Oameni și sate din Podișul Sucevei – episodul 6

17 05 2015. Suceava. Doar starea vegetaţiei trăda faptul că mai aveam puţin şi venea vara. Ziua mohorâtă, cu vânt şi ameninţări de ploaie, era cât pe ce să ne descurajeze în a mai porni la plimbarea neprevăzută, dar plănuită. Am zeci de trasee pregătite, numai doritori de drum să fie. Curând am lăsat dealul pe care odinioară erau case ale satului Sfântu Ilie, înlocuite, în Iepoca de Aur, cu blocuri al căror acoperiş era atipic. Ţuguiat din ţiglă şi nu plat din carton asfaltat şi smoală, cum vedeai în tot oraşul. Cartierul a fost botezat previzibil Obcini şi limita sa cu satul peste care s-a prăvălit nici în ziua de azi nu este cunoscută, pentru că sunt case în care omul are buletin de Suceava şi femeia de Şcheia. Încă din prima poză se observă reperele Sucevei: coşul de la fosta IFA, ajuns decor pentru molul ridicat pe ruinele acesteia şi catedrala ortodoxă, începută imediat ce Ceauşeştii au fost coborâţi în groapă cu corpurile pline de gloanţe. Reperul principal al zilei, vom face o buclă în jurul său, va fi releul de televiziune de pe Teişoara (528 m). Unul dintre cele mai însemnate dealuri ale Podişului Sucevei.

Drumul ne poartă către vatra satului Sfântu Ilie, direcţia de înaintare devine uşor vest şi ne aduce în faţa ochilor valea pârâului Şcheia. Locul unde acesta se varsă în râul Suceava a fost ales de Petru Muşat pentru a ridica prima cetate de scaun a viitoarei capitale a Moldovei. Nu se mai păstrează mare lucru din aceasta, însă locul este vizitat pentru minunata panoramă pe care o oferă. Numele satului provine de la o veche mânăstire. După cum ştim, rareori Ştefan cel Mare a construit pe loc gol şi în acest caz exista deja un aşezământ cu acest hram, iar voievodul i-a dăruit biserică de piatră. Putem considera această mânăstire drept şcoala Sucevei din perioada medievală. Ctitoria lui Ştefan cel Mare din 1488 s-a încăpăţânat să rămână în picioare. Dacă mânăstirea a scăpat de invazii şi luptele cu Sobieski, austriecii i-au pus cruce şi au lăsat numai biserica pentru sat.

Perfizi cum îi ştim, speculând tradiţia istorică, au făcut aici o şcoală de popi unde au pus tartor un sârb. Nu mai reiau poliloghia cum Popa a devenit Popovici şi povestea cu mitropolia de la Carloviţ. După ce austriecii au considerat că târgul Cernăuţi e buricul pământului furat din trupul Moldovei, au mutat şcoala acolo cu tot cu sârbul ajuns episcop. Numele de scenă: Daniil Vlahovici. Există o controversă că şcoală lui nu era la Sf. Ilie, ci la Sf. Ioan în Suceava, dar puţin mai contează asta, cert e că a fost un sârguincios supus imperial şi şi-a făcut treaba cu vârf şi îndesat, probabil de aia l-au îngropat la Dragomirna, ctitoria lui Anastasie Crimca, cel care l-a sprijinit pe Mihai Viteazul în timpul primei uniri. Pictura e cu vreo două secole mai nouă decât biserica, practic doar pisania e cea originală. S-a făcut vâlvă recent că ansamblul va intra în reabilitare pe fonduri europene. Dă, Doamne!

Sfântu Ilie, ca orice sat bucovinean, dă pe-afară de gospodari. Unde te uiţi numai gospodari şi oameni credincioşi, dar nu ar şti nimeni de ei, dacă nu s-ar lăuda singuri şi nu se laudă aşa cu vorba, ci cântă. Pe lângă gospodari, în sat e inflaţie de rapsozi, cu sau fără doctorat. În articolul precedent v-am tot povestit de Călin Brăteanu, croitor de muzică populară contrafăcută, care cântă o deşănţată Bucovină imaginată de propaganda fluturistă pe bani europeni. Ca orice bucovinean care ara cu plug de fier, în vreme ce moldovenii arau cu plug de lemn, cu caciula pe cap, în posesia căreia a intrat prin moştenire, Brăteanu nu poate fi decât fudul. În schimb, Fraţii Reuţ nu s-au vândut propagandei întreţinută cu afinată, ci se ocupă cu muzică populară mai curată, aşa handicapată cum a ieşit din comunism, dar totuşi periată de tovărăşeasca rimă ogor – tractor.

La fel ca Suceava, comuna Şcheia e condusă de un pedelist cu mandate fără număr şi deşi are pe mână un buget care face de ruşine multe municipii şi oraşe ale judeţului, mai nimic pozitiv nu se vede din asta. Centrul comunei arată ca orice sat prăpădit, nu există trotuare şi parcare la biserică şi şcoală, dar există gropi peste tot. În spiritul legii compensaţiei a fost instalată o fântână arteziană în formă de păpădie. Aferim! Pedelistul care conduce Şcheia o arde progresist, a colonizat pe un deal al satului Şcheia un mare număr de ţigani din toată ţara. Tot pe acel deal a vândut oamenilor cu stare parcele pentru construcţia de case. Toată ziua furturi şi bătăi, proteste la primărie, discriminare, rasism şi ţigănie mai ceva ca la uşa cortului. Siguranţă şi încredere din părţi! Merkel a învăţat schema de la acest primar când a umplut Germania cu refugiaţi.

Bugetul comunei le este destinat acestor colonişti, ei neputând munci, având scutiri medicale, în schimb au grijă ca Şcheia să deschidă Ştirile de la ora 5 mai des decât orice altă comună a patriei. Această problematică masă de manevră e atuul primarului la fiecare rundă de alegeri locale. Alt motiv pentru care Şcheia apare la televizor e şoseaua de centură a Sucevei, începută de când eram mic şi neterminată nici azi. Se circulă numai pe un tronson, dar nu cel pe care l-am întâlnit. Încă înainte să se termine casele satului Sfântu Ilie, drumul îşi pierde haina dură şi ne arată versiunea cu praf, pietriş şi denivelări. Există un primar pedelist la Dărmăneşti, destul de aproape de Şcheia, dar aceala e din alt aluat, adivarat gospodar bucovinean. Când se întâlnesc la partid, poate îl plimbă pe aista din Şcheia puţin prin Măriţei, să vadă cum arată un centru de comună.

După cum observăm, aşezarea Trei Movile nu s-a învrednicit nici de asfalt şi nici de beton, de parcă ar fi locuită de oameni de mâna a doua şi nu de gospodari bucovineni mândri şi fuduli. Comuna Şcheia cuprinde trei sate mari: Sfântu Ilie, Şcheia şi Mihoveni, unde pe ici pe colo se mai vede ceva administraţie, dar mâna de gospodar lipseşte cu desăvârşire, şi două cătune ocolite de primar: Trei Movile şi Florinta. Le parcurgem pe ambele şi vom constata lipsa interesului edilului progresist faţă de acestea. Poate pentru că numărul locuitorilor lor e mai mic decât al membrilor unui clan de ţigani harnici la vot. Apoi, dacă primar peste Trei Movile nu e prea interesant să fii, popă aici e de-a dreptul o pedeapsă. Înmormântări puţine, nunţi şi mai puţine, botezuri ioc, iar umblatul cu Chiraleisa se termină repede şi bate vântul prin teşcherea.

Dacă am fi mers mai departe spre vest, am fi ajuns la Stroieşti, dar am schimbat direcţia de deplasare către nord, am traversat linia ferată 501 Suceava – Vama – Floreni – Ilva Mică, apoi DN17 şi începem o lejeră urcare spre cătunul Florinta. Considerăm releul de pe Teişoara drept un punct fix, iar traseul primei plimbări prin Podişul Sucevei, cea de la Stroieşti până la Comăneşti, sat pe valea Soloneţului, un arc de cerc de la sud către nord. Ţinând cont de acelaşi punct fix, plimbarea de faţă poate fi considerată un alt arc de cerc de la sud la nord, doar că trasat între punctul fix şi primul arc de cerc. Punctul terminus al plimbării de faţă tot pe valea Soloneţului va fi.

Cum urcăm, înainte să dăm de case, Teişoara acoperă vederea Sucevei şi a satului Sfântu Ilie. Florinta se parcurge repede, iar apropierea de oraş a făcut ca aşezarea să se menţină şi să dea semne de extindere. Am găsit câteva case în construcţie şi drumul din ce în ce mai nepracticabil cu cât ne apropiam de vârful dealului. Ion Bumbac, scriitor bucovinean, adică trăitor şi creator pe vremea când o asemenea entitate exista pe hartă, de loc din Costâna, sat vecin prin care vom trece, a avut o tentativă de epopee naţională pe care a numit-o Florinta. Oare să-i fi plăcut atât de mult numele acesta sau au existat şi alte motive în alegerea lui?

O relicvă a industriei auto româneşti 4X4 ne face plimbarea mai frumoasă. Satul are toate instituţiile de bază: crâşmă (închisă), şcoală (primară) şi biserică de pedepsit popii hrăpăreţi. Elevii de gimnaziu merg, cel mai probabil, la Mihoveni. La Şcheia nu au ce căuta, pentru că schimburile interculturale cu elevii rromi se lasă cu ochi umflaţi, haine rupte şi telefoane furate. Din această cauză, şcoala din Mihoveni e căutată şi de elevi cu domiciliul în Şcheia, asta dacă părinţii nu i-au înscris deja în unităţi de învăţământ din Suceava. Trecerea noastră a fost observată numai de câinii din gospodării şi când drumul devine de căruţe satul se termină.

Suntem în vârful Crihorei, dealul de pe care avem un minunat punct de belvedere şi unde nu mai călcasem de cel puţin zece ani. Vântul ne cam încurca, în rest toate bune şi frumoase, chiar dacă se întunecase a ploaie. Spre sud avem Stroieştii, spre vest, mai aproape, Vâlcelele sau Gropile, mai departe Braşca şi Bălăceana, spre nord văile Ilişescului şi Stârlivăţului coborâtoare către Costâna, iar spre vest, reperul nostru, releul de pe Teişoara. Covata de unde izvorăşte Stârlivăţul, pârâul pe care au reapărut cele patru iazuri construite în perioada colectivizării, este cunoscută sub numele Căldăruşa, însă întreaga zonă se numeşte Crihora. În acest vârf de deal se întâlnesc trei comune: Şcheia, Stroieşti şi Todireşti. Noi tocmai păşisem pe teritoriul celei din urmă.

De acum avem deschidere către valea Sucevei. Partea mai înaltă fiind dealul Dragomirnei, pe care l-am traversat când am pornit de la Suceava spre Dărmăneşti, via Dragomirna şi Pătrăuţi. Imediat peste apa Sucevei, la baza dealului menţionat anterior, se găseşte gara Dărmăneşti, numită de mine Inima feroviară a BucovineiFlorinta are o casă izolată de restul cătunului, cocoţată pe un deal, cumva mai la o parte. Nu de puţine ori urcam la acea casă şi luam apă vara, pentru că izvoare mai sunt prin zonă, dar apă mai bună ca în fântâna acelei case nu se găsea. Ce căutam eu acolo? De sute de ori am parcurs acest drum de căruţe de un pitoresc nostalgic, iar primăvara, până să intre ciobanii cu oile, pe aceste fâneţe creştea laleaua pestriţă. M-am uitat după ea, dar nu am mai văzut-o, în schimb, cresc în voie zeci de alte buruieni din care se fac ceaiuri şi tincturi. Chiar în partea care acum nu se mai ară a Crihorei, bunicul meu din Costâna avea cel mai vechi pământ deţinut de familie. Acum e rămas pârloagă şi-l pasc oile ciobanilor din Mihoveni şi Stroieşti. Deocamdată. Atunci lucram pământul, dar mare pricopseală nu aveam, din toată acea experienţă am rămas cu aceste peisaje care pentru mine valorează mai mult decât unele montane sau de cine ştie unde. Poate tot umblând cu faetonul peste câmpurile astea mi s-a deşteptat dorinţa de plimbare, dar şi statornicia, am prins rădăcini în această glie, fiind oarecum legat de tot ce a fost copilăria şi de Suceava în general.

Am luat masa lângă o tufă de răchită, aflată pe hatul dinspre Costâna al proprietăţii, din care bunicul meu făcea colibă când veneau ploile. O tempora! Umblă vorba că austriecii au vrut să construaiscă linia ferată de la Dărmăneşti la Gura Humorului pe valea Ilişescului, dar s-ar fi opus boierul din Costâna şi aşa au construit-o pe afluentul mai nordic al Sucevei, pârâul Soloneţ. Peste satele podişului ochiul bate până la Obcina Mare, iar dacă văzduhul o permite, se văd: Rarăul, Pietrosul Bistriţei şi Giumalăul, acesta din urmă alb până în luna mai. Fără de veste ne-am trezit cu doi căţelandri, mari de talie, dar blânzi ca nişte miei. Mirosul mâncării i-a adus la noi şi nu puteam scăpa de ei sub niciun chip. Zona e plină de stâni şi oarecum izolată.

Costâna şi Bălăceana sunt cele mai vechi sate din partea asta a judeţului. Atestarea documentară din vremea lui Ştefan cel Mare e târzie. În această zonă, care pare pustie, s-au păstrat multe toponime indicând locuirea: La Odaie, Via lui Costan şi La Ziduri, exact locul pe lânga care am trecut şi unde e o stână. Am sperat că urmăritorii noştri se vor opri sau se vor întoarce, fugăriţi fiind de câinii slobozi de aici. La Ziduri sunt cele mai mari iazuri de pe Stârlivăţ, amenajate pentru pescuit sportiv, însă, dacă plouă, doar cu tancul sau tras de boi mai ajungi la ele. Drumurile sunt numai de pământ, iar pietrişul aruncat, când şi când, este înghiţit rapid de hleiul de pe şleau. Pâlcul de pădure care se vede către Teişoara poartă numele Mănăstioara şi nu fără temei, fiindcă acolo au făcut călugării de la Mânăstirea Sfântu Ilie un schit. Ţăranii din Mihoveni, în perioada colectivizării, încă mai scoteau, de pe ogoarele ce urmau a fi confiscate, piatra care a format cândva zidurile acelui lăcaş uitat. Nu mă întind mai mult despre Costâna, pentru că îi voi dedica satului un material special.

Planul a mers doar pe jumătate. De un căţelandru am scăpat, dar am rămas cu celălalt. Să parcurgi cu căruţa, pe vreme bună, de câteva ori pe zi, acest drum de pământ, e o încântare. Ai timp să te bucuri de peisaj, ai linişte, ai timp să gândeşti, să meditezi, să îţi pui întrebări. Poţi privi cerul, păsările îţi cântă, iar mireasma mereu împrospătată de adierea vântului nu poate fi descrisă în cuvinte. Acel timp e o amintire pentru mine şi va fi cât de curând pentru întreaga lume, ţăranul e pe cale de dispariţie, iar fermierul care îi ia locul nu are nicio legătură cu pământul, e doar un exploatator brutal şi rapace. Cam ce a fost colectivizarea, inamicul cel mai perfid al ţărănimii. Tot coborând, tăcut ni se dezvăluie Dealul Mare, cel cântat de Vasile Bumbac. Vedem că nu e mare deloc, e chiar mic în comparaţie cu dealurile vecine, însă pentru locuitorii Costânii e mare şi unic.

Coborâm interfluviul care separă văile Stârlivăţului şi Ilişescului pe un drum săpat din vremea carelor cu boi. Ne îndreptăm, apăraţi de vânt şi cu câinele pe urmele noastre, către partea Costânii numită În Sus. Acesta e un drum pe care am mers doar de câteva ori şi nu-l găsesc la fel de familiar ca acela de pe Crihora. Apropierea de sat aducea expunerea câinelui la pericole, fiind mare, lumea se va teme şi cine ştie ce va face, aşa că încerc să-l fugăresc, dar fără să reuşesc. Bulgării de ţărână au reuşit, dar dezamăgirea cu care se uita la noi, foştii săi tovarăşi de drum, mi s-a întipărit în minte.

Am parte de o supriză plăcută. Încă de la primele case găsesc uliţa asfaltată, drumul are şanţuri serioase din beton, iar după ce dispare lutul, cărat pe carosabil de tractoare şi căruţe, observ că e marcat. Această bretea nu are mai mult de un km lungime şi iese în drumul judeţean, care leagă Costâna de Stroieşti prin Vâlcele, imediat cum trecem Ilişescul. Mă mir de podul nou, unul de piatră, care a luat locul celui vechi, din lemn, pe care combinele treceau cu mari emoţii. Uşor Costâna iese din glod, dar parcă prea lent.

Asfaltul pe drumul judeţean se termină exact în dreptul uliţei. A fost pus în pripă, în stil fluturist-heirupist, în campania electorală pentru alegerile locale din 2012, dar nu a ţinut prosteala şi Insecta a zburat vreo patru ani din judeţ, perioadă în care a fost asfaltat drumul judeţean dintre Costâna şi Mihoveni, astfel scurtându-se traseul locuitorilor de pe valea Soloneţului către Suceava cu mai bine de 10 km. Dacă nu se întâmpla fericitul eveniment din 2012, eram şi azi în glod până-n gât primăvara şi toamna, în praf vara şi în troiene iarna. Nu stăm mult pe drumul judeţean, pentru că doream să ajungem la Părhăuţi. Mai observ o uliţă asfaltată de curând, însă abia pe următoarea vom ieşi de pe DJ 209D.

Am luat-o pe această uliţă pietruită, care duce la fostul CAP, cu gândul de a intra în cimitirul vechi al satului, unde am câţiva înaintaşi îngropaţi, pentru a vedea ce se mai păstrează din pietrele funerare vechi, dar nu a fost chip din cauza vegetaţiei. În apropiere se construia un spital nou de boli mintale, cel vechi nemaifăcând faţă. Pe imaşul dintre Costâna şi Părhăuţi s-a construit mult în ultimele două decenii şi satele sunt practic unite. Cu precădere s-au instalat aici colonişti din Cajvana, oraşul făcut celebru de documentarul Mândrie şi beton. Pe când un sătean lucra la fundaţia viitoarei sale case, a dat de ciolane şi s-a speriat. Poliţia s-a prins că nu are competenţe în acest caz şi a chemat arheologii. Era un cavaler trac îngropat cu tot cu sabie. Pe acest imaş şi cam prin tot Podişul Sucevei sunt nenumăraţi tumuli, dar nu i-a dat nimănui prin cap să-i sape. Nici măcar căutătorilor contemporani de comori.

Ne înscriem pe drumul judeţean (DJ 178A) şi indicatorul cu numele satului ne avertizează că localitatea se mândreşte cu un monument istoric. Oamenii răi din Costâna spun că satul Părhăuţi ar fi fost întemeiat de trei hoţi şi o curvă, dar nu aplec urechea la asemenea bucovinisme. La capătul unei linii drepte de peste un km apare vederii, gârbovă, dar zveltă, Biserica Duminica Tuturor Sfinţilor, ctitorie a logofătului Gavril Trotuşan de la 1522. Multă vreme s-a crezut că acesta a fost ginerele lui Luca Arbore. Gavril Trotușan a cumpărat satul Berindeşti aflat la gura Costinei de la descendenţii lui Dragomir Juratu, cum spun documentele vechi. Berindeşti nu mai există, dar este bucata de Costâna aflată la vărsarea Ilişescului în Suceava. Gavril Trotuşan a construit biserica peste una mai veche, iar aceasta o atestă trei morminte aflate în interior mai vechi cu câţiva ani decât ctitoria. I-a plăcut să se vâre în jocurile puterii în ce priveşte tronul Moldovei. I-au ieşit socotelile în câteva rânduri, dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, când a revenit pe tron, Petru Rareş l-a închis împreună cu alţi trei boieri trădători şi apoi i-a decapitat, astfel că nu a avut privilegiul să fie îngropat în ctitoria sa. Cine ştie pe unde i-au fost risipite ciolanele…

Nici biserica nu a avut o soartă mai bună după execuţia lui Trotuşan. În timpul primei sale campanii în Moldova, acel Sobieski din manuale care a făcut prăpăd la Sfântu Ilie, a ars-o şi a jefuit-o. Asta la 1686. Pentru că i-a plăcut mult, a revenit în 1691 şi a mai ars-o o dată. Mai bine de un secol a rămas pustie, fără acoperiş şi zăvorâtă. Abia la 1810, un boieraş din neamul Calmuţchi s-a pus în fruntea satului şi i-a readus cinstea de lăcaş ortodox. Pictura originală, destul de încercată şi afumată, se păstrează în câteva locuri din interior, dar puţine scene nu au cunoscut intervenţii ulterioare. Cel mai bine s-au păstrat frescele din pridvor. Între toate picturile bisericeşti din perioada vechii Moldove, aceasta este unică datorită aerului renascentist pe care-l degajă, Trotuşan, nu ştiu pe ce cale, era un admirator al culturii veneţienilor. Între mormintele vechi din jurul bisericii se păstrează cel al unui reprezentant al neamului Calmuţchi. De vreo 15 ani biserica e închisă şi slujbele se fac în capela din fundul cimitirului. Am avut norocul să picăm exact când omul care se îngrijeşte de dansa era pe picior de plecare şi astfel am putut să o vizităm. Teoretic e în proces de reabilitare, practic zace în uitare. Bine că nu plouă în ea. Am remarcat încercări de restaurare a picturii, probabil doar o evaluare a complexităţii întregului demers. Biserica de la Părhăuţi a ajuns într-o vrăjeală de emisiune TV, unde se vota ce monument părăsit să fie restaurat. Sigur nu a câştigat, din moment ce, la vreo 10 ani de atunci, nu s-a schimbat mare lucru.

Nu ne fugărea nimeni, aşa că ne-am întins oleacă la vorbă şi am aflat cum comuniştii din sat, auzind chemarea nouă ce străbătea ţara, s-au gândit să strice biserica şi cu piatra din ea să facă un grajd la noul CAP, care înfrăţea în muncă locuitorii din Costâna şi Părhăuţi. Cu ocazia asta mi-am adus aminte de un moşneag, pe care l-am prins în viaţă după Revoluţia din 1989. Pe atunci se apropia de 90 de ani şi umbla cu o cărucioară trasă de o mârţoagă. Dumnezeu a vrut să trăiască până să-şi vadă profeţia îndeplinită. Mândru nevoie mare de realizare, unul din tovarăşii de la partid l-a întrebat, de faţă cu multă lume, ce părere are despre CAP-ul model ridicat pe imaşul dintre Costâna şi Părhăuţi. Omul s-a uitat, a făcut un gest cu mâna şi a spus: Ci-i aici, tăt îi apî di ploaie! În primăvara anului 1990, ţin minte şi acum bucuria lumii care dezmembra grajdurile CAP-ului şi căra acasă de-a valma bârne, ţevi metalice, azbest şi piatră. La Costâna au mai rămas câteva în picioare, unele se mai văd şi astăzi, dar la Mihoveni parcă explodase bomba de la Hiroşima, doar beciurile mai aminteau de realizările democraţiei populare.

Numele satului l-a pus pe gânduri şi pe Geo Bogza, care a trecut cu trenul pe valea Soloneţului pe vremea când linia de la Stroieşti nu exista. Ipoteza principală spune că un anume Harpa ar fi de vină, iar din Hărpăuţi, cu timpul, numele a devenit Părhăuţi. De la biserică înspre valea pârâului începem să înşirăm clădirie importante ale satului. Şcoala gimnazială, al cărei director a fost zeci de ani profesorul Bocancea, am admirat-o mereu în drumurile mele prin localitate. Casele tradiţionale se împuţinează, locul lor este luat de hardughii în care nu stă nimeni, pentru că bucătăria de vară este mai confortabilă în orice anotimp. Aproape de pod dăm de căminul cultural, despre care am auzit că va fi demolat şi reconstruit, partea a doua nu e obligatorie. Acum câţiva ani, pe treptele sale, a murit un om după o paranghelie fluturistă de convins oamenii să voteze tăietorii de salarii şi pensii. Mult rachiu au mai risipit bostanii atunci.

Imediat cum trecem Soloneţul, o cotim la dreapta pe o ulicioară şi în vreo cinci minute suntem la haltă. Părhăuţii sunt cam singurul sat de pe valea Soloneţului unde gara e amplasată cum trebuie, adică în mijlocul satului şi se numeşte cum trebuie, adică după numele satului. Gara Todireşti e într-o margine a Soloneţului, halta Soloneţ e în Comăneşti, halta Pârteşti e la Liuz (Humoreni), iar gara Cacica e la Pârteştii de Sus. Problema cu adevărat importantă e că încă nepermis de multă lume merge cu naşul, iar vina e împărţită. În ţări ca Ucraina sau Republica Moldova, pe trenurile personale, controlorul are la el un dispozitiv asemănător unei case de marcat şi taie biletul foarte repede, la noi durează şi cinci minute să eliberezi un bilet de student sau elev, pe când să bagi doi lei în buzunar durează, în medie, două secunde.

Aş fi putut alege pentru încheiere o analiză pretenţioasă a trecerii lui Călin Brăteanu de la muzică populară în băşcălie, pe vremea formaţiei Rekord, la muzică populară la băşcălie, din timpurile propagandei fluturiste, accentuând rolul doctoratului în erbicidarea repertoriului rapsodului. N-am nici talpî la papuși / Nici batistî pentru muși a devenit N-am nici talpî la papuși / Da am ochi și buzî dulşi. Prefer să vă arat ceva, destul de vechi, despre cum erau percepuţi locuitorii Bucovinei la Sibiu, oraş ce făcea partea din acelaşi imperiu. Materialul este din Elemente de geografie, manual apărut în 1869.

Anunțuri

3 gânduri despre „Oameni și sate din Podișul Sucevei – episodul 6

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s