi candidaţi la domnie, între cari Lascar Catargi, Vasile Alexandri, Costaki Negri, Scarlat Roset, din partea liberalilor, iar pe de altă parte Mihai Sturza, fostul Domn al Moldovei şi unul din fiii săi, Grigore Sturza. Tîrziu pe la 11 ore de noapte, Mihail Cogâlniceanu supărat că nu se poate hotărî o majoritate asupra unei persoane agreată de toţi, plecă acasă la el, şi după el voiră să plece mai mulţi; atunci însă, deputatul Pisoschi se puse în uşă şi cu un pistol în mînă, ameninţă că se va sinucide acolo, dacă deputaţii nu se vor înţelege în acea noapte, pentru alegerea unei persoane, căreia să se jure toţi a-i da voturile în ziua alegerii oficiale, spre a se evita mai ales reuşita lui Mihai Sturza, ce nu era agreat de nici unul din deputaţii tineri ai Moldovei. După un răstimp, Pisoschi emise ideia de a se da la o parte toţi candidaţii propuşi, spre a nu jigni prea mult pe unii partizani în folosul altora şi să se aleagă de candidat pe Colonelul Alexandru Cuza.

Pronunţarea acestui nume, în lipsa persoanei sale, produse un efect neaşteptat asupra întregei asistenţe, şi în cîteva clipe toţi aprobară şi se uniră în idea de a se alege ca Domn al Moldovei pe Cuza, ce era cunoscut de toată lumea ca un om de o perfectă onestitate şi de o rară inteligenţă. Se făcu imediat o cercare, prin votare cu bile secrete, a tuturor celor de faţă şi se constată că toţi cei 32 membri ce erau în sală admiteau candidatura lui Cuza, renunţînd la candidaturile fie personale, fie ale favoriţilor lor. Faptul fu adus în aceiaşi noapte la cunoştinţa şi a lui Cogălniceanu, care aprobă numai decît alegerea, şi a lui Cuza, care fu uimit de o veste atît de negîndită şi neaşteptată. Lumea locală aflînd apoi faptul petrecut în casa Muzeului (Cabinetul Elefantului) a pătrat o vie amintire acestuia. Ulterior a fost organizată un fel de grădină botanică într-o partea a muzeului, din care se mai păstrează astăzi doi stejari. Peste drum, în umbra Facultății de Farmacie, se vede o clădire de secol XIX, care ține de Muzeul de Științe Naturale și unde se organizează diferite expoziții.

Pe latura nordică a Bulevardului Independenței, dincolo de spital, se deschide Piața Națiunii sau Piața Națiunii Unite, mai apare și forma Națiunilor, dar acest plural nu are niciun sens. Am aflat deja că a existat în Iași, din 1927, lângă sediul Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu, o statuie, realizată de Olga Sturza, care reprezenta Marea Unire din 1918, distrusă în 1947, pentru că era mult prea explicită. Basarabia, Bucovina, Transilvania și românii de pretutindeni, cei rămași în afara noilor granițe ale țării, erau reprezentați prin niște copii care-și regăsesc Patria Mamă, o femeie purtând chipul Reginei Maria. Pe când primar era Constantin Simirad, s-a hotărât refacerea acestui monument, implicându-se direct unul dintre urmașii Olgăi Sturza. Lucrarea a fost încredințată sculptorului local Constantin Crengăniș, iar piața din fața Universității de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa a devenit noul amplasament al Monumentului Marii Uniri. Acesta a fost dezvelit la 1 decembrie 1999 și de atunci locul se numește Piața Națiunii. Soclul grupului statuar a fost instalat pe o suprafață pavată de culoare roșie, care formează harta României Mari. În apropiere arde flacăra veșnică în memoria celor care s-au jertfit pentru idealul național împlinit în 1918.

Vrem, nu vrem, tot la Mitican ajungem. Povestea primei universități românești: Din Strada de Sus, actualul bulevard al Independenţei, se deschidea o stradă îngustă străjuită de şiruri de clădiri înghesuite. Era străduţa Universităţii Vechi, păstrată aidoma până prin 1960. La capătul ei se afla, în vechime, palatul hatmanului Costache Ghica înconjurat de ziduri masive. Prin anul 1795, a găzduit Curtea Domnească, apoi pe generalul Potemkin. Hatmanul Ghica, mutându-se în casele socrului său Iordache Cantacuzino Deleanu de la Copou, a vândut aşezarea vistiernicului Balş de la care a ajuns la hatmanul Alecu Rosetti Roznovanu, frate al stăpânului palatului de la Uliţa Mare. Nevasta lui Alecu, după moartea acestuia, a decis că nu mai are trebuinţă de palat şi l-a vândut Ministerului Instrucţiunii Publice pentru a înfiinţa aici Universitatea, deschisă la 26 octombrie 1860. Era prima universitate din România, cu învăţământ superior modern, care mai apoi avea să poarte numele domnitorului care a înfiinţat-o, Alexandru Ioan Cuza.

De la înfiinţare, timp de vreo 30 de ani, fostul palat domnesc al lui Calimachi a adăpostit studenţii de la cele patru facultăţi, iar saloanele princiare au fost recompartimentate în săli de cursuri şi aule de festivităţi. La deschidere, universitatea avea patru facultăţi: Drept, Ştiinţe, Filozofie şi Teologie. După numai patru ani, prin 1864 s-a propus anularea Teologiei în favoarea Medicinei, dar nu s-a aprobat. Totuşi, la insistenţele protipendadei ieşene care înţelegea nevoia ridicării unei şcoli româneşti în ştiinţe medicale, s-a înfiinţat Facultatea de Medicină în 1879. Aceasta însă nu a scăpat de greutăţi, prin 1884 ministerul încercând desfiinţarea, însă s-au opus deputaţii ieşeni. Palatul din secolul al XVIII-lea, din spatele Străzii de Sus, devenise neîncăpător pentru mulţimea de tineri studioşi. S-a construit un nou palat în Copou, în care funcţionează şi astăzi. Terenul pe care s-a construit fusese locul lui Costache Ghica, trecut mai apoi la Ioniţă Sturza, Frederic Balş şi, mai la urmă, în mâinile domnitorului Mihalache Sturza.

Acesta a înfiinţat în clădirea spaţioasă faimosul teatru ieşean de la Copou. Deschis la 22 decembrie 1846, teatrul a găzduit zeci de trupe de actori şi mii de spectacole. Tot aici se clădise creuzetul în care s-a format şi s-a extins teatrul în limba română. Perioada de glorie s-a încheiat în noaptea de 17 spre 18 februarie 1888 când, de la o lampă de scenă, s-a aprins lemnăria clădirii şi teatrul a pierit în flăcări. A dispărut teatrul din Copou, dar s-a ridicat maiestuosul palat dedicat învăţământului superior ieşean. Sediul Universităţii, terminat în 1897, avea să înglobeze spaţiile pentru majoritatea facultăţilor, în vale rămânând doar Medicina pentru că era în apropiere de marele spital al Spiridoniei. Spaţiul iniţial luat de la roznoveni, fiind redus, prin 1890 i s-a mai adăugat o clădire cu faţadă de templu roman pentru Institutul Anatomic, construită după planurile arhitecţilor Ştefan Emilian şi N. Mihăilescu, iar din 1912 s-a început zidirea marii clădiri ce a îmbrăţişat vechiul palat al lui Ghica.

Mai întâi s-a construit clădirea centrală, continuată prin 1921 – 1922 cu aripa dreaptă, iar din 1938 cu aripa stângă, spre spital. În faţa ansamblului universitar se afla vechiul zid al palatului boieresc, dar a fost demolat, în cea mai mare parte, prin 1912. S-a lăsat în picioare doar poarta din 1793 marcată cu stema Moldovei şi numită „Uşa Nădejdei” prin care se intra la curtea domnitorului Calimachi. Această poartă s-a înconjurat prin anii 2002 – 2006 cu elementele de ornament din piatră, coborâte de pe vechiul palat Ghica şi înlocuite cu altele mai uşoare. Instituţia făcuse mari reparaţii supunând şi vechea zidire a Institutului Anatomic la radicale înnoiri. După 1944 facultatea de Medicină s-a extins cu Oftalmologia, Pediatria, Igiena, Stomatologia, pentru ca la aniversarea centenarului să aibă vreo 3.500 de studenţi din care peste o mie străini. Universitatea ieșeană este una din premierele românești de care prea puțini compatrioți nu au auzit.

În povestea de mai sus ați citit despre Potemkin, el avea să moară tot pe pământ moldovenesc, de lăcomie și nu în luptă, dar nu acest aspect ne interesează aici, ci faptul că, în perioada cât a locuit în acest palat, la 18 februarie 1790, a editat primul ziar de pe teritoriul actual al României, în ediție bilingvă, română și franceză, numit Courier de Moldavie. Peste doar câteva zeci de ani, în 1830, medicii de la Sf. Spiridon înființează prima societate științifică medicală românească și editează prima revistă științifică medicală românească numită Revista Medico-chirurgicală. Aceasta societate, peste alte patru decenii, se va metamorfoza în Facultatea de Medicină. Cât a fost bibliotecar, din 1874 până în 1875, în această clădire a lucrat Mihai Eminescu. Vorbea Mitican de construcția cu fațadă de templu roman, Institutul Anatomic, și amintea arhitecții săi.

Sculptorul Hegel, creatorul statuilor lui Alecsandri și Miron Costin, s-a ocupat de realizarea frontispiciului institutului. Hegel i-a avut elevi pe Constantin Brâncuși și Dimitrie Paciurea. Acest frontispiciu poartă numele de Lecția de Anatomie și reprezintă o lecție de disecție pe un cadavru. Personajele centrale, situate în jurul mesei sunt Take lonescu, pe atunci ministru al instrucțiunii publice, la dreapta sa, în spate este prof. Ştefan Emilian și arhitectul clădirii, la picioarele cadavrului tot în picioare, este dr. Aristide Peride fostul decan al facultății de medicină și primul profesor de Anatomie, iar la spatele lui Take Ionescu e Neculai Culianu fostul rector al Universității. Alte figuri sunt ale dr. Gh. Bogdan, creatorul Școlii de medicină legală, dr. Ureche iar figura cadavrului e acea a sculptorului Hegel. Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași poartă numele lui Grigore T. Popa, un produs al acesteia, specializat la Chicago și Londra, cu apogeul carierei în perioada interbelică.

A fost conducător de catedră la Institutul de Anatomie, a excelat pe plan mondial în endocrinologie, dar a avut și aplecări literare, înființând cu Sadoveanu și Topârceanu revista Însemnări ieșene. Statuia din fața UMF îl înfățișează. De la Brâncuși se păstrează în muzeul universității un mulaj în ghips din 1902, reprezentând corpul uman fără piele, de unde denumirea de Jupuitul, un model didactic devenit operă de artă. Practic, așa s-a născut acest „Jupuit”. Brâncuși era studentul profesorului Dimitrie Gerota, care la acea vreme era titularul catedrei de Anatomie. Profesorul, având nevoie de un schelet pentru studiu la facultatea de Medicină și la Belle Arte, remarcând capacitățile artistice ale lui Brâncuși, l-a rugat să facă acest ecorșeu. Deși provenea dintr-o familie relativ înstărită, Brâncuși avea nevoie de bani pentru a pleca la Paris. Așa a apărut ecorșeul. În afară de „Jupuitul” de la Iași, astfel de lucrări mai sunt în Craiova și București. Prof. univ. dr. Anca Sava.

Urcând pe latura estică a UMF, dăm de o veche bisericuță înghițită de instituțiile medicale. În spatele UMF se poate zări turnul Bisericii Sfinții Atanasie și Chiril construită pe la 1672. A fost afectată de incendiile din 1822 și 1844 dar și de bombardamentele din 1941 și din 1944. În 1972 a fost închisă până în 1997 când a devenit paraclis al Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România și pentru Spitalul Clinic de Penumoftiziologie (T.B.C) din apropiere. Din acest motiv biserica poartă și numele de Biserica Doamnelor. La începutul secolului al XIX-lea, aici a luat ființă primul cor bisericesc din Moldova, condus de celebrul profesor Gheorghe Burada, compozitor al Uverturii Naționale și dirijor al Filarmonicii de Stat din Iași. Notăm și această premieră, dar nu mai urcăm, ci coborâm pe Strada Sf. Atanasie, botezată așa după biserică, ulicioară paralelă cu cea pe care am urcat. Aceasta se oprește exact în pragul Bolții Reci, lânga Vila Sonet. Până a face obligatoria vizită la Bolta Rece, să descoperim Vila Sonet, un edificiu interbelic, astăzi Casa Memorială Mihai Codreanu.

Necunoscutul Mihai Codreanu, cum îi spunea Viorel Ilișoi în volumul dedicat poetului ieșean, încă a rămas vag un necunoscut pentru mine, deși când am trecut pragul casei i-am descoperit biografia și am cumpărat cartea care, ca multe altele, așteaptă să le vină rândul citirii într-un compartiment de tren. Câteva conexiuni cu figuri sau instituții pe care le-am descoperit sau urmează: nepot al politicianului George Mârzescu, director al Teatrului Național din Iași, al Conservatorului și al revistei Însemnări ieșene. În literatură a rămas ca sonetist și pentru că vederea i-a făcut mari probleme încă de tânăr, dicta poeziile apropiaților. Între anii 1860 şi 1897, funcţionând Universitatea în Palatul Ghica, casele învecinate aveau mare căutare în rândul studenţilor pentru găzduire. Şi acolo unde sunt mulţi studenţi trebuie să se aciueze şi diferite locante de petreceri, aşa încât un hâtru a zis modestei mahalale „Cartierul Latin”, comparând-o cu zona celebră a Parisului. Istorie a făcut în vechime faimoasa locantă Borta Rece, înnobilată de fraţii Amira cu numele Bolta Rece şi frecventată de junimişti, artişti şi proeminente personalităţi culturale, ce se întâlneau la un pahar de vorbă în adâncul beciurilor sale.

Adevărate catacombe, răspândite pe sub toate străzile din jur, beciurile aveau legătură cu marele Amfiteatru al Universităţii. Beciul care lega universitatea de cârciumă stârnea vesela amintire a unor bătrâni dascăli, care vedeau sala arhiplină la începerea cursurilor, iar apoi se golea tot mai mult, fără ca studenţii să treacă prin uşa din dreptul catedrei. Amfiteatrul se umplea din nou spre finalul prelegerii, la momentul apelului de final al catalogului. S-a aflat mai târziu că pezevenchii descoperiseră o trapă în podele prin care se ajungea în beciul Boltei Reci, modalitate de a alunga plictiseala cursurilor cu un pahar de vin şi veselie. Se întorceau tiptil şi smeriţi la finalul cursului, în timp ce profesorul scria la tablă. Deşi unii doreau să curme năstruşnica chiuleală, alţii o tolerau cu voioşie, faimoasa trapă dând farmec amfiteatrului. Atunci când vreun administrator zelos bătea trapa în cuie sau înfunda hrubele, studenţii aranjau cu îngrijitorii s-o redeschidă şi chiar să însemneze drumul cu săgeţi albe de var spre a nu se rătăci în labirintul beciurilor. Se spune că traseul ar fi fost curmat definitiv odată cu turnarea fundaţiilor noilor clădiri ale universităţii.

Bolta Rece se laudă cu titlul de cea mai veche crâșmă din România care funcționează neîntrerupt de la deschidere. Anul gravat la intrare ne indică peste două veacuri de veselie. George Călinescu, în Viața lui Mihai Eminescu, emite ipoteza că aici s-ar fi cunoscut Creangă și Eminescu, iar despre Bolta Rece spune că: era o crasma de mahala, in dealul Sarariei, asezata in pivnitele si hrubele nesfarsite si adanci ale unor case boieresti daramate de mult, din care nu mai ramasesera decat boltele subterane. Un grec, Amiras, facuse in ele depozite mari de vinuri si prefacuse ruinatura intr-un loc de bautura devenit curand faimos. Junimistul Iacob Negruzzi ne lămurește de ce a lipsit Eminescu de la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare: Foarte caracteristic este ca, desi trimes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondenta despre festivitatile din Iasi, el nici macar nu se duse sa asiste la inaugurarea statuiei, ci in timpul cand mii si mii de oameni se ingramadeau inaintea Palatului domnesc, si ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la Bolta Rece cu un pahar de Cotnar.

Au fost mai întâi studenții ieșeni, apoi junimiștii, Creangă erau client fidel, iar împreună cu Eminescu a petrecut multe nopți aici, însă renumele beciului a fost dus direct în istorie de Alexandru Osvald Teodoreanu, fratele prozatorului Ionel, cunoscut mai mult ca Păstorel, beneficiarul statuii din fața localului. În zilele noastre, în folclor au intrat epigramele lui, mai ales cele care mușcau noua orânduire a oamenilor muncii și, cum aceștia nu aveau umor, Păstorel a cam fost dezmierdat de Securitate și a petrecut câțiva ani prin beciuri fără vin și sarmale. El râdea de toată lumea, fără răutate, și nimeni nu se putea supăra pe el. Ținta sa predilectă era Nicolae Iorga. O povestioară de pe saitul localului: Într-o seară banală de iarnă, în Cetatea de Scaun a Iaşilor, îndoliată după Primul Război Mondial, Păstorel Teodoreanu şi un camarad de arme se plimbau agale pe străzi lăturalnice, după ce săvârşiseră un pahar de vin. Coteau pe ulicioare pustii din liniştitul cartier al Tătăraşilor, pentru a nu fi siliţi să-i salute pe ofiţerii nemţi.

Purtau încă uniforma Regimentului 24 Artilerie. Deodată, zăresc în pragul bisericii un preot înalt şi, datorită cine-ştie-cărui impuls ancenstral, caută o vorbă de încurajare. „Ce doreşti fiule?“, îl întreabă preotul pe Păstorel. „Să mă spovedesc, părinte. Caut ispăşirea păcatelor şi duhovniceasca sfinţiei tale binecuvântare.“ „Ai ucis?“ „Da.“ „Rău! Nemţi?“ „Nemţi.“ „Îţi place la teatru?“ „Da.“ „Bine! Dar «Moartea lui Mihai Viteazul»?“ „Nu.“ „Rău! Crezi în Dumnezeu?“ „Da.“ „Bine. Dar în Nicolae Iorga?“ „Nu!“ „Rău! Şi de ce nu crezi în Nicolae Iorga?“ „E zălud, părinte, e sărit!“ „Măgarule! Am să te reclam la marele cartier general! Am să te chem la Curtea Marţială! Vei fi împuşcat ca un câine! E o ruşine să mai porţi uniformă! La zid!“ Farsele făcute lui „Iorga Nicolai“ Şi Păstorel Teodoreanu, şi camaradul său o şterg. „Bine, domnule locotenent, cum îţi veni?“, îl întreabă tovarăşul său pe Păstorel. „Dar ce-am făcut?“ „Ăsta nu e popă, domnule.“ „Cum?“ „Ăsta e domnul profesor Iorga. S-a îmbrăcat aşa de frica nemţilor!“ Acesta era Păstorel Teodoreanu, epigramistul, poetul, prozatorul, cronicarul gastronomic, gurmandul, iubitorul şi degustătorul de vinuri şi coniacuri fine, avocatul, cel mai spumos boem al protipendadei epigramiştilor.

Lăsăm veselia de la Bolta Rece și ieșim în Strada Mihai Eminescu în dreptul unei alte biserici vechi aparținând moldovenescului târziu. Strada Mihai Eminescu unește Bulevardul Independenței cu Strada Sărărie. Imediat vom ieși din nou la bulevard, însă să poposim puțin pe Strada Sf. Teodori, paralelă cu acesta, pe care au mai rămas câteva case vechi, ascunse de blocurile pe care scrie INDEPENDENȚĂ. Să ne jucăm olecuță cu scrierile lui Mitican. Dacă mergi de la Sf. Teodori la UMF: Făcând dreapta pe strada Teodor este altă biserică, cea a Sfinților Teodori (Teodor Tiron și Teodor Stratilat), zidită pe la 1750 pe locul uneia mai vechi de lemn construită în anul 1665 de către vornicul Solomon Bârlădeanul, locaș care s-a mistuit în incendiul din anul 1735. Era mărginită de fostul han Buhăescu iar pe dinaintea porții trecea strada Dâmbu, rebotezată Mihai Eminescu prin 1910 fiindcă prin zona ei a locuit odinioară poetul.

Dacă vii de la UMF spre Sf. Teodori: Continuând drumul pe lângă acareturile Universităţii de Medicină se ajunge în strada bisericii Sfinţilor Teodori, mărginită de fostul han Buhăescu la stânga şi felurite zidiri pentru locante, închise în perioada comunistă şi redeschise în vremurile noi de întreprinzători turci ce dau străzii coloratură orientală. Biserica a fost construită prin 1750 – 1760, lovită de bombe în timpul ultimului război şi reparată de fostul preot Agape între 1950 şi 1960. Pe dinaintea porţii trecea strada Dâmbu, rebotezată prin 1910 Mihai Eminescu fiindcă prin zona ei a locuit odinioară poetul. Mare noroc că Bolta Rece rezistă acolo, pentru că toate restaurantele deschise pe lângă UMF sunt halal. Clientela lor e formată din adepții religiei păcii care învață medicină la Iași sau își fac rost de o diplomă de medic. Restaurante fără carne de porc și fără alcool. Fără alcool la Iași? Doamne ferește! Oare ce ar spune nemuritorul Păstorel? 

Strada Mihai Eminescu iese în Bulevardul Independenței aproape de latura nordică a Mânăstirii Golia și de capătul estic al acestuia. Dincolo de intersecția cu Sărărie, puțin mai sus de Târgu Cucu, bulevardul devine Strada Stihii și coboară abrupt către ce a fost valea pârâului Șorogari. Vă amintiți că Târgul Cucului era zona evreiască a Iașului, așa că nu e nicio surpriză că trecem pe lângă Sinagoga Mare, aflată în proces de reabilitare. Aceasta datează din perioada 1657 – 1671 și este cel mai vechi spațiu de cult mozaic de pe teritoriul României. De acum nu prea mai zărim nimic spre Târgu Cucu, pentru că vederea a fost obturată de Palatul de Justiție, o construcție de dimensiuni apreciabile. Strada Stihii se termină în Strada Cucu în zona Bisericii Sf. Pantelimon, aflată peste drum de Sinagoga Mare. De pe Bulevardul Independenței se văd în vale, spre Tătărași, două turle de biserici. Cea din plan apropiat e a Sf. Pantelimon, o biserică construită la 1762 și refăcută la 1805, considerată a breslei doctorilor, spițerilor și bărbierilor.

Continuăm plimbarea pe Strada Cucu până când aceasta se termină în intersecția numită Podul de Fier. Odinioară curgea pe aici pârâul Șorogari, care despărțea dealurile Copou și Tătărași, două din cele șapte coline ale Iașului. Până nu cu multă vreme în urmă, această albie era dezmierdată Cacaina, pentru că locuitorii de pe cele două dealuri aruncau gunoaie și deversau murdării în ea. În anii sistematizării brutale a Iașului, pârâul a fost canalizat subteran și pe deasupra a fost construită o șosea largă. Astfel, spre nord se numește Bulevardul CA Rosetti, iar spre sud Bulevardul Tudor Vladimirescu, ce continuă până dincolo de Bahlui. Deocamdată ne deplasăm către est, așa cu urmăm Strada Eternitate, care pornește din această intersecție. Pantele Tătărașilor nu menajează deloc și se îndulcesc în dreptul unei banale ctitorii boierești de sec. XVIII, Biserica Sf. Dumitru-Misai. Peste drum de aceasta, într-un triunghi verde, mi-a atras atenția statuia lui Costache Negri, uitată de lume, asemenea școlii din lângă, care nu mai are farmecul celor proaspăt primenite din familia Spiru Haret.

Plimbarea prin partea de nord a Tătărașilor, printre biserici fără istorie și puzderie de stabilimente menite să te facă special pentru obligatoriul eveniment al ultimului drum, se datorează vizitării unuia dintre cele mai importante și însemnate muzee ale Iașilor: Cimitirul Eternitatea. Până la poarta acestuia mai sunt vreo câteva sute de metri și hălăduiala fără de griji pe o stradă atât de liniștită, dar greu încărcată de omniprezența spălătorilor moderni de morți din breasla cioclilor cu limuzine, predispune la filosofie și economie. Ajungem și la turla care se vedea în plan îndepărtat de pe Bulevardul Independenței. E o fostă turlă argintie, recent spoită maroniu. Biserica Sf. Voievozi Roșca, o altă ctitorie de sec. XVIII, trecută prin incendii și jafuri, era a breslei călărașilor domnești, un fel de poștă specială a domnitorilor, deveniți volintiri sub fanarioți. Locul nu e întâmplător, pe acolo veneau înspre Iași invaziile din est. Multă vreme Mânăstirea Golia a fost considerată extremitatea estică a orașului. Acei călărași aveau și rolul de a păzi orașul de invazii, cel mai adesea căzăcești.

Cimitirul Eternitatea i-a adus nemurirea primarului fără leafă, patriotului român și marelui filantrop al Iașilor Scarlat Pastia. Cel pe care construcția Hotelului Traian avea să-l ruineze, deoarece voia neapărat un teatru național la Iași, a donat orașului bucata de pământ pe care s-a amenajat cimitirul și a ctitorit Biserica Sf. Gheorghe, amplasată în centrul acestuia. Scarlat Pastia a deținut un hotel numit România și pe scena acestuia s-au jucat piesele naționalului ieșean după ce teatrul din Copou a ars și până s-a construit actualul sediu. Cel mai întins muzeu al Iașilor a fost inaugurat în Dealul Tătărașilor la 1 septembrie 1876. L-am vizitat de mai multe ori în câteva toamne, însă e prematur să mă arunc să-i dedic un articol. La intrare ne întâmpină monumentul lui Scarlat Pastia și o hartă a imensului cimitir. Din perspectiva dimensiunilor și a oamenilor de seamă îngropați, este comparabil cu Cimitirul Bellu din București, pe care abia îl învăț, trecând pe acolo numai de două ori în ultimii ani. După acestea ar urma Cimitirul Central din Cernăuți, pe care l-am răscolit într-o friguroasă zi de aprilie 2015. Cimitirul din Cluj-Napoca e destul de sărăcuț în personalități românești și nu e nicio enigmă de ce. Către răsărit avem pârâul Ciric și dincolo, pe Dealul Ciric, Aeroportul Internațional Iași, cel care încă nu a găsit o personalitate demnă de a fi inclusă în titulatura sa. Din Dealul Tătărașilor, către sud și vest, avem poate cea mai cuprinzătoare perspectivă asupra văii Bahluiului și a ctitoriilor voievodale de pe dealurile Coastei Iașilor. Văzut printre cruci, pe vremea frunzelor arămii, Iașul ni se desfășoară ca o emoționantă lecție de istorie.

Nu m-au dat pe spate și nici nu am vrut să introduc monumente opulente care seamănă cu ale grofilor din Cimitirul Kerepesi din Budapesta, pe care și le-au făcut unii generali sau funcționari ai statului ori judecători, în schimb, sunt câteva cripte ale familiilor boierești cu tradiție, de bun simț și împănate cu simbolistică și heraldică. Mare parte în suferință. Acestea merită cercetate, salvate și incluse în circuitul turistic. La capitolul ieșeni get-beget, îl putem consemna pe Osvald Teodoreanu, magistrat, al cărui tată a fost tot magistrat și primar al Iașilor. Soția sa a fost profesoară de pian și fiica lui Gavril Musicescu. Este tatăl celebrilor juriști și scriitori Ionel Teodoreanu și Alexandru Osvald, zis Păstorel, cu care ne-am întâlnit la Bolta Rece.

Ne mutăm către actori, dar aceștia fără teatru nu-și au rostul. În vremea mandatului lui Iancu Diamandi, primar, prefect, senator, provenit dintr-o familie de greci românizați pripășiți pe lângă Vaslui, s-au pus bazele actualei clădiri a Teatrului Național din Iași. Această familie este mai cunoscută datorită fiilor săi Constantin și Grigore. Nicolae Luchian a fost actorul care l-a continuat pe Matei Millo în piesele lui Vasile Alecsandri și a urcat toate treptele naționalului din Copou până la scaunul de director. Ultracentral îl găsim pe Teofil Vîlcu, actor plecat mult prea repede, mai mereu boier pământean sau fanariot în filmele noastre.

Ajungem la capitolul academicieni și sunt mulți. Nimic mai normal, vorbim de orașul care a dat țării prima universitate românească, iar aceasta a atras și zămislit valori incontestabile, unele de renume mondial. Știu că această sintagmă s-a degradat din cauza utilizării excesive anapoda în secolul trecut. Grigore Cobălcescu este considerat părintele geologiei românești, o insulă din apropierea Antarcticii îi poartă numele. Cu familia Philippide ne-am mai întâlnit și nici acum nu e ultima oară. Alexandru Philippide este unul dintre cei care au pus bazele lingvisticii românești și după normele sale s-a alcătuit celebrul DEX. De Ștefan Procopiu am auzit în liceu, am terminat mate-fizică, atunci am aflat că savantul român juca în prima divizie a științei mondiale și a fost faultat în stilul Paulescu. Magnetonul Bohr se numește numai în România Bohr-Procopiu. Toți sunt nume de străzi și instituții, iar ultimii doi s-au născut la Bârlad, oraș care l-a dat și pe Cuza.

Cimitirul Eternitatea este o Românie Mare în miniatură, un muzeu al valorilor românești de pretutindeni. Aron Densușianu a ajuns la Iași din minunată Țară a Hațegului. Miron Pompiliu a venit din Țara Bihorului. Vasile Burlă era bucovinean și s-a stabilit la Iași pentru a scăpa de binecuvântările imperiului. Ultimii doi au fost prieteni apropiați ai lui Eminescu. Iașul a fost loc de refugiu pentru toată românimea nu doar în timpul Primului Război Mondial, aici și-au găsit liniștea mulți români de la sud de Dunăre prinși în convulsiile sucombării Imperiului Otoman. Familia Papană este cunoscută pentru militarii de carieră și celebrul Alex, un destin mai tare decât un scenariu de film

Firesc ajungem la junimiști. Deja am întâlnit câțiva, iar strânsa legătură cu Eminescu înlătură misterul asupra lor. Până să vizităm casa lui Vasile Pogor și să marcăm ce s-a petrecut decisiv pentru închegarea națiunii românii în interiorul acelor pereți, ne oprim la locul său de veci. Trecem pe la mormintele unor nemțeni renumiți, de care nu ai cum scăpa în Iași. Foștii colegi de școală pe plaiurile natale: Vasile Conta și Ion Creangă. Bojdeuca mai are de așteptat până o să-i trecem pragul.

La capitolul poeți îi avem pe Dimitrie Anghel, Nicolae Beldiceanu și Nicolae Gane. Cei din urmă fălticeneni, însă Gane s-a remarcat mai mult în funcțiile politice pe care le-a îndeplinit, între care cea mai importantă a fost de primar al Iașului. Am trecut pe la casa sa și am văzut o serie din realizările de care și-a legat numele. Observăm că monumentele funerare sunt speciale, tind mai mult către operă de artă, însă mai trebuie primenite din când în când, altfel pierd lupta cu timpul.

Mihail Kogălniceanu este una din figurile care nu poate fi sărită în nicio istorie a românilor. Este bărbatul politic care s-a menținut la vârf pe toată durata vieții sale. A fost în prim plan înainte de dubla alegere a lui Cuza, apoi s-a pus în slujba noului domnitor și a făcut împreună cu acesta câteva reforme esențiale, după care a fost unul dintre oamenii de bază ai lui Carol I. Dintre toți reprezentanții iluștri ai generației lor, Conu’ Mihalache și IC Brătianu au fost singurii care au dus românii de la ocupație și dezbinare la un popor unit într-un stat independent. Cripta lui, ultracentrală și ultraspațioasă, e un fel de garaj pentru bicicletele paznicilor.

Ieșim ușor din Eternitatea cu câteva personalități mai recente. Pe Otilia Cazimir o vom reîntâlni pe ulița Teodorenilor, numai să trecem înapoi Cacaina. Iftimie Bârleanu era de loc din satul Măzănăești, de lângă Suceava și a împodobit Iașul cu sculpturi devenite simbol, totuși, operele sale de căpătâi sunt două reprezentări ale lui Ștefan cel Mare: una la Suceava și cealaltă la Podu Înalt. Poetul Cezar Ivănescu poate fi mulțumit, îl are în vecinătate pe Simirad, însă acesta din urmă încă e ocupat cu treabă pe pământ. Sunt oarecum necăjit că l-am ratat pe George Topârceanu.

De pe Strada Eternitate o luăm către sud pe Strada Petre Ispirescu și ieșim la o intersecție, de unde Strada Tătărași către est devine Strada Ion Creangă. Câțiva pași mai încolo, pe Ion Creangă, descoperim o clădire pe care scrie Ateneu. E una din 2002, destul de recentă, însă înlocuiește o construcție neobrâncovenească din perioada României Mari, în care a activat Ateneul Popular din Tătărași. Cutremurul din 1977 nu a iertat-o. Ateneul din Tătărași este în zilele noastre una dintre cele mai active și ambițioase instituții de cultură ale orașului și pe partea asta concurența e serioasă. I-am trecut pragul cu ocazia difuzării filmelor de la Cannes în România.

De la Ateneu coborâm vreo 400 de m pe Strada Tătărași și apoi facem stânga pe o ulicioară, care se înfundă între bătrânele ziduri ale celei mai vechi biserici din cartier. Îi spune Nicoriță, după un boier ce s-a căsătorit cu sora voievodului Miron Barnovschi. Numitul Nicoară Baltag a ridicat, la 1626, această biserică de piatră, păstrată în mare măsură până astăzi, când e primenită, pe locul uneia vechi din lemn, construită de Alexandru cel Bun. Hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava face lumină în cazul istoriei lăcașului. Înțeleptul domnitor a poposit la Iași când ducea moaștele sfântului către Suceava și s-a gândit să marcheze momentul printr-o ctitorie. La două secole distanță, boierul Nicoară Baltag a considerat că sfântul merită o biserică de piatră. Vasile Lupu a adus moaște noi, iar succesul Sf. Ioan cel Nou la ieșeni a pălit, după cum se poate vedea la televizor în zilele noastre.

Revenim pe Strada Tătărași, mergem puțin spre vest și avem de ales, coborâm pe aceasta sau urmăm șinele de tramvai care o părăsesc înspre dreapta. Optez pentru șinele de tramvai, astfel mă trezesc pe o străduță îngustă, foarte pitorească, pe care circulă numai tramvaie, oameni și animale. Curioasa Strada Pădurii a arătat cândva a stradă, acum aduce mai mult a uliță dintr-un sat care nu e reședință de comună. Intersectează Bulevardul Tudor Vladimirescu, pe valea ascunsului în subteran pârâu Șorogari, dezmierdat Cacaina, știm deja de ce, apoi urcă puternic pe lângă o ctitorie de secol XVIII, numită Biserica Albă, construită, după cum ne spune NA Bogdan, la marginea de răsărit a Târgului Făinii, de unde începea Drumul Sării și se sfârșea Mahalaua Armenimei. Se termină în Strada Elena Doamna, aproape de Târgul Cucu, sub zidurile Bisericii Bărboi. Și aici închidem prima buclă prin Tătărași.

Coborâm puțin către sud până la intersecția cu Bulevardul Anastasie Panu, unde se afla una dintre primele clădiri de oțel și sticlă ale Iașului, fostul Hotel Europa, tot hotel și acum, nu interesează titulatura. Peste drum se vede un mare teren viran, rămas în urma demolărilor, trecute de Sf. Vineri, dar oprite exact în gardul fostei mânăstiri, actualei Biserici Barnovschi. Acestui teren viran, cu situație juridică incertă, i se spune la mișto Parcul Anastasie Panu. Voievodul Miron Barnovschi-Movilă se trăgea dintr-un neam de viteji ai Moldovei cu origini în zona Cernăuților. La Toporăuți, azi în Ucraina, între Prut și Nistru, se păstrează biserica începută de tatăl său și terminată de el. Mama sa era din neamul Movileștilor. A avut două domnii, una scurtă, 1626 – 1629 și una foarte scurtă în 1633. A finalizat Mânăstriea Dragomirna, locul unde își dorea să fie îngropat și se pare că lui i se datorează cotitura în arhitectura bisericească moldovenească, îmbrățișată ulterior de Vasile Lupu, cel care l-a vândut la Istanbul, uneltind că va închina Moldova Poloniei. A început Mânăstirea Bârnova, aflată în apropiere de Iași, Biserica Sf. Ioan Botezătorul, pe care am văzut-o deja, și a terminat Mânăstirea Hangu, de pe valea Bistriței, de sub Ceahlău.

Se pare că trupul i-a fost adus la Iași și îngropat în această biserică în grabă. Descoperirea unui sicriu sărăcăcios conținând oase fără craniu, de care unii leagă un blestem teribil, pe baza unei monede, a dus la ipoteză că ar aparține voievodului. Pe de altă parte, necropola e bogată în boieri care mai de care. Cercetătorul cernăuțean Ilie Luceac, în articolul Stavropighia de la Lviv: un monument istoric al unei epoci artistice uitate, ne vorbește despre Biserica Românescă din Liov și îl prezintă pe Miron Barnovschi-Movilă ca săvârșitor al eiDupă cum bine se ştie, după căderea Constantinopolului, domnii ţărilor Moldovlahiei s-au considerat întotdeauna patroni şi ocrotitori ai dreptcredincioaselor şi îndatinatelor dogme ecleziastice răsăritene. Voievozii români au devenit în acelaşi timp şi ocrotitori ai ortodocşilor din Polonia, Ungaria, Transilvania. Prin legăturile Moldovei cu Polonia s-a realizat un program susţinut care avea ca obiect înzestrarea populaţiei ortodoxe, foarte numeroasă, din Lemberg. Multă vreme s-a auzit aici rostindu-se via valachia ori pons valachicus. Grupuri compacte de români se găseau şi în părţile Samborului, Sanocului şi Przemysului.

Pentru a-şi apăra mai bine interesele confesionale, şi în primul rând de influenţa catolicismului în ofensivă, credincioşii din Lemberg s-au constituit, pe la 1463, în comunitatea religioasă numită Bratstvo (Frăţie), organizată după modelul breslelor de meseriaşi şi industriaşi. În felul acesta, întreţinerea bisericii şi a şcolilor de pe lângă ea erau asigurate. Ele erau sprijinite moral şi material. Aceste „Frăţii”, formate pe lângă bisericile parohiale, s-au dezvoltat în cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, ajungând organizaţii puternice, având scopuri caritabile şi culturale. Conducătorii „Frăţiilor” din Pocuţia şi Halici au văzut în voievozii Moldovei pe marii protectori ai ortodocşilor din toată Polonia. Astfel, s-a construit o biserică ortodoxă, care slujea ca loc de închinare pentru creştinii ortodocşi. În 1527, biserica ortodoxă din Lemberg a fost mistuită de un incendiu şi „Frăţia” s-a adresat lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1563-1568), membru al acesteia. Pentru a ajuta reconstrucţia, voievodul Moldovei a dat în mai multe rânduri sute de zloţi, până la terminarea zidirii, în 15 august 1559, după cum relevă inscripţia de la Lemberg, pusă cu ocazia târnosirii. Această Voloşskaia Ţerkovi – biserică românească din Lviv – a fost dotată cu clopote grele şi zugrăvită în culori vii, după obiceiul ortodox.

Lăpuşneanu a îngrijit-o până la moartea sa. Dar cea mai mare lovitură dată „Frăţiei” liovene a fost lupta dintre catolicism şi ortodoxie în hotarele Poloniei, după sinodul din Brzesc, în 1596, care a convertit pe ucraineni la unirea cu Roma. Nu s-au unit cu papa şi nici cu politica regelui Sigismund al III-lea Wasa şi a cancelarului I. Zamoyski, credincioşii episcopului de Lvov şi Przemysl. Urmarea acestor transformări a fost că Patriarhia din Antiohia a scos biserica ortodoxă din Lviv de sub jurisdicţia episcopului catolic de Lviv, prefăcând-o în Stavropighie – adică direct supusă jurisdicţiei patriarhale, salvând-o de „primejdia unirii papistaşe”. Iar meritul de a fi subvenţionat construcţia acestei biserici, în timpul domniei şi în pribegie, dar şi de a o fi terminat revine lui Miron vodă. Acesta a cheltuit mari sume de bani şi, când a voit să mărească ajutorul, a cedat Stavropighiei venitul vămii de la Hotin pentru salitra ce se vindea ctitoriei liovene. Membrii comunităţii stavropighiene considerau drept ctitori ai bisericii pe regele Poloniei Sigismund al III-lea, pe ţarul Feodor Ivanovici, mare cneaz al Moscovei, şi pe voievozii Moldovei fraţii Ieremia şi Simeon Movilă. Miron vodă Barnovschi era sărbătorit ca „săvârşitor al bisericii”. Stemele lor se găsesc până astăzi sculptate în interiorul cupolei din mijloc a bisericii.

Pentru că suntem la capitolul orori, masacre, beliri și scurtări de cap, vă propun un cântec despre voievodul Alexandru Lăpușneanu. Nu era loc de el pe Strada Lăpușneanu, acolo era ulița veseliei. Aici merge perfect. A existat cândva în Iași o trupă care mi-a plăcut mult, s-a numit GOD și a rămas în istoria metalului românesc cu trei albume consistente. Ce a făcut înainte de și după acestea, pur și simplu nu contează.

Sângeroasă rău istoria asta a Moldovei! Să mergem spre un alt voievod care a plătit cu capul și către o casă a ororilor. Ocolim turnul și ieșim în Strada Grigore Ghica Vodă, înaintăm puțin către est pe aceasta, ne oprim în fața monumentului închinat voievodului martir și dăm cuvântul istoricului Ioan CaproșuConstruirea beilicului din Iasi isi are originea in masurile luate de domnie pentru cazarea trimisilor turci la Iasi sau in trecere prin acest oras, din ce in ce mai multi in secolul al XVIII-lea, care, in perioada precedenta, erau gazduiti, ca majoritatea demnitarilor straini ce treceau prin Iasi, in unele case boieresti si negustoresti si, mai rar, in manastiri. In ceea ce-i priveste pe turci, acest fapt a dat nastere mai multor abuzuri si incidente pentru inlaturarea carora s-a hotarat de catre domnie gazduirea acestora intr-un imobil destinat lor. Casa a fost construita, la 1757, fapt important «aproape de curtea domneasca».

Pe timpul suzeranitatii turcesti se afla la Iasi, nu departe de Hala, pe lânga vechea biserica Barnovski, Palatul Beiului, adica al reprezentantului Portii otomane. Acesta era de multe ori stapânul de fapt al tarii. Palatul lui se numea Beilic si de aci îsi lua numele si partea aceasta a orasului. În jurul palatului mai erau câteva cladiri care atârnau de el si formau curtea. În acest palat, beiul a invitat pe domnul Moldovei Grigore Ghica si i-a taiat capul cu ienicerii (1777) pentru ca protestase contra cedarii Bucovinei catre Austria, de Înalta Poarta (1775). În jur, aceasta avea cazarma pentru ostasi, alte câteva zidiri pentru însotitori si slujitori, o cafenea si hanul Caravan Serai – loc de popas al caravanelor negustoresti turcesti. Aici a fost chemat luminatul domnitor Grigore Ghica de un trimis al vizirului, care l-a decapitat. Capul, expediat la Istanbul, a fost expus pentru a se sti ce patesc acei care se opun vointei împaratesti, iar trupul aruncat în gradina a fost mai târziu îngropat la biserica Sfântul Spiridon, unde se afla si acum.

În anul 1875, pe locul fostei resedinte arse, s-a amenajat o gradina înflorita si un monument în chip de sarcofag alaturi de care, pe o coloana din marmura, s-a asezat bustul domnitorului, spre amintirea dureroasei întâmplari”, se mentioneaza si in documentele aflate in arhiva Directiei Judetene pentru Cultura (DJC). Mai departe, de aratat ca faimosul beilic al Iasului a deservit un personal numeros intre care la inceputul secolului al XIX-lea erau „54 de portarei din Tatarasi si Ciurchi…, unii cu stiinta de limba otomaniceasca. De mult disparuta, cladirea mai exista inca la 1833, dupa ce arsese in anul 1829, pe locul unde astazi se afla un mic scuar cu bustul lui Grigore Ghica Vodă. Rândurile sunt din Iașii vechilor zidiri. Până la 1821. Despre ce a însemnat Pacea de la Cainargeaua Mică, vă spun când voi scrie despre localitatea din Cadrilater, pe care am vizitat-o prin 2016.

Mergem tot spre răsărit pe această străduță și, după ce trecem de un restaurant care emană miros de seu ars, ne oprim în fața unei clădiri destul de înalte, comparabilă cu fostul Hotel Europa. A fost ani la rând sediul controversatei Universități Petre Andrei, acum a intrat în proprietatea Universității de Medicină și Farmacie. E un bun reper când te uiți din Tătărași către Mitropolie. În dreptul ei cotim spre sud pe Strada Zmeu, o ulicioară de nici 200 de metri, care ne scoate în Strada Otilia Cazimir. La mijlocul ulicioarei găsim o clădire recent renovată, în care s-a amenajat Muzeul Municipal Iași. Eu nu l-am găsit niciodată deschis, poate o să-i dea drumu’ curând și sper că va fi ceva mai mult decât o colecție de meme pentru cretini, cum se practică acum. Ideea unui muzeu municipal e mai veche, în perioada interbelică, un comitet de pasionați a adunat la Golia tot felul de obiecte vechi ce aveau legătură cu istoria Iașului, dar, venind Al Doilea Război Mondial, acestea s-au risipit. Casa de față a fost construită de vornicul Ilie Burchi, poreclit Zmeu, după cumplitul incendiu din 1827, pornit de la o altă clădire a sa.

Ieșim pe Strada Otilia Cazimir și, după nici 100 de metri, cotim către nord pe Strada Zlataust. Aici avem o biserică veche. Prima oară a fost una din lemn, construită de voievodul Ștefan Tomșa al II-lea, peste care, ctitorul Cetățuii, domnitorul Gheorghe Duca, a ridicat biserica actuală de piatră, în 1638, pe parcursul celei de-a treia domnii pe tronul Moldovei. Numele slavon Zlataust vine de la hramul bisericii: Sf. Ioan Gură de Aur. În jurul acesteia a fost primul mare cimitir al Iașilor și urmele sale se mai păstrează. Ilie Burchi-Zmeu a fost îngropat la Zlataust, iar pe Barbu Lăutaru, prinzându-l moartea la Iași, tot aici i s-a găsit loc de veci. Cântecul lui Barbu Lăutaru i-l zicea Eminescu lui Creangă în momentele lor de singurătate. Strada Zlataust e Ulița copilăriei lui Ionel Teodoreanu, casele familiei erau gard în gard cu cimitirul.

Dintre toți Teodorenii, Ionel a iubit cel mai mult acest loc, i-a dedicat nu mai puțin de patru romane. Păstorel iubea Bolta Rece. Prin 2010, casele Teodorenilor au fost demolate, iar cât de curând va începe construcția unor blocuri plasate exact pe locul acestora, între Biserica Zlataust și Casa Memorială Otilia Cazimir. Pentru a ajunge la acest din urmă obiectiv, ne întoarcem puțin și continuăm către răsărit pe strada numită după poetă. Născută lângă Roman, familia ei s-a mutat la Iași când era mică, cariera literară i se datorează în mare parte lui Mihail Sadoveanu. A fost cea care l-a înflăcărat pe George Topârceanu, un bărbat însurat, mutat definitiv la Iași, neurmat de nevastă. Sadoveanu era protectorul lor. Topârceanu prăpădindu-se înainte de venirea comuniștilor, Otilia Cazimir a urmat linia lui Sadoveanu și a susținut noua orânduire.

Mergând tot spre est, Strada Otilia Cazimir ne scoate în Strada Elena Doamna în apropierea unei celebre intersecții din Iași, numită Bucșinescu, după un boier. Pe segmentul de jos al Elenei Doamna, care se vede în pozele de aici, avem două obiective importante: Tribunalul Militar și Maternitatea Elena Doamna. De sus se vor vedea mai bine. Domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea, cel cu biserica de lemn Zlataust, făcând ceva modificări urbanistice, s-a gândit că e nevoie de un pod de piatră peste Cacaina. Și l-a făcut. Acum nu mai e nevoie, pârâul e canalizat și unde a fost podul Tomșii se întâlnesc patru artere aglomerate. Strada Elena Doamna coboară dinspre Târgul Cucu, se întâlnește cu Strada Smârdan, care vine dinspre Palatul Culturii, și ambele se termină în Bulevardul Tudor Vladimirescu. Acesta din urmă urcă lin pe fosta vale Șorogari sau coboară agale către Bahlui, în apropierea căruia e construit Campusul Studențesc Tudor Vladimirescu. Bahluiul vi-l arăt mai încolo, acum urcăm din nou în Tătărași, pe Strada Vasile Lupu, ce-și are capătul vestic în actuala intersecție. Ne plimbăm puțin prin partea sudică a Tătărașilor.

Se urcă nervos vreo 300 de metri, iar când panta se domolește dăm de Biserica Sf. Vasile Tătărași, o ctitorie de secol XVIII, la care se închina breasla pescarilor. În partea dinspre apus, chiar lângă gard, sunt câteva pietre de mormânt, frumos lucrate, așteptând a fi descifrate de curioși. Deja suntem suficient de sus încât să vedem, pe malul Bahluiului, primul mol din seria Iulius deschis în țară, pe locul unde a fost cantina Campusului Studențesc Tudor Vladimirescu. Dincolo de râu se observă coșurile CET Iași. Cândva, între cantină și CET, a funcționat Fabrica de Bere Zimbru, acum sunt vreo câteva hipermarketuri pe acel teren.

Mergem mai departe spre est pe Vasile Lupu și, imediat cum trecem de Spitalul de Copii Sf. Maria, cotim spre sud pe o străduță, unde găsim o ctitorie de la începutul secolului al XIX-lea, sfințită de Veniamin Costachi în 1813. Biserica se numește Sf. Nicolae Ciurchi. Lângă stradă, cineva a început să încropească din bucăți de pietre funerare un fel de altar. Nu știu dacă a adunat fragmentele găsite cine știe unde, ori le-a spart înainte și acum se joacă de-a pazălul memoriei.

Printre blocurile răsărite pe coasta Tătărașilor a fost amenajat un pietonal cu bănci, pentru ca lumea să socializeze și să se poată plimba într-o zonă liniștită. I s-a spus Esplanada Oancea și era destinată locuitorilor care considerau că parcurile din zona centrală sunt prea depărtate. În ultima perioadă, în Iași, face vâlvă zvonul că unul din puzderia de dezvoltatori imobiliari a pus mâna pe esplanadă și are planuri cu ea. Între străzile paralele care taie Tătărașii de la vest la est, din vârful dealului, unde se găsește Cimitirul Eternitatea și până pe malul Bahluiului, unde avem Campusul Studențesc Tudor Vladimirescu, s-a păstrat una care încă aduce a mahala ieșeană. Strada Ciurchi nu va mai fi mult timp ce este acum, pe ea nu apar blocuri, cum s-a întâmplat în comunism pe celelalte, ci apar vile, peste cocioabele care se risipesc într-un ritm alert. Ultima stradă cu aspect de mahala a Tătărașilor va fi în câțiva ani prima integral cu vile.