Creasta Rarăului (Movila lui Hurmuzachi)

04 07 2015. Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava. O zi cu soare, nori și vânt, numai potrivită pentru o drumeție montană, a cărei principală dificultate avea să fie lungimea, undeva hăt bine peste 30 de kilometri. Mai sunt cărări în Rarău pe care nu le-am bătut și de fiecare dată, pe cât se poate, încerc să introduc o porțiune inedită în traseul abordat. Cel mai bun ghid pentru Rarău și Giumalău este harta realizată de Petru Ariciuc de la Salvamont Vatra Dornei, pe care am găsit-o pe județulsuceava.ro și o folosesc cu încredere de fiecare dată când urc acești munți minunați. De-a lungul timpului, am văzut, în teren, că pe unele trasee marcajul nu se mai păstrează pe întreaga lungime și vag se mai observă urme ale semnelor vechi. Am decupat partea cu Rarăul, pentru a putea urmări exact traseul pe care l-am făcut.

Din gara Câmpulung Est poți aborda direct o serie de trasee care urcă în Rarău. Pentru că voiam să vedem și Codrii Seculari de la Slătioara, timp aveam berechet și picioare dornice de umblătură, ne-am strâns șapte inși și am pornit pe cruce albastră. Din gară se merge cam doi km pe drumul național înapoi către est, până când șoseaua cotește aproape în unghi drept spre nord și practic se iese din municipiul Câmpulung Moldovenesc. Pe drum veți observa în partea dreaptă Liceul Militar. Valea Moldovei se îngustează puternic în această zonă. De aici pornesc două trasee, cel pe Valea Caselor, care urcă în Rarău prin Cheile Moara Dracului, marcat ca la carte cu cruce roșie și cel de pe valea pârâului Șandru, marcat cu cruce albastră, care urcă în Pasul Prihodiște. Acesta din urmă coincide cu un drum județean, o scurtătură între Câmpulung Moldovenesc și Stulpicani. Din cauza degradării profunde, indicatorul către Stulpicani a fost acoperit de drumari cu bandă mată, pentru ca necunoscătorii zonei să nu se aventureze prin cele hârtoape. Fiind pe jos, nu ne interesa acest aspect, ci căutam marcajul. Nu l-am găsit și mult mai târziu aveam să-l descoperim. Pentru cei care nu sunt din zonă, un reper este benzinăria Socar.

Cum treci calea ferată, imediat sunt câteva facilități industriale și apoi numeroase pensiuni, unele suficient de impunătoare încât să revendice statutul de hotel. Pârâul Șandru e cam leșinat și valea sa se închide repejor, apoi urmează urcușul. Surprinzător pentru unii, dar nu și pentru mine, care am prins asfalt pe Izvorul Alb, cu cât urcăm, descoperim zone în care șoseaua arată nesperat de bine. Asfalt și borduri uitate din Iepoca de Aur, rezistând cu stoicism torenților și camioanelor supraîncărcate cu lemn.

Pasul Prihodiște se atinge după mai bine de cinci kilometri de la despărțirea de drumul național. Nu oferă cine știe ce panorame, dar încântă ochiul și te îndeamnă să mergi mai departe. În vârful său stă de strajă o proprietate îngrădită, iar traseul lasă drumul județean și urmează o potecă prin această gospodărie. Dacă vedeți pe careva pe acolo, cel mai indicat e să cereți voie să treceți.

Imediat după ce ieși din granițele acelei gospodării solitare, poteca urcă lejer prin pădure pe un teren vag mlăștinos. Pe această porțiune am întâlnit un grup consistent de turiști nemți, însoțiți de un ghid român. Am aflat că petreceau o săptămână în România. Erau în a șasea zi și aveau programată o drumeție, fiind cazați la unul dintre stabilimentele de pe valea Șandrului. A șaptea zi, duminică, aveau în agendă un circuit pe la mânăstirile Grădinii Maicii Domnului.

Ieșind din pădure, poteca ne duce pe o curbă de nivel pe sub coama muntelui delimitat de doi afluenți ai pârâului Slătioara. Partea estică a satului cu puțin peste 600 de locuitori începe să se zărească. Dacă am fi continuat pe drum, ajungeam undeva acolo jos pe firul apei și apoi aveam de făcut un ocol semnificativ. Această scurtătură a fost benefică din toate punctele de vedere, iar plimbarea prin iarba înaltă, înmiresmată și viu colorată mi-a adus în minte un sublim cântec al grupului Prefix Folk MM, pe versurile supraîncărcate de metaforă ale lui Vasile Mustea. Călcam și noi iarba prin care trece Dumnezeu.

Acei munți din fața noastră, dinspre est, de dincolo de valea Suhăi, pe care se găsesc Stulpicanii, au fost martorii unei cumplite tragedii aviatice, petrecută în 1938. Într-un loc greu accesibil, aflat în triunghiul cu vârfurile în Voroneț, Găinești și Negrileasa, un avion aparținând companiei naționale poloneze LOT, care făcea cursa Varșovia – București, cu escale la Liov și Cernăuți, s-a prăbușit fără a exista supraviețuitori. La accident au fost martori niște ciobani care au anunțat autoritățile. Și-au găsit atunci sfârșitul medicul și patriotul român cu merite deosebite în Unirea Bucovinei cu Regatul României Isidor Bodea și personajul monden, compozitor de muzică ușoară Ionel Fernic. De el nu știu dacă ați auzit, dar de Adio, Doamnă sigur. Mare parte din cei care au pierit atunci mergeau la funeraliile Reginei Maria.

Jos zărim întreg satul Slătioara, iar poteca avea să ne scoată exact la jumătatea lui, ca mai apoi să o luăm către vest și să abordăm mult dorita urcare spre miticul și copleșitor de populatul Rarău. În fața noastră, muntele care, mai târziu, va părea un deal pricăjit, este un strașnic obstacol între Slătioara și Gemenea, un sat ceva mai mare al aceleiași comune Stulpicani. Coborârea de pe muntele înierbat este solicitantă și presupune ceva precauție, mai ales dacă încălțămintea nu e cea mai potrivită și roua încă nu s-a evaporat.

De pe coama muntelui am văzut jos ceva ce aducea a bufet sătesc. Ne-am abătut de la cărarea nemarcată și am coborât direct într-acolo. Experiența de călător prin satele județului Suceava mi-a dat dreptate, numai că nu era Bufet, ca în alte localități, ci direct Bodegă. Nicăieri berile Bermas nu vin mai cu folos în întâmpinarea nevoilor omenești decât în preumblările rurale, iar când acestea includ diferențe de nivel considerabile, Suceava poate fi sinonim cu divin.

Aruncând o privire duioasă muntelui înierbat, știam că s-a terminat cu joaca și de acum trecem la lucruri serioase. Acest sentiment ne-a fost întărit și de primele marcaje turistice pe care le-am văzut. Ironia sorții face ca prima cruce albastră întâlnită să fi fost și ultima, pentru că noi vom merge până în creastă pe triunghiul roșu. Traseul cruce albastră iese în cel cruce roșie în apropiere de Șaua Ciobanilor și trece pe sub Popii Rarăului.

Satul Slătioara are formă de Y, după cele două pâraie mai serioase care se întâlnesc în intersecția în care am descoperit primele marcaje. Tot aici, la o pensiune, vedem grupul de nemți care ospăta de zor. La cum arătau, nu ne-am închipuit că vor urca Rarăul, dar nici să se oprească la poalele codrilor seculari. Știu că tochitura moldovenească și afinata sunt bune, dar la fel de bune rămân și dacă încerci câteva pante mai zdravene. I-am lăsat în seama ospitalității jecmănitoare bucovinene și ne-am continuat drumul printre casele gospodarilor, vorba marelui rapsod Călin Brăteanu: Pi la fiicari casî / Numa’ lumi credincioasî.

Intrarea în Codrii Seculari de la Slătioara nu poate fi ratată. E inflație de panouri care mai de care mai informative. Care-i treaba cu acești codrii sau codru, că ambele versiuni sunt întâlnite și acceptate? Din 1941 nu se mai taie nimic, cu excepția copacilor căzuți pe potecile turistice. Arborii trăiesc și mor pe vertical. Aici nu cântă drujbele și umblă vorba că ar fi singurul loc din județ unde trăiește râsul. Recent, s-a vorbit despre includerea acestor codrii în patrimoniul UNESCO, dar mai e mult până departe. Este considerată a doua astfel de rezervație europeană după una din Germania. Doamne ajută!

Am terminat și cu vrăjeala de pe panouri, cu citatele din Goethe și Heraclit și mă întrebam de ce mama mă-sii nu apare nimic din Gheorghe Flutur? Celebrul silvicultor care se costumează în feșter austro-ungar mai des decât veterinarul Petrea Dulgheru în voievodul Ștefan cel Mare. Faptul că încă eram în mandatul lui Cătălin Nechifor nu era o problemă. Și am început să urcăm temeinic poteca umbroasă pe care ne-o deschideau doi câini cu care ne-am pricopsit la intrare în rezervație. Pe această porțiune, traseul care urcă pe o muchie sau un picior al Rarăului, are o puzderie de marcaje triunghi roșu proaspete.

Am făcut un popas în zona Bâtca cu Plau, de unde aveam un punct de belvedere. Traseul nu este din cale-afară de solicitant, dar nici promenadă nu e. E bine să te uiți pe unde calci și să nu te arunci în pante prea optimist, pentru că în curând picioarele te vor lăsa. Frecvent am observat în această zonă foioase printre conifere. Cu alți turiști nu ne-am întâlnit, dovadă că Rarăul a început să fie evitat de amatorii de drumeții din cauza bulucului de căpșunari în șlapi care ocupă platoul în lunile de vară. TransRarăul va distruge vârful, atâta timp cât nu va exista un spațiu declarat rezervație pe bune, în care nu au ce căuta mașinile, păzit și îngrijit de personal autorizat, după modelul aplicat în Ceahlău.

De pădure scăpăm, de pante încă nu. Ieșim în Fânețele Montane Todirescu, o rezervație de tip floristic, înființată tot în 1941, dar care abia din 2000 are acest statut. Pe aici nu vei vedea ciobani cu turme de oi și de vaci, însă flori cât cuprinde. Din cauza temperaturilor de la această altitudine, 1200-1400 de metri, iarba nu e la fel de înaltă ca pe muntele care acum pare un mușuroi. Aceste fânețe montane sunt de fapt o poiană mai largă adăpostită de pâlcuri de pădure. Dacă vreți, tot o gură de rai, numai că fără mioare. Nu puteam rata ocazia să poposim pentru a lua masa principală a zilei într-un asemenea cadru, cum ar spune marele nostru rapsod Călin Brăteanu: Șî un colț di rai di-ț dorești / Numa-n Bucovina găsăști.

Triunghiul roșu ne urcă fără de tihnă pe cărări tot mai pietroase. Slătioara se face tot mai mică până când dispare odată cu ieșirea noastră de pe Fânețele Montane Todirescu, semnalată printr-un gard de care turmele nu au voie să treacă. Încă eram într-un moment al zilei când nu ne păsa de ceasornic și consideram, la fel ca Einstein, că timpul e doar un moft. Preferam să ne bucurăm de ce ne scotea înaintea ochilor poteca.

Curând ne-am intersectat cu traseul de creastă bandă roșie. Acesta unește trecătorile Puzdra și Mestecăniș prin vârfurile Rarău și Giumalău. Rarăul este separat de Munții Stânișoarei prin drumul care unește văile Moldovei și Bistriței, având cel mai înalt punct în Pasul Puzdra. Cititorii blogului s-au mai întâlnit cu această trecătoare. Rarăul poate fi împărțit în două jumătăți, una turistică, pe care o știe toată lumea și cealaltă, evitată, pe care am botezat-o Tărâmul Silicozei. Un loc în care mai funcționează minele de uraniu, însă din cele de cupru au rămas doar iazurile de decantare. Dacă veți urma legătura, vă veți familiariza cu minele de la Crucea și Leșu Ursului și veți citi povestea defunctei Uzine de preparare a minereurilor cuprifere şi baritinei Tarniţa

Suntem în golul alpin. În stânga avem Munții Bistriței, cu semețul Pietros (1791 m), pe care încă nu am urcat, în față ne fac cu ochiul Popii Rarăului (1621 m), care ascund Vârful Rarău (1651 m), însă scapă vederii Pietrele Doamnei (1634 m) și Giumalăul (1857 m). Chinurile pantelor sunt istorie, cel puțin pentru moment ne aflăm într-o zonă de platou și ne bucurăm nespus de vremea îngăduitoare și de peisajele mirifice. Imediat vedem în dreapta, adică spre nord, Obcinele Bucovinei și recurg la nemuritorul rapsod Călin Brăteanu: Aicea în Țara di Sus / Domnu’ mâna-n cap ne-o pus / Cu obcini ne-o înzăstrat / Cu codrii frumoș di brad.

Nu doar Călin Brăteanu cântă frumusețile Țării de Sus, cea bogată în păduri, ape, păstrăv la grătar, afinată și tochitură. Există un grup vocal-instrumental care se numește chiar Bucovina, exact ca fabrica de procesare a laptelui din Șcheia, și cam al doilea cântec înregistrat de acesta are treabă cu Rarăul. Muzica aduce a Moonsorrow, dar cuvintele sunt românești. I-auzi: Cât va fi Rarăul / Cu Bistrița-ntr-o parte / Moldova în cealaltă / Noi n-om cădea nicicând. Noi cine?

Ca în cazul oricărui vârf calcaros, aspectul ruiniform îndeamnă la fantezie. Peisajele sunt spectaculoase și unde te uiți vezi stânci singuratice sau aliniamente de colți care ies din pământ. Rarăul are și câteva peșteri, unele sunt studiate și cercetate de zeci de ani, altele noutăți absolute despre care s-au făcut timide aprecieri în literatura de specialitate. După ce trecem de Popii Rarăului și coborâm înspre Șaua Ciobanilor, un fel de nod al traseelor turistice din Rarău, începem să vedem turiști și turme cu ciobani, ba chiar trecem pe lângă o stână cu câini care ne amintesc că acolo ei sunt stăpâni. Denumirea de popi vine din imaginația oamenilor care au asemănat cele câteva stânci care formează vârful cu potcapurile călugărești.

Jos, cu acoperișul roșu, se vede Liceul Militar, pe lângă care am trecut dimineață. Despre Emil Bodnăraș și Câmpulung Moldovenesc altă dată. Aici în Șaua Ciobanilor e nimerit să tranșăm deviația bucovinistă a celor subnutriți informațional. Veți auzi tot felul de prostovani care vor spune că Rarăul e în inima Bucovinei. Nu a fost niciodată și nici nu va fi, pentru că frontiera dintre Imperiul Austro-ungar și Regatul României trecea exact pe această creastă pe care ne deplasăm. Apoi, un câmpulungean mândru bucovinean e un etnomasochist. Istoria ne spune că la Câmpulung Moldovenesc a fost dat jos steagul imperial și pus tricolorul românesc cu foarte mult înainte să crape închisoarea popoarelor. Știu că vorbele nu contează foarte mult, deci să trecem la pământ. Oare bucoviniștii au habar cât s-au luptat câmpulungenii cu Imperiul pentru pământurile lor furate? Știu că e greu cu istoria că are cuvinte multe și e mai simplu cu lozinci de tipul Hai în Bucovina! Hai să încercăm să descoperim rolul celui pe care îl numea Dumitru Covalciuc omul providențial al Bucovinei, Eudoxiu Hurmuzachi, în apărarea proprietăților românilor câmpulungeni. Pe scurt, o versiune pentru copii. Dacă nu ați făcut școala cu profesoara Tunegaru, se presupune că măcar ați auzit de Teodor Ștefanelli, prieten al lui Eminescu. Acesta a scris o povestire intitulată Movila lui Hurmuzachi de pe Rarău, pe care a publicat-o în Junimea literară, nr. 2 din 1907. O postez integral pentru ca adulatorilor administrației austriece a Bucovinei să le iasă pe nas clișeele vânturate.

Pe post de predoslovie ar merge un text mai vechi al meu despre Câmpulung Moldovenesc, atunci când orașul era într-o stare jalnică, dar mândria de bucovinean dădea pe afară. Dau cuvântul lui Ștefanelli: Mulţi din cei ce au urcat Rarăul şi au ajuns la Pietrele Doamnei au trecut pe lângă această movilă şi n-au băgat-o în seamă, iar alţii au văzut-o, dar n-au ştiut ce înseamnă movila ridicată pe podireiul din faţa falnicelor stânci Pietrele Doamnei. Şi, cu toate acestea, movila aceasta neînsemnată la vedere aminteşte un veac de suferinţi, de lupte şi de toate urgiile ce s-au revărsat asupra bieţilor munteni din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, care se luptau pentru moşiile lor strămoşeşti, pe care le răpise cu de-a sila Kamara (Fiscul austriac se numea Kameralfond) şi pe care ei, în decurs de aproape o sută de ani, le apărau cu o nespusă energie. Movila reaminteşte trecătorului toate suferinţele ce le îndurau muntenii, dar este şi un semn care vădeşte că dreptul lor a ieşit biruitor. Biruitor, dar abia după o sută de ani de luptă înverşunată şi cheltuieli enorme.

Când, la anul 1775, Turcia a cedat Austriei o parte a Moldovei, adică Bucovina de astăzi, şi când, în urma tratatului de delimitare, încheiat la Palamutea, în 25 Faur 1777, a urmat luarea în posesie a Bucovinei, locuitorii vechiului ocol al Câmpulungului Moldovenesc erau, din vremi cărunte, moşneni neatârnaţi ca şi cei din Vrancea şi Tigheci; administraţia era în mâna lor; principii Moldovei luau un tribut anual de la dânşii, dar mărimea acestui tribut o stabileau muntenii înşişi şi îl duceau la reşedinţa lui Vodă, întâi la Suceava şi apoi la Iaşi. Ei erau unicii stăpâni pe fânaţele şi poienile, pe munţii şi văile ce se întindeau de la satul Vama până la hotarul Ardealului. Ei erau straja ţării Moldovei contra duşmanilor ce se năpusteau din ţara ungurească şi, de aceea, voievozii Moldovei respectau neatârnarea acestor viteji şi, prin hrisoave domneşti, îi înzestraseră cu multe privilegii.

Austria garantase, în tratatul încheiat la Constantinopole, în 7 Mai 1775, că va păstra status quo-ul în întreaga Bucovină, garanţie care, cu câţiva ani după aceea, până-n ziua de astăzi, a ajuns a fi o amară ironie faţă de adevărata stare a lucrurilor, dar care, pe timpul administraţiei militare (1777-1786), sub generalul Spleny şi sub urmaşul său Enzenberg, a fost urmată, în decurs de zece ani, cu multă bunăvoinţă de către aceşti doi guvernatori militari, cinstiţi şi energici. Ei întăriră proprietatea muntenilor asupra tuturor munţilor ce se aflau în stăpânirea lor şi enunţară, prin mai multe rescripte, că ocolul Câmpulungului Moldovenesc, ca şi oraşele Cernăuţi, Suceava şi Siret, nu a avut nicicând boieri ca stăpâni şi proprietari, ci ei înşişi au fost şi sunt proprietarii locurilor din acest ţinut. Banda roșie ne duce pe sub Vârful Rarău, încărcat cu antene de toate soiurile. În stânga se vede satul Chiril, de pe valea Bistriței, către care coboară o cărare și o linie de energie electrică. Pe la jumătatea drumului e celebrul schit în care se ruga și se odihnea Corneliu Zelea Codreanu, despre care cântă multe trupe străine.

Mai departe cu povestirea lui Ștefanelli: Instituindu-se, apoi, în anul 1782, o comisie pentru regularea proprietăţii, sub preşedinţia colonelului Metzger, care avea să cerceteze întinderea proprietăţilor particulare în Cernăuţi, Suceava, Siret şi Câmpulung, să ia cunoştinţă de documentele pe care se reazămă drepturile de proprietate, să stabilească apoi hotarele locurilor şi să dea fiecărui proprietar o carte de întărire (hotarnică) pentru veşnica stăpânire a locurilor, această comisie a venit şi la Câmpulung, a cercetat, a măsurat şi a împărţit hotarele între proprietarii munteni. Dar comisia s-a mărginit a măsura şi a hotărnici numai locurile de pe lângă casă şi în apropierea târgului, rămânând ca locurile mai depărtate, deci întinşii munţi, care „şi ei sunt proprietatea muntenilor“, precum zice comisia, să se măsoare şi să se hotărnicească altădată, aceasta din cauza întinderii munţilor, de la Vama până la hotarul Ardealului, pe o suprafaţă de 40 de mile pătrate.

Aceasta a fost greşeala ce, fără intenţie, a comis-o această comisie, greşeală care, mai târziu, avea să aibă cele mai nenorocite urmări pentru munteni. Desrădicându-se, adică, administraţia militară a Bucovinei, în anul 1786, ea fu înlocuită cu cea civilă. Funcţionarii străini, pripăşiţi din toate părţile imperiului, necunoscători ai limbii şi ai obiceiurilor poporului, ocupau toate funcţiile publice în ţară şi, prin urmare, şi la munte. Acuma începură zile de grea încercare şi de adânci suferinţe pentru munteni, căci aceşti funcţionari îşi făceau de cap şi erau adevărate paşale în această ţară „turcească“, precum o numeau ei. Acuma nu mai era vorba de status quo, ci domnea un arbitraj cumplit şi, dacă muntenii se jeluiau la locurile de sus, jeluirile lor rar când ajungeau în locul destinat, iar dacă ajungeau, se înţelege că se cercetau rapoartele acestor funcţionari, şi aceste rapoarte erau, totdeauna, în defavoarea muntenilor şi în favoarea păcatelor făptuite de aceşti funcţionari fără conştiinţă, iar Dumnezeu era prea sus şi împăratul era prea departe ca să poată ajuta.

Am documente şi scrisori din care reiese vădit că deputaţiuni trimise de munteni la „scaunele de sus“ luau cu ele toate „dreptăţile“, adică uricele şi documentele pe care se rezemau jeluirile lor, dar, pe drum, erau opriţi de panţiri, li se luau cu de-a sila documentele, iar membrii deputaţiunii ajungeau în temniţe ca răzvrătitori. Un fel de funcţionari, numiţi „mandatari“, aveau o putere nemărginită între bieţii munteni, necunoscători de legi şi de întocmire nouă, şi, fiindcă bătaia cu vergile era îndreptăţită prin lege, aceşti mandatari cu deosebită plăcere făceau cea mai întinsă întrebuinţare de dânsa pe spatele locuitorilor. O jeluire a muntenilor din satul Fundu Moldovei sfârşeşte astfel: „şi să se îndure cinstita stăpânire, că nu mai putem suferi atâta bătaie, chin şi batjocură ce au ajuns pe capul nostru“. Trecând, precum am zis, administraţia militară în mâna acestor funcţionari, se schimbară referinţele muntenilor cu totul, căci funcţionarii aceştia, profitând de împrejurarea că muntenii nu aveau cărţi de hotărnicie asupra munţilor pe care îi stăpâneau, declarară toţi munţii ca proprietate a statului – Staatsgut sau Kameralfond.

De aici (1787) încep luptele muntenilor cu acest fond, cu „cămara“, care se sfârşeşte abia la anul 1865. În decursul acestor 78 de ani, au încercat muntenii toate mijloacele şi au întreprins toţi paşii ca să ajungă la dreptul lor, dar în zadar, pentru că organele publice îşi băteau joc de dânşii şi, dacă în urma jeluirilor trimise la Viena, Cernăuţi şi Suceava, se rânduiau cercetări la faţa locului, bineînţeles – pe cheltuiala muntenilor, rezolvarea acestor cercetări nu mai vedea lumina zilei, iar dacă venea rezolvarea, după ani de zile, atunci o autoritate îi mâna pe munteni la alta, adică autorităţile administrative îşi declinau competenţa şi-i trimiteau la judecătorii, iar judecătoriile, la rândul lor, îi mânau la oficiile administrative. În vremea aceasta, însă, li se luară muntenilor munţii, dreptul de vânat, de pescărit şi morăritul. Ei fură siliţi să plătească bir pentru pământurile lor proprii, iar lemne din pădurile lor puteau lua numai dacă plăteau o taxă. Cu scopul de a forma o hartă cadastrală, începură măsurătorile munţilor şi ale pădurilor. Suntem chiar sub Vârful Rarău, Popii sunt deja departe, iar puzderia de marcaje ne arată că toate traseele trec pe această coastă foarte abruptă, unde doar drumul e plat.

Inginerii făceau şanţuri de delimitare şi, cu această ocazie, mai răşluiau şi din puţinele locuri ce le mai rămăseseră locuitorilor. De aici, iarăşi numeroase procese. Veneau alţi ingineri şi făceau alte şanţuri, astfel că ajunsese lucrătura aşa de departe, încât nici „cămara“ nu mai ştia care şanţ este cel adevărat care despărţeşte locurile locuitorilor de ale „cămării“, dar fiind pururea de partea ei, se ţineau de acel şanţ care era mai aproape de locurile oamenilor. Şanţurile acestea de tristă amintire se văd şi astăzi, în lungiş şi curmeziş, şi, când, în 1879, am fost rânduit la tribunalul din Cernăuţi să introduc cărţile tabulare în districtul Câmpulungului şi să stabilesc hotarele proprietarilor, le-am văzut şi eu, şi-mi spuseră muntenii că sunt „şanţurile cămării“. De la anul 1787 înainte, procesele înaintate de munteni contra „cămării“ erau cu miile şi zăceau nerezolvate. În fruntea muntenilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc stau Câmpulungenii, ca cei mai cu autoritate, căci Câmpulungul era vatra muntenilor şi reşedinţa autorităţilor mai însemnate, atât pe vremea când făcea încă parte a Moldovei, cât şi după anexarea Bucovinei.

Câmpulungenii erau, deci, în fruntea deputaţiunilor ce perindau drumurile la Viena, la Cernăuţi şi la Suceava, cerând să li se facă dreptate şi să li se rezolve procesele ce stau colbăite şi mucegăite prin arhivele autorităților publice. Dar toate opintirile lor fuseră în zadar. Trecuseră, astfel, decenii după decenii. O generaţie întreagă trecuse la cele veşnice, altă generaţie venea în locu-i, dar şi aceasta se lupta cu aceeaşi îndârjire pentru drepturile moştenite de la părinţi şi pentru moşiile lor strămoşeşti. Pentru această generaţie reuşita era mai grea, căci martorii vechi muriseră, cele mai multe documente li se răpiseră, statul se afla de peste 70 de ani în stăpânirea moşiilor şi invoca pentru sine dreptul de prescripţiune. Nici cel mai bun jurisconsult nu mai era în stare să dea un
sfat temeinic cum să iasă muntenii din acest labirint întunecat, în care se încurcase dreapta lor cauză.
Soseşte, astfel, anul 1861 şi muntenii se adresează lui Eudoxiu Hurmuzachi şi-l roagă să le dea sfat ce să mai înceapă. Acesta cunoştea foarte bine pe munteni, căci petrecuse, din tinereţe, cu părinţii săi, ani de-a rândul, pe căldurile verilor, în munţi, la băile din Dorna, iar după moartea lor, petrecea verile la Câmpulung, unde locuia, de obşte, la parochul Gheorghe Ciupercovici.

Eudoxiu Hurmuzachi cunoştea toate păsurile bieţilor munteni şi toate greutăţile şi beţele ce le puse „cămara“ în roatele izbânzii lor. El ştia prea bine că nu rămânea alta decât să se taie nodul gordian în două. Dar această putere o avea numai Împăratul. Se puse, deci, pe lucru şi alcătui o jeluire către Împăratul, întemeiată pe documente, în care arăta
fără şovăire toate păţaniile şi suferinţele locuitorilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc şi în care înfiera cruzimile, nedreptăţile şi răpirile săvârşite de funcţionarii publici, cărora li se încredinţase puterea de a hotărî şi de a face dreptate în numele Împăratului. Era un strigăt de disperare şi de ajutor această jeluire către tron, care culmina în rugămintea ca Împăratul să rânduiască un tribunal de arbitri, care să fie compus din doi membri ai tribunalului din Cernăuţi, un reprezentant al „cămării“ şi unul al Câmpulungului, iar toţi patru să-şi aleagă pe al cincilea ca prezident al acestui tribunal de arbitri şi să judece afacerea întreagă după buna lor chibzuire şi conştiinţă.

Această petiţie a fost înaintată Împăratului în luna Iunie 1861 de către o deputaţiune, în fruntea căreia erau moşnenii Miron Ciupercovici şi Ilie Niculiţă. Petiţia aceasta, care primise marea signatură împărătească „ab imperatore“, a fost trimisă ministerului pentru
raportare şi acesta, la rândul său, ceru un raport desluşit asupra întregii afaceri de la direcţia de finanţe a Galiţiei şi Bucovinei, care trimise acest raport, datat, la Lemberg, în 24 Noemvre 1861, Nr. 34693, ministerului din Viena. Acest raport confidenţial, din care am izbutit să procur o copie, combate afirmaţiile istorice şi faptice ale petiţiei, admite tărăgănarea şi nerezolvarea prin decenii a proceselor pendinte şi a întregii chestii, şi sfârşeşte cu propunerea ca toată afacerea să fie supusă unei comisii, care să fie autorizată a o rezolva conform regulamentului promulgat pentru regularea servitutelor. Această propunere a fost aprobată de minister şi în sensul acesta a fost rezolvată şi petiţia Câmpulungenilor. În apropierea Stației Meteo de pe Rarău, ca în bancul cu cei șapte negri mititei, grupul nostru s-a spart. O parte formată din trei persoane și un câine s-a dus pe terasa de sub Pietrele Doamnei să ne aștepte, iar cealaltă parte, formată din patru persoane și un câine, a urcat pe Pietrele Doamnei. La mine era a doua oară. Cum a fost prima dată, aveți legătură în finalul postării.

Comisia numită şi-a început lucrările, pe rând, în toate comunele vechiului ocol al Câmpulungului Moldovenesc şi, în 1864, a ajuns la Câmpulung. Acum aveau Câmpulungenii nevoie de un bărbat energic, cu cunoştinţă de cauză şi autoritatea trebuincioasă, care să apere şi să susţină drepturile lor înaintea acestei comisii autorizate a rezolva definitiv chestiunea. Nu este, deci, de mirare că toate privirile muntenilor se îndreptară asupra lui Eudoxiu Hurmuzachi, care era, atunci, şi deputatul lor, şi căpitan al ţării. Pe dânsul îl aleseră, deci, reprezentant al lor, iar pe lângă dânsul, pe moşnenii Niţucă Cocinschi, Miron Ciupercovici, George Georgiu, George Rusu şi, ca jurisconsult, pe Silverius Şapira. Reprezentanţi ai statului erau Dr. Albin Hammer şi Iosef Wislocki. Cercetările şi negocierile urmară la faţa locului şi, în sfârşit, după un an de zile, ajunseră amândouă părţile, în ziua de 2 Septemvre 1865, la învoială.

Nu căpătară Câmpulungenii tot ce doriră, dar, obosiţi de lupta aproape seculară, se mulţumiră cu ce putură scoate din mâinile „cămării“ şi Hurmuzachi îi sfătui să facă învoiala, că-i mai bună vrabia din mână, decât cioara în par. În anul 1879, când şi eu perindam hotarele moşiilor din acest ţinut, ca să alcătuiesc cărţile tabulare, mă aflam, într-o zi frumoasă, pe Rarău şi poposeam, de masă, în poiana din faţa Pietrelor Doamnei şi, cum îmi plăcea să mă informez despre toate şi să ascult vorba dulce, cuminte şi aşezată a muntenilor mei, i-am întrebat ce noimă are movila de piatră din apropierea noastră. Un Câmpulungean, care purta firul vorbei, îmi povesti istoria luptelor lor cu „cămara“, istorie pe care o cunoşteam din acte, dar ceea ce nu ştiam era noima movilei de pe Rarău. Şi omul meu, stând cu ceilalți gospodari la masă, împreună cu mine, pe covorul de iarbă verde, îmi povesti următoarele:

„Era, domnule, o zi frumoasă lăsată de Dumnezeu, ca să zic aşa. Toţi domnii din comisie se strânseră aici, în poiana asta, pentru că aici făcuseră cele de pe urmă cercetări în faţa locului, şi erau şi ei, şi noi, Câmpulungenii ce eram de faţă, plini de voie bună, căci doar se făcuse, după atâţia amar de ani, învoiala cu „cămara“. Noi, gospodarii, tăbărâsem cu cai şi cu merinde împrejurul domnilor, căci urcasem, cu o zi înainte, Rarăul. Şi-au dat mâna comisarii împărăteşti cu domnul Hurmuzachi şi învoiala era făcută. S-au pus, pe urmă, toţi la masă şi au scos din desagii lor câte bunătăţi de toate, tot de prin cutii plumbuite, iar vinurile le aşezase, de mai înainte, în „Isvorul rece“, ce-şi are obârşia sub Pietrele Doamnei. Se vede că le mirosise şi lor că în acea zi vor sfârşi lucrul. Noi şedeam, vezi – colo, pe poderei, şi scosesem şi noi merindele noastre,
cum ne-a dat Dumnezeu; iar bădica Gavril Flocea, măcar că-i zgârcit, dar fiindcă ieşise bine cu învoiala, aduse lapte de oi şi brânză, şi o mioară de la stână, că ştii, domnule, stâna lui nu-i departe de aice, am trecut pe lângă dânsa.

Ei, şi am pus, colea, mioara pe ţâglă, de o învârteau doi pe un jăratec de-a dragul să tot frigi pe dânsul. Şi, când era gata friptă, rumenă şi fragedă, au dus-o doi, de capetele ţâglei, la domni şi să fi văzut cum înfulecau dintr-însa, parcă nu mai mâncaseră aşa bunătate. Mâncat-ai dumneata, domnule, mioară friptă pe tâgle, aşa cum ştim noi să o facem? Nu? Păcat! Îţi spun, domnule, să-ţi alungi copiii şi să tot mănânci. Aşa le-am venit de hac şi domnilor şi, când le-am mai dat şi nişte lapte de oi, pe care-l tăiam cu cuţitul şi-l duceam pe o frunză, încremenesc domnii de mirare şi începură să ciocnească cu noi, iar noi, bucuroşi, de frică, domnule, nu ne-am lăsat mult poftiţi; şi curgea vinul gârlă, dar, ce-i drept, am băut noi mai cu inimă decât domnii. Era multă cinste şi voie bună şi, colo, pe Piatra Șoimului, zicea un baci din bucium, şi pe stânca ce-o vezi la Pietrele Doamnei zicea altul. Iar noi, gospodarii, câţi eram adunaţi, am mulţămit frumos domnului Hurmuzachi că ne-a fost de-atâta ajutor şi am cărat cu toţii pietrele de-am rădicat o movilă întru amintirea faptei sale, Dumnezeu să i-o răsplătească cu bine.

Domnul Hurmuzachi a închinat un păhar în sănătatea Câmpulungenilor, a stropit movila, în semn de cruce, cu vin şi a zis: „Dragii mei, să o numim Movila Învoielii!“. „Ba nu, am zis noi, să se numească Movila lui Hurmuzachi“, şi cu noi s-au unit şi ceilalţi domni, şi a rămas movila cu numele acesta şi până în ziua de azi“. Gospodarul meu sfârşi povestirea sa şi, sculându-ne de la masă, am cărat toţi pietre de sub Piatra Şoimului şi de sub Pietrele Doamnei şi-am mai înălţat movila. Mai mulţi ani după aceasta, urcând, iarăşi, Rarăul, am pus de au cărat oamenii pietre mari şi am făcut movila şi mai mare, dar, făcându-se, după câţiva ani, în apropiere, o casă de adăpost pentru turişti, lucrătorii au luat pietrele cele mari şi le-au zidit în temelie. Astfel, a rămas „Movila lui Hurmuzachi“ aşa cum a fost făcută în ziua învoielii, spre veşnica amintire a binelui ce l-a făcut el muntenilor, şi câţi trec pe lângă dânsa şi ştiu ce noimă are, îl binecuvântează“. Nu știu unde a fost movila, nu-mi dau seama dacă se mai păstrează, pentru că pe platou au fost tot felul de șantiere și s-au croit numeroase drumuri. Nu vă mai descriu munții, întrucât cititorii blogului îi cunosc din postarea precedentă dedicată Pietrelor Doamnei și Munceilor Rarăului, însă vă invit la un tur de orizont de pe acestea, sensul e trigonometric.

Curând am făcut joncțiunea cu cei care se odihneau pe terasa Hotelului Alpin, încă nemodernizat atunci. După schimbarea la față a devenit o destinație pentru cei dispuși să arunce cu bani și cum TransRarăul aduce tot felul de specimene bizare în vârful muntelui, afacerea pare a merge ca pe roate. Ieșim din atmosfera civilizației austriece, pe care ne-a revelat-o Ștefanelli și pornim mai departe cu un nou cântec despre Rarău al celebrului ansamblu vocal-instrumental Bucovina. Nu puteam încheia hălăduiala pe creastă decât la Piatra Șoimului, locul de belvedere deasupra pădurii de brad, unde poți sta la taifas cu Giumalăul și Pietrosul Bistriței. Se tot vorbea că va fi modernizat și transformat într-o platformă transparentă de tipul celor din Alpi, dar am rămas tot la acele bănci pitorești și la țevile metalice de protecție, care formează un fel de cuib de vulturi în partea superioară a peretelui de piatră.

Gata cu distracția, cu reveria și timpul ca moft, ceasurile erau înaintate și noi aveam un tren de prins. Traseul punct roșu, ce coboară pe Izvorul Alb, un drum care cândva avea asfalt și care în prezent e practicabil pentru mașini doar până la Sihăstria Rarăului, e cea mai facilă cale de a urca sau coborî Rarăul la pas. Se poate urca și mai sus cu mașina, dar cu mare băgare de seamă. De la intersecția cu TransRarăul și până la gară am făcut bine sub trei ore. Nici la momentul scrierii acestui material pârtia de pe Rarău nu este funcțională.

A fost o drumeţie ceva mai solicitantă decât media celor pe care le fac, mai mult vara, prin munţii din apropierea Sucevei. Pe final am parcurs drumul într-un fel de marş forţat, pentru a putea prinde trenul de noapte Vatra Dornei-Băi – Bucureşti Nord. Toate minutele risipite cu lejeritate pe traseu au contat în acest sprint pe un teren, totuşi, prielnic unui astfel de exerciţiu. Ultimii patru kilometri de fals plat în coborâre, de la ieşire din pădure până în gara Câmpulung Est, au fost o luptă cu ceasul. Am izbândit la limită şi povestea are final fericit, însă pentru că nimic nu e perfect, în Suceava ne-a jecmănit un taximetrist, iar de atunci nu am mai mers de la Burdujeni până acasă cu taxiul, invers s-a întâmplat numai o singură dată.

Drumețiile în Rarău pe care le-am făcut de-a lungul timpului:

Pe Rarău în luna martie

Piatra Șoimului

Prin Moara Dracului spre anotimpuri tot mai reci

Pe Rarău prin Chiril

Pietrele Doamnei şi Munceii Rarăului

Reclame

2 gânduri despre „Creasta Rarăului (Movila lui Hurmuzachi)

  1. Pingback: Oameni și sate din Podișul Sucevei – episodul 6 | Drumurile lui Spetcu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.