Pe-o gură de rai în Obcina Mare

10 05 2015. De Rădăuţi on peut aller visité Mânăstirea Putna, cum ar zice Gogu Steriade, dar mai întâi aveam de urcat la un schit mai mititel, aşa că ne omoram timpul în intersecţia de la sinagogă, aşteptând oferte. Un şofer deschide din mers portiera din dreapta bătrânei şi chinuitei sale maşini şi întreabă: Brodina? Răspund: Numa’ pân’ la Straja. Urcăm. Urmează un dialog caragialesc de tipul Momente şi schiţe, apoi linişte:

Şoferul: Îl ştii pi O. O.?
Eu: Da! M-o făcut psihopat.
Şoferul: Îi văr cu mini, da-i ceal mai mari iexcroc.
Eu: Îi şî cam curvar.
Şoferul: Are vo trii iepi.
Eu: Hopa!
Şoferul: Nu mai vorbesc cu el di noauă ani.

Aia cu iepele mi-a plăcut, era o aluzie la meseria de bază a traseistului politic O. O., pastor în timpul liber, o fostă speranţă ţărănistă scursă în marea calamitate portocalie care a pârjolit ţara sub tristul Boc. În Grădina Maicii Domnului, scumpa noastră Bucovina, dispărută de pe hartă în urmă cu un secol, sunt şi oameni ca acest O. O. Fost parlamentar, fost prefect al judeţului şi aproape ministru, dacă nu avea la activ un copil omorât cu maşina. Însă cei ca el sunt excepţii, mai ales pe binecuvântata vale a Sucevei, unde credinţa, fie dreaptă de la Sf. Andrei sau strâmbă adusă de americani cu evanghelizările şi vizele lor, se împleteşte armonios cu contrabanda cu ţigări. Ambele sunt bănoase şi reprezintă ocupaţiile de bază ale gospodarilor bucovineni, dintre care cei mai de soi şi-au făcut ucenicia în Germania la dat în cap.

Părăsind tonul hazliu cu accente dispreţuitoare şi băşcălioase, provocat de puternicele contraste pe care le observ la tot pasul, unele aducând a teatru absurd, în materialul de faţă vă voi povesti cum am urcat din satul Straja până la Schitul Daniil Sihastrul de sub Vârful Măgura Vacii (1158 m) din Obcina Mare şi apoi am coborât în Putna, exact în dreptul mânăstirii unde se află mormântul sfântului voievod Ştefan cel Mare.

În satul Straja, care a dat românimii un academician, istoricul Dimitrie Onciul, l-am lăsat pe vărul celui mai mare escroc să-şi continue drumul spre Brodina şi, în lunca Sucevei, pe unde cândva trecea trenul, văd o clădire care îmi aduce aminte de alt bandit vestit al Bucovinei, Necolaiciuc de la Pojorâta, fugit, prins, condamnat, eliberat şi cu banii furaţi îngropaţi pe undeva. Când era şef la Regionala CFR Iaşi, şi-a făcut un cuib de nebunii în halta Straja, însă nu a apucat să se bucure de el, pentru că l-a luat Băsescu la Bucureşti şi l-a trimis la produs pentru partid, pentru clan, pentru gaşcă. Cum trenul nu mai ajunge aici, investiţia a rămas de izbelişte şi se degradează. Ce chiolhanuri, ce beţii, ce paranghelii cu curve şi lăutari aveau să vadă aceşti pereţi pe care cresc de zece ani lichenii, dacă bostanii nu-l avansau în clan pe descurcăreţul care a speriat CFR-ul.

Să nu uităm că pe valea Sucevei şi-a făcut fabrică un alt bandit vestit, Schweighofer, cel prieten cu preşedintele republicii, dar el nu se compară cu găinarii de mai sus, joacă în altă ligă. După ce trecem linia ferată, urmăm drumul pe sub pădure până întâlnim valea pârâului Boul, pe care ne înscriem. Pe două porţiuni, nu foarte lungi, traseul din această tură se suprapune peste cel al plimbării din 2010. Cam la o treime din distanţa până la schit, la o confluenţă, dăm de o clădire părăsită. Aici o luăm la stânga, pe afluentul Boului, pârâul Sihastru, şi ca reper folosim stâlpii de electricitate. Panta creşte accentuat şi noroiul devine permanent. Deşi aceste drumuri par necirculate, trebuie să ai mare grijă, dacă nu dă peste tine vreun călugăr cu ML-ul, te face praf vreun contrabandist cu maşina lui 4 x 4 cu volan pe dreapta şi un singur scaun, cel al şoferului, modificată astfel să încapă cât mai multe ţigări. Din când în când se lasă cu urmăriri şi focuri de armă, Poliţia de Frontieră se mai face că lucrează, doar sunt pline ziarele locale de faptele de vitejie ale angajaţilor ei. Ca să fiu drept, ML-urile circulă dincolo de munte, la mânăstrile Putna şi Sihăstria Putnei, schitul la care urcăm e populat de călugări mai serioşi, cu mai puţină aplecare către plăcerile lumii dezlănţuite.

Unde se pare că am ajuns pe vârf şi putem vedea peste valea Sucevei până dincolo de culmile brăzdate de graniţa cu Ucraina, cunoscută drept sârma lui Stalin, înseamnă că suntem cam la 1000 de m altitudine şi curând vom da peste o poartă bucovineană prin care vom intra în gura de rai din Obcina Mare, Poiana Sihăstriei. La începutul anilor 1990, un călugăr a ridicat un schit cu reguli ca pe Muntele Athos, slujbe nocturne şi fără femei în perimetrul aşezământului. În 2009, un incendiu a făcut prăpăd, iar călugării au fost nevoiţi să reia de la zero munca de clădire a schitului. Priveliştea este extraordinară, iar pădurea începutului de mai colorează munţii în nuanţe de la verde crud spre cel închis specific coniferelor. Spre deosebire de celelalte grupe montane ale judeţului Suceava, Obcinile nu sunt prea umblate, de altfel, puţine trasee marcate găseşti între aceste culmi delimitate la nord de Suceava, la sud de Moldova, la vest de Bistriţa şi la est de Podişul Sucevei.

Obiceiul slujbelor nocturne s-a păstrat, însă după ce vechiul stareţ a murit, femeilor li s-a dat voie să vină la schitul din Poiana Sihăstriei. Obiceiul aici e ca mai întâi fiecare oaspete să fie pus la masă, iar dacă are ceva de-ale gurii, lasă la trapeză pentru a fi gătit pelerinilor care vor ajunge ulterior. Cu foamea astâmpărată te poţi poţi ruga în voie sau contempla măreţia naturii şi a creatorului ei. Din Poiana Sihăstriei se vede bine Măgura Vacii (1158 m), unul dintre cele mai înalte vârfuri ale Obcinei Mari, pe care am avut cândva intenţia să urc. Nu am stat la schit mai mult de două ceasuri şi ne-am îndreptat spre Putna, lăsând aşezământul şi călugării care îl populează în grija Domnului. Mi-a plăcut normalitatea întâlnită, ceea ce e din păcate rar la mânăstirile noastre, unde opulenţa şi luxul de mult au înlocuit smerenia, din cauza talentului aparte al unor călugări de a trafica potenţiale locuri în rai.

Coborârea e plăcută, te duce drumul fără a exista marcaj turistic, indicatoarele sunt rare, dar nu prea ai nevoie de ele. A fost o plimbare agreabilă în care ne-a însoţit cântecul păsărilor şi, duminică fiind, drujbele erau mute. Din loc în loc, ca peste tot în scumpa noastră Bucovina, drumul era distrus de utilajele care scot lemnul din munte, ceea ce nu ar trebui să revolte pe nimeni, doar de aia e drum forestier. În apropierea unui curs de apă coborârea devine mai anevoioasă şi e semnul că în curând se iese din pădure. În zona schitului predomină coniferele. Lumina pătrunde greu prin ele şi întunecimea naşte un sentiment de apăsare. Pe parcurs, destul de repejor, foioasele iau locul coniferelor şi cum frunza tânără nu e capabilă să umbrească, lumina plăcută a primăverii ne învăluia aducând starea de bine lăsată după gardul schitului.

Pentru a ieşi în poiana largă în care se întâlnesc mai multe drumuri forestiere cu unul comunal care vine de la Gura Putnei, se trece pârâul, cu băgare de seamă, pe nişte pietroaie aruncate în albia sa. Poiana aceasta fără nume se găseşte la jumătatea traseului dintre Schitul Daniil Sihastrul şi Mânăstirea Putna. De aici şi până în spatele celei din urmă, drumul comunal însoţeşte pârâul Glodu, iar pe porţiunea dinspre sat apar casele şi gunoaiele. Situaţia era departe de ce am găsit în 2010, în sensul că lucrurile stăteau mai bine, însă e cât se poate de clar că problema aruncatului de gunoaie în albiile pârâurilor, mai ales la ţară, va fi rezolvată în zeci de ani şi numai cu amenzi serioase, pe care să le primească înclusiv imaculatele feţe bisericeşti.

Aproape de intrare în sat, peste pârâul Glodu, ascunse bine de brazi, se observă, numai dacă te face cineva atent, rămăşiţele unui cimitir. Cele câteva nume pe care le-am descifrat erau româneşti şi nemţeşti, ceea ce mă face să cred că este vorba de un cimitir catolic. Comunitatea germană din comună locuia în cea mai mare parte în satul Gura Putnei, însă cum în Putna au activat câteva făbricuţe în perioada imperiului, e foarte posibil ca în acest cimitir să fi fost îngropaţi nemţi şi o parte a descendenţilor lor amestecaţi cu români, dar de confesiune catolică. Mormintele nu sunt foarte vechi, cele care rezistă aparţin unei perioade ce se întinde din interbelic şi până pe la jumătatea anilor 1950, deci au mai puţin de un secol. De obicei, cimitirele părăsite sunt îngrădite, dar am mai văzut cazuri în care au devenit păşune.

Ştiam din gură-n gură că dacă vrem să ieşim din Putna nu trebuie să depăşim ora 15. Drept urmare nu am mai intrat pe la mânăstire. Am admirat-o în trecere de după gard şi mă gândeam cât de mult înseamnă acest loc pentru poporul român şi cât de aproape a fost să fie pierdut când abia se reîntorsese acasă după ocupaţia nemţească de un veac şi jumătate. Din mânăstirea muşatină se mai păstrează doar Turnul Tezaurului, mormântul voievodului Ştefan cel Mare a fost jefuit în mai multe rânduri, iar dureros e că cel puţin o dată acest lucru a fost făcut de călugări. Nu ştiu ce ar putea înţelege un străin din Putna, e exclusiv pentru români, pentru cei de peste hotare sunt bisericile pictate ale mânăstirilor muşatine din nordul Moldovei, incluse în patrimoniul UNESCO, răsfirate de-a lungul judeţului Suceava. Pe Dealul Crucii, Ştefan scris cu copăcei e tot mai vizibil, însă, nu peste mulţi ani, semnificaţia acelei plantaţii se va putea desluşi doar de sus. Ulterior, pe pielea noastră, aveam să aflăm că nu trebuia să depăşim ora 14:30.

La Putna mai dăinuie măreaţa Republică Socialistă România, cea care a dăruit comunei, în anii trecerii de la democraţia populară la societatea socialistă multilateral dezvoltată, Casa de Cultură „Ştefan cel Mare”, un edificiu încă dorit de unele municipii ale judeţului. Nu e o fudulie, e o necesitate, întrucât comuna găzduieşte tot felul de manifestări culturale de amploare şi festivaluri folclorice cu participare numeroasă. Acestea atrag oaspeţi din românime şi de mai departe, pentru că Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu sunt simboluri grele şi perene, cum nu va fi Bucovina niciodată, oricât s-ar screme suferinzii de sindrom Stockholm cu retard de un veac.

Cu chiu cu vai şi numai cu noroc, datorită faptului că însoţitorul nostru a fost recunoscut, o maşină ne-a luat din Putna şi ne-a lăsat la Bivolărie, cartierul de peste Suceava al oraşului Vicovu de Sus, unde s-a născut istoricul Ion Nistor, membru al Academiei Române. Pentru că din Vicovu de Sus aveam şanse mai bune să găsim o maşină până la Rădăuţi, am trecut râul pe una din cele câteva punţi suspendate şi ne-am poziţionat în faţa liceului care poartă numele academicianului, în speranţa că un alt văr al celui mai mare escroc ne va întreba unde mergem. Câteva zeci de minute am dat din mână în van până când insistenţa a făcut un şofer să oprească. Cel mai trist pentru un turist neavizat, călător cu rucsacul în spate, picat în vesela grădină de cine ştie unde, e să afle duminică după-amiază că ultimul mijloc de transport în comun pleacă din Putna spre Rădăuţi la 14:30, dacă nu l-a prins, mai bine îşi caută cazare în sat decât să stea la ia-mă nene.

Dispărând trenul, deşi linia se păstrează intactă până la Putna, valea Sucevei a pierdut extraordinar de mult. Mafia dubelor, oricât de productivă ar fi pentru şmecherii privaţi sau în demnităţi publice, nu va reuşi niciodată să înlocuiască farmecul trenului care aducea puzderie de turişti, mai ales când circula acea pereche de personale Iaşi – Putna. Grupurile de elevi şi studenţi care veneau cu cortul au dispărut odată cu trenul. Nu toată lumea este dispusă să schimbe două-trei microbuze de la Iaşi la Putna, mai ales că la sfârşitul săptămânii programul acestora e dubios de restrictiv şi dacă te prinde seara pe sub zidurile mânăstirii voievodale, cu mare noroc ajungi până la Vicovu de Sus, apoi e o adevărată aventură drumul către Suceava, de obicei, schimbi vreo trei maşini de ocazie. Pe scurt, cam asta înseamnă gogoriţa fluturistă despre turismul în Bucovina, multă vrăjeală şi olecuţă de spoială.

Anunțuri

2 gânduri despre „Pe-o gură de rai în Obcina Mare

  1. Pentru partea despre tren: că nu mai îi, îi o treabă dar că nu îi legătură directă cu Suceava, aici îi buba. Cum și zici.
    Dar nu prea doare destul de tare, cred.
    Iar microbuzele alea hulite cum sunt au un avantaj, te lasă în fața porții, unde ceri să cobori adică. Iar unii angajatori decontează transportul pentru angajații lor, am auzit.
    Dar încurcă pe un turist cu rucsac sau pe vreun om cu neamuri de acolo care îi „cadorisit” cu genți grele cu de-ale gurii, „de casă”, când pleacă înapoi.
    Poate doar la nivel de administrare s-ar rezolva: trenurile regionale să fie trecute în subordinea unei companii de interes local, aflată în grija Consiliilor Județene, asta până am avea un soi de regiuni cu putere juridică.
    Dar nu suntem noi ca polonezii, ce să mai zic de francezi, unde pe unele bilete de tren îți scriu cât dioxid de carbon nu a fost emis pentru că ai călătorit cu trenul.

    • Supărător e că și Nechifor și Flutur au tot pus și pun mereu pe tapet problema trenurilor și în fiecare vară, în luna august, anunță reintroducerea lor, fără a avea nicio competență în această zonă. Cu dubele problema e nasoală rău, de exemplu, ieri am venit de la Rădăuți cu un microbuz de Suceava, ora 18, duminică, se pare ultimul, era arhiplin, tinerii care mergeau la școală la Suceava stăteau cu fundurile până în parbriz. Apoi, cum e acum trenul gratuit pentru studenți, aceștia ar face mari economii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s