Cetățile dacilor din vârfurile munților de pe valea Orăștiei

26 08 2014. Costești, județul Hunedoara. Nu cred să existe vreun român a cărui imaginație să nu fi zburdat liber când vine vorba de daci. În general, nu există cale de mijloc în raportarea noastră, la două milenii distanță, față de civilizația celor care au stăpânit aceste pământuri. Ori se vorbește de dacii care sunt originea tuturor lucrurilor în Europa, ori de niște sălbatici care locuiau în scorburi. Prea puțini sunt dispuși să înțeleagă acest neam și realizările sale așa cum au fost. O certitudine există: dacii aveau mult aur și asta i-a adus pe romani aici. Eu m-am plictisit de romani civilizatori, austrieci și mai civilizatori, ruși eliberatori, americani democratizatori și europeni integri. De două mii de ani și mai bine, poate de la Darius a lui Istaspe și până la Roșia Montană Gold Corporation, un singur fir roșu unește toată această înșiruire de binevoitori: JAFUL.

Munții Șureanu, datorită extraordinarei poziționări, au fost aleși de Burebista și Deceneu drept reședința statului plăsmuit de ei cu sabia și mintea. Le oferea cea mai bună protecție față de orice inamic, indiferent de direcția din care ar fi venit. Văile au fost dotate cu cetăți și fortificații, iar cea din mijloc, unde se găsea capitala statului, era cea mai apărată. Valea Orăștiei e singura pe care am fost, atunci nu am avut timp să explorez și celelalte văi dispuse în evantai. Râul Orăștie poartă diferite nume în funcție de segmentul cursului. La izvoare i se spune Godeanu, apoi Grădiștea în dreptul localității cu același nume, după care, în aval de Costești devine Beriu, iar de la confluența cu Sibișelul și până la vărsarea în Mureș, lângă localitatea Orăștie, este cunoscut ca Apa Orașului.

În cartea pe care am avut-o ghid, Munții Dacilor, scrisă de Dan Oltean, un localnic, am aflat că Sargeția e chiar Orăștia și nu Streiul, cum se vehiculează. Argumentele le găsiți în cartea concepută ca o colecție a tuturor traseelor turistice din Munții Șureanu. Aceasta te poartă la vestigii dacice și romane, pe văi și pe creste, prin sate și prin păduri, îți explică clar de ce a fost ales acel loc pentru reședința statului, cine erau dacii, la ce se închinau, ce reprezintă sanctuarele lor, tactica, strategia și greșelile pe care le-au făcut în confruntările cu romanii, jafurile ulterioare pe care le-au făcut austriecii până la actualii căutători de comori. Mi-a plăcut cartea pentru că transmite normalitate. Am preluat de acolo câteva hărți și unele paragrafe. Începem explorarea văii Orăștiei pornind de la Costești către amonte.

La ieșirea sudică din Costești, o poartă de dimensiuni impresionante ne indică faptul că am intrat în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, teoretic o arie protejată în care sunt incluse toate cetățile dacilor din Munții Șureanu. Imediat după poartă se găsește o parcare, există în apropiere punct de informare turistică, hărți și indicatoare pentru traseele marcate. În acest loc ai de ales, după ce treci apa Orăștiei: Costești Cetățuie sau Costești Blidaru?

Dacă ești cu mașina mergi direct la Costești Cetățuie. În câteva minute ajungi la poarta cetății, numai trebuie să ai mare grijă la drum, fiindcă este unul greu practicabil pentru mașinile cu garda joasă. Fiind devreme, nu era nimeni pe acolo, așa că am putut umbla în voie printre ruinele de pe acel vârf de deal. Panoul de informare doar în limba română a fost numai pentru stârnirea interesului, pe măsură ce mă lămuream cu amplasarea, nevoia de a deschide cartea pentru a găsi rostul pietrelor a devenit pregnantă.

Cetatea de la Costești a fost ridicată exact în locul unde valea Orăștiei se îngustează. Burebista s-a inspirat în construcția acestor cetăți care apărau Sarmizegetusa Regia de la cele grecești de pe malul Mării Negre pe care le cucerise. Toate aceste cetăți de pe văile râurilor care curg din Munții Șureanu către Mureș, au fost construite de Burebista în perioada în care nu romanii erau amenințarea principală, ci triburile celtice și alte triburi dacice nesupuse ce se găseau la nord. Romanii au venit dinspre sud și vest. Cum? Vom vedea mai la vale. Cetatea de la Costești, ca toate celelalte, nu era menită să reziste unei invazii, ci doar unor atacuri de mai mică amploare. Asemenea cetăți puteau găzdui o căpetenie, un preot și un pâlc de soldați bine pregătiți.

Cele două turnuri locuință sunt plasate pe axa 23° N-E. Este axa în jurul căreia se rotește pământul. Turnul din partea estică, unde locuia preotul, era situat în capătul superior al axei, iar turnul vestic apăra poarta cetății. Preotul cobora pe axă aducând mulțimilor, păzitorilor porții, mesajele divine. În vremea regatului creat de Burebista aceste elite militare și religioase au înlocuit vechea nobilime tribală a cărei ascensiune socială se baza exclusiv pe criteriul înrudirii. Din vârful cetății de la Costești se vede foarte bine muntele pe care este ridicată Cetatea Blidaru. Cum din turnuri se mai păstrează doar bazele, din cauza copacilor nu există vizibilitate directă între cele două vestigii dacice. Ruinele celor două turnuri sunt protejate de acoperișuri improvizate.

Cele două turnuri locuință de la Costești Cetățuie sunt cele mai mari construcții descoperite până în prezent în Dacia. Parterul era ridicat din piatră, iar etajul din cărămidă și lemn. În afară de cele două turnuri principale, mai existau încă cinci mai mici, care erau locuite de soldați. Deși au ars cetatea în ambele războaie cu Decebal (101-102 d. Hr. și 105-106 d. Hr.), romanii nu au dărâmat-o. Au cucerit-o nefolosind berbecul, la care zidurile ar fi rezistat, ci infanteria și catapultele în același timp cu un asediu prelungit care a dus la terminarea apei în cetate. De remarcat că toate cetățile dacilor țineau cont de astronomie și geometrie, nimic nu era la întâmplare.

În cetate se mai găsesc urmele a patru sanctuare patrulatere. Deceneu i-a învățat pe daci că sufletul este nemuritor. După moarte nu mai era nevoie de corp nici măcar în pământ, de aia se ardea. Teologia dacilor a dus la apariția unui soi de călugări numiți plestoi, cum numai esenienii mai aveau în epocă și care locuiau separat în temple izolate. În cetăți, serviciul divin era oficiat de niște bărbați aleși de Deceneu și inițiați în astronomie și geometrie. Sanctuarele erau orientate în funcție de soare, de nord sau axa de înclinare a pământului față de verticală. Templele ridicate pe vremea lui Deceneus și a urmașilor săi respectă mai multe criterii clasice ale arhitecturii sacre. Aici vom aminti doar proporțiile, orientarea sanctuarelor și prezența numărului de aur. De exemplu la Costești sanctuarele patrulatere au proporția (raportul dintre latura lungimii și cea a lățimii) de 4, 3 și 1 la două sanctuare. Numărul de aur este 1,618 și se tot repetă în proporții, calcule și unde te aștepți mai puțin. Cunoscând cerul și matematica, Deceneu a reușit să le insufle soldaților lui Burebista faptul că moartea în luptă le va aduce nemurirea.

Înțelegem lesne că atunci când a fost adus în Dacia, creștinismul nu venea cu cine știe ce idei noi, iar îmbrățișarea lui de către localnici a fost foarte logică. Probabil și cu limba s-a întâmplat la fel, dar nu are rost să mă hazardez. Mai bine să mergem la următoarea cetate, Costești Blidaru. Ajunși înapoi la nivelul râului, mașina a trebuit s-o lăsăm în parcare. La Blidaru se ajunge numai pe jos urmând marcajul bandă albastră. Maximum o oră se face mergând agale pe o potecă largă ce urcă prin pădurea de foioase. Pe anumite segmente poteca se suprapune cu vechiul drum. Poziționarea cetății este mult mai avantajoasă față de Costești Cetățuie. E mult mai greu de cucerit și mult mai ușor de apărat, însă eforturile pentru construirea sa au fost duble față de Costești Cetățuie.

La Costești Blidaru avem tot șapte turnuri, însă cetatea are două incinte și cisterna de apă în afara zidurilor. Practic este un vârf de deal înconjurat cu zid, unde nu a mai fost nevoie de valuri de pământ. Dacă la Costești Cetățuie se vede numai munca lui Burebista, aici se observă intervenții din vremea lui Decebal, executate de meșteri romani pe care regele dac îi avea de la împăratul Domițian. Unicat în Dacia este faptul că în afara Imperiului Roman, numai la Costești Blidaru cisterna a fost construită de meșterii romani cu acel ciment special a cărui rețetă s-a pierdut în Evul Mediu. Recent, am citit că unii se lăudau că ar fi descoperit-o, iar ingredientul secret ar fi fost o rocă vulcanică.

Acele găuri care se văd în murus dacicus, tipul zidului folosit în construcțiile dacilor, tot de inspirație greacă, se datorează putrezirii lemnului care avea rolul de a ține pietrele compacte. Romanii, fiind deștepți, nu s-au hazardat să atace cetatea dinspre nord și est, de unde nu aveau nicio șansă de izbândă și ar fi murit aiurea. În schimb, au urcat pe coama dealului dinspre valea paralelă vestică, valea Boșorodului, unde aveau deja construit un castru la Chitid. Lupta s-a dat pe parcursul drumului de acolo până la porțile cetății și aceasta a fost cedată fără rezistență, pentru că nu mai era cine să se bată cu romanii. Costești Blidaru este singura cetate dacică unde nu s-au găsit urme de cenușă, deci nu a fost arsă.

De unde își luau dacii piatra pentru cetăți și fortificații? De la Măgura Călanului, o carieră aflată peste munte înspre vest. De acolo extrăgeau blocurile de calcar oolitic, o rocă rezistentă, dar în același timp ușor de cioplit, pe care mai apoi le urcau pe vârfurile munților. Până la Burebista nu există nicio dovadă că ar fi existat cetăți din piatră construite de daci. Acesta îi învinge pe romani la sud de Dunăre, pe celți în centrul Europei, apoi se duce peste grecii care aveau cetăți la Marea Neagră și ia de la ei meșteșugul zidurilor din calcar, rocă pe care aceștia o aveau din belșug în Dobrogea. Cu cât urcăm pe Valea Orăștiei sau pe Valea Boșorodului constatăm că dimensiunea medie a blocurilor de calcar este mai mică. Dacă la Costești (18,6 km depărtare de Măgura Călanului) blocurile măsoară în medie două picioare în lungime, la Sarmizegetusa dimensiunile acestora se reduc la 1 – 1,5 picioare (1 picior este egal cu 0,2957 m). La Sarmizegetusa efortul constructiv este cel mai mare, atât datorită distanței 37,9 km pe care era transportată piatra, cât și altitudinii de 1000 m la care era construită cetatea.

Dacă pe jos avem nevoie de patru ore și jumătate să ajungem la Sarmizegetusa Regia, cu mașina cei aproximativ 20 de km se fac ceva mai rapid. În 2014 drumul de la ieșire din Costești și până la ieșire din Grădiștea de Munte nu era asfaltat, așa că aproape 15 km am mers prin hârtoape și prăfăraie. Pe valea Orăștiei, din oraș și până la Grădiștea de Munte, a existat o cale ferată forestieră pe care se cobora lemnul din munte. Terasamentul acesteia se poate observa pe alocuri.

Grădiștea de Munte este sat component al comunei Orăștioara de Sus, are numai 158 de locuitori și casele sunt foarte rare. De la Costești și până aici am trecut pe lângă o localitate ascunsă bine după un munte. Cu numai 36 de locuitori, Costești Deal poate fi considerat un sat fantomă. Câteva pensiuni păreau a aduce suflul modernității în acest sat uitat de lume care nici nu știe pe ce stă. Lămurită treaba cu Sargeția, se pare că acel Bicilis nu le-a spus romanilor toate ascunzătorile aurului dacilor, pentru că, la 1543, niște pescari valahi din satul Grădiște au descoperit în albia râului 40 000 de piese din aur, marea majoritate monede.

De asfalt dăm abia după ce ne despărțim de valea Orăștiei și urcăm pe valea Pârâului Alb. Din acest loc până la Sarmizegetusa Regia mai sunt patru km, însă după mai bine de un km, în partea stângă, se vede un indicator către Cetatea Fețele Albe. Nu am avut timp să urcăm la ea, dar nu poate fi trecută cu vederea, pentru că e unică între cetățile dacice. Așezarea de la Fețele Albe, în momentul descoperirii ei parțiale a fost asemănată de arheologi cu un fel de Pergam al dacilor. Prin anii 1950 – 1960, când s-au găsit zidurile, acestea arătau chiar foarte bine, nefiind distruse de romani chiar în totalitate. De atunci și până acum pădurea a acoperit aproape toată așezarea. Așezarea Fețele Albe este considerată un cartier al Sarmizegetusei Regia destinat femeilor din familia regală. Un spațiu civil și religios numai pentru femei, fără preoți și fără războinici, iar descoperirea aici a unor sanctuare circulare demonstrează că dintre aceste femei unele erau preotese. Această cetate e lăsată pur și simplu în paragină și niciodată nu a fost cercetată în totalitate. Câteva imagini cu locul și cum se ajunge acolo găsiți aici.

Sarmizegetusa Regia se găsește pe câteva terase, unii zic chiar 14, ale unui munte încadrat de văile Pârului Alb la nord și Orăștiei la sud, de fapt un picior pe care se reazemă Vârful Godeanu (1656 m) din Munții Șureanu. În fundul văii Orăștiei, aproape de acest vârf, erau templele călugărilor daci de la Meleia, Tâmpu și Rudele. Celelalte cetăți dacice continuă să fie neglijate, dar la Sarmizegetusa Regia a început să răsară soarele. Ani la rând, după 1989, acest loc a fost lăsat la voia întâmplării și nu știe nimeni cât s-a săpat și s-a furat de aici. De câțiva ani există pază și vizitatorilor nu li se mai permite chiar orice. Se plătește bilet la intrare și a fost amenajată, cu ceva scandal, o parcare pentru mașini. La capitolul suveniruri încă se stătea foarte prost în 2014, niciun magnet, niciun tricou cu lup dacic sau Decebal. Săpături adevărate încă nu se fac la Sarmizegetusa Regia.

Așezarea de dimensiuni mari construită prin terasarea unui munte era împărțită în incinta militară, incinta sacră și așezarea civilă. Cel mai înalt punct era destinat militarilor, apoi se coboară spre Incinta Sacră, iar pe terasele inferioare erau construite locuințele civililor. Romanii au înțeles că nu pot cuceri Dacia printr-o acțiune fulger și în decursul a câțiva ani au înconjurat Munții Șureanu cu castre aflate la cam o zi de mers unele de altele. Nu au contat nici altitudinea și nici relieful. Febra aurului era atât de mare, încât au construit un castru la 1982 m altitudine, chiar sub Vârful lui Pătru (2130 m), cel mai înalt din Munții Șureanu. Nici Decebal nu a stat degeaba și a ridicat numeroase baraje militare, efectiv a zidit munții pentru ca romanii să nu poată trece. Atacul decisiv l-au dat din toate părțile pentru a-i dispersa pe daci și au reușit. Pe văi doar au simulat, iar grosul armatei a venit pe plaiuri și pe creste, au spart barajele militare ale lui Decebal, au luat cetățile mai mici, apoi au prădat Sarmizegetusa Regia, au distrus sanctuarele și construit o nouă fortificație aici, după care au abandonat-o și noua reședință a statului cucerit au ridicat-o la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Oare, dacă nu s-ar fi păstrat Columna lui Traian, mai știam noi astăzi cine au fost și cum arătau dacii?

În Incinta Sacră se cobora pe un drum pavat. Astăzi doar o porțiune scurtă este lăsată la vedere. Imediat observi două temple patrulatere, două sanctuare din calcar, între care cel mai impresionant e cel mare, Templul de calcar. Sarmizegetusa Regia a fost încununarea alianței militaro-religioase dintre Burebista și Deceneu, care a dus la acel regat întins de la Nistru până la Tisa și de la Carpații Păduroși până la Dunăre. La anul 65 î. Hr. a început ridicarea capitalei acestui regat, iar așezarea templelor în Incinta Sacră a Sarmizegetusei s-a făcut după imaginea pe care o ofereau planetele pe cer în preajma solstițiului de vară din anul 65 î. Ch. Dacă urmăm această teorie, atunci templul mai mare din calcar este închinat planetei Marte, iar cel mai mic planetei Saturn. Un sanctuar mare de andezit, patrulater, aflat pe o terasă superioară, era dedicat planetei Jupiter.

Drumul pavat duce exact la Templul mare circular. Din fericire, agenții de pază nu mai lasă lumea să intre în interiorul său și ne amintim cu toții de circurile făcute de consumatorii de urină când luau cu asalt Sarmizegetusa Regia. Acest sanctuar mare circular e despre matematică și astronomie. Construcția redă în piatră imaginea universului așa cum și-l imaginau preoții dacilor. La exterior erau stelele fixe, apoi urmau în același cerc sferele planetare, inclusiv sfera solară. Al treilea cerc al acestui sanctuar, actualmente construit cu stâlpi din lemn, reprezintă cercul lunar, cel mai aproape de pământ. Pământul, în concepția teologilor daci, era de forma unui ou. Jumătatea vizibilă a pământului era îndreptată spre sud, iar cealaltă invizibilă, era ascunsă de apele oceanului planetarÎn mijloc avem absida pământului.

Nu se poate spune că nu ești impresionat de ce vezi, mai ales când te gândești că rostul acelor pietre depășește până și astăzi gândirea multora, la mai bine de 2000 de ani distanță și-ți pui întrebarea: Ce ar fi ajuns dacii, dacă ar fi avut la dispoziție măcar jumătate de mileniu și nu ceva mai puțin de două secole, așa cum a vrut istoria? Doar la Sarmizegetusa Regia neofiții puteau cunoaște misterele tuturor zeilor cerești: Luna, Soarele, Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn. În restul cetăților din Dacia, religia era adaptată maselor largi de credincioși. De regulă, erau slăviți doar 3 zei. Este vorba de zeitățile triadei: zeul domeniului subteran și pământesc, apoi zeul intermediar dintre pământ și cer, precum și o divinitate supremă ce guverna regiunile cerești. După cum nu mai surprinde pe nimeni și la construcția acestui sanctuar se respectă acele constante matematice numite proporții, numere, secțiuni de aur.

Soarele de andezit, numit așa datorită formei sale, nu s-a păstrat întreg până la noi. Poate fi considerat cea mai enigmatică piesă a Incintei Sacre. I s-au atribuit două meniri: altar de sacrificii și observator astronomic. Este greu să găsești ceva cât de cât ancorat în realitate cu privire la componentele Incintei Sacre și mai ales când vine vorba de Soarele de andezit. De obicei, pornind de la acest altar, imaginația rupe orice frâu și oameni care, cel puțin aparent, tind spre echilibru și normalitate, înnebunesc subit și încep să povestească baliverne care au generat tomuri de maculatură ce s-au vândut ca pâinea caldă la cumpăna dintre mileniile II și III d. Hr.

În partea nordică a Incintei Sacre sunt două sanctuare patrulatere mici din andezit dedicate planetelor Mercur și Venus și vecin cu acesta din urmă avem Sanctuarul mic circular închinat Lunii. Printre pietrele acestora te poți plimba și încărca energetic, cum am văzut o femeie poziționată exact în centrul Sanctuarul mic circular, în picioare, cu capul pe spate, mâinile întinse larg, stând așa nemișcată minute în șir. Asta cu energiile nu a funcționat nicăieri la mine, nici pe Vârful Toaca din Ceahlău și nici măcar în Pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca. Sunt de o rudimentară insensibilitate în ceea ce privește astfel de subtilități.

Incinta Sacră era drenată prin canale cioplite în piatră, iar terasele întregii așezări erau stabilizate prin blocuri de calcar aduse tocmai de la Măgura Călanului. Efortul constructiv a fost grozav. Ce se vede acum nu este decât o tristă ruină. Columna lui Traian prezintă cetatea ca având 16 turnuri în ziduri și două în interior. Să transporți aproape 1300 m3 de piatră de la aproape 40 de km și să-i urci la 1000 de m altitudine e ceva supraomenesc și poate fi un alt motiv care înfierbântă imaginația.

Aici, puteți constata cum o tânără civilizație a fost supusă, zdrobită de pofta de jaf a romanilor. Nicăieri mai bine ca aici nu veți învăța cu adevărat ce este jaful organizat. Semnele lui sunt peste tot în acest perimetru.

Conchistadorii antichității, romanii, au ras de pe fața pământului capitala Daciei. Au incendiat sanctuarele, apoi le-au bătut cu barosul, nelăsând nicio piatră nezdrobită. Acesta era procedeul magic de alungare a zeilor din temple.

Fenomene similare, unde credințele religioase i-au ținut în loc pe romanii invadatori, s-au mai petrecut la Cartagina și la Ierusalim. Mai peste tot preoții i-au trădat pe războinici.

Pe drumul de întoarcere am înțeles că poate pentru moment aceste locuri trebuie conservate și apărate de căutătorii de comori și de vandali, iar când statul român se va hotărî să scoată istoria la suprafață, săpături arheologice de amploare vor trebui demarate și munți întregi curățați de pădurea care ascunde atât de multe pe terasele săpate de mâinile dacilor. În acești munți au fost două milenii de jaf, ce nu au reușit sandalele romane și cizmele austriece, reușesc detectoarele de metal ale vânătorilor de comori localnici și de aiurea. Știrile cu vestigii dacice recuperate sau plasate la vânzare pe internet sunt o banalitate. O parte a brățărilor a ajuns în patrimoniul național și acestea pot fi văzute în expoziții itinerante, iar pentru a înlătura orice dubiu, la rădăcina unui copac doborât de furtună, a fost descoperită, în 2013, în pădurea de lângă Incinta Sacră, matrița brățărilor. Pentru că subsolul mustește de vestigii, descoperirile întâmplătoare sunt și ele o banalitate. Despre capitala Daciei Romane, aflată la vest peste munte, în Țara Hațegului, și despre ce s-a ales de acele vestigii am scris în această povestire.

Regele Burebista învățase din experiența lui Mithridates, care după ce reușise să creeze un regat extins, unind toate cetățile grecești de pe țărm, a ajuns să fie înfrânt de romani tocmai datorită faptului că aceste cetăți erau prea expuse atacurilor dinspre mare. Era punctul lor de vulnerabilitate. Cetățile lui Burebista de pe vârfurile munților vor rezista aproape 200 de ani, până când uriașa armată romană venită în anii 101-106 d. Ch. le va înconjura, asedia și cuceri una după alta.

De la moartea marelui rege Burebista și până la urcarea pe tronul Sarmizegetusei a lui Decebalus au trecut aproape 150 de ani. A fost o vreme de prefaceri fundamentale în cadrul politicii externe. Dacă în vremea lui Burebista nimeni sau aproape nimeni nu amenința serios Dacia, în vremea lui Decebalus Imperiul Roman era vecin la Dunăre și transferase deja sute de mii de daci și de geți în imperiu pentru a slăbi regatul și a întări provincia Moesia.

Războinicii lui Burebista se luptau în interiorul țării cu cetele răzlețe ale celților sau cu triburile nesupuse ale dacilor. Cetățile ridicate pe vârfuri de munte erau mai mult decât suficiente unor asemenea amenințări. Romanii nu numai că îi mută pe geții din Oltenia și din Muntenia în sudul Dunării, ci chiar mai mult, atacă munții dacilor. Când Decebalus era rege, legiunile romane au atacat de 4 ori munții, ultimul atac fiind cel fatal.

Reclame

3 gânduri despre „Cetățile dacilor din vârfurile munților de pe valea Orăștiei

  1. Multumesc inca o data, nene Spetcule, pentru informatiile de istorie!
    De plestoi insa nu am mai auzit. De unde stii? Din cartea pe care ai folosit-o ca ghid?

    • De acolo și nu numai. Nu l-am întâlnit în acea carte prima dată. De fapt toate îl citează pe Flavius Josephus, care compară dacii cu esenienii din această perspectivă.

  2. Foarte bun articolul. M-au impresionat fotografiile realizate la fata locului, cu explicatii bine documentate din punct de vedere istoric. Felicitari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.