Locul unde România Mare trăieşte prin ziduri [3/71]

Seria Un veac de la Marea Unire a ajuns la Cernăuți. Al treilea oraș al României Mari a jucat un rol fundamental în împlinirea idealului națiunii noastre. Anul 1918 l-a urcat, împreună cu Chișinăul și Alba Iulia, pe scena istoriei românilor, însă, spre deosebire de celelalte două, nu se bucură de limba română și perspectiva revenirii între granițele țării ține mai mult de speranță. Între 2013 și 2017 am tot bătut Cernăuțul, această rană a României. M-a interesat moștenirea românească, cu precădere cea din perioada României Mari. Basmele cu nemți civilizatori și alte popoare alese nu au prins deloc la mine. Între cele două conflagrații mondiale ale secolului trecut, Cernăuții aveau puțin peste 111 mii de locuitori și erau reședința județului cu același nume, aflat în extremitatea nordică a țării, la granița cu Polonia, scăldat de Nistru, Prut și Ceremuș, ocupând o suprafață mai degrabă mică. Număra cam 300 de mii de locuitori, din care aproape jumătate erau de etnie ucraineană, românii erau a doua etnie, dar mai puțin de un sfert din total și concentrați mai ales la sud de Prut. O treime din populația județului se găsea în orașul Cernăuți, însă și aici românii erau a doua etnie ca număr, de data asta fiind depășiți de evrei. Cum s-a ajuns la această situație? Răspunsul e civilizarea austriacă de un veac și jumătate.

Când vii dinspre Suceava, cu scopul de a ajunge în centrul orașului, ai parte de o călătorie în timp. E aceeași senzație ca în Saraievo, marea diferență e că bosniacii și-au păstrat ceva din vechea cetate, pe când la Cernăuți absolut nimic din Țețina nu a mai rămas, ultimele ruine au fost îndepărtate pentru a face loc turnului televiziunii în perioada sovietică. Astfel, cum treci de Codrii Cosminului, încep să se înșire vilele capitalismului sălbatic, apoi defilezi printre înaltele blocuri hidoase din vremea lui Brejnev, imediat te întâmpină hrușcioavce și comunalce, după care vin Art Deco-urile interbelice românești și în buricul târgului admiri arhitectura imperială austriacă, gândită de minți rebele fugite din capitală către periferie în căutarea libertății creatoare. Când zic buricul târgului mă refer la actuala Piață Centrală, fostă Piața Unirii sub români și Ringplatz sub austrieci. Cum arăta acest loc în vremea Regatului României descoperiți mai jos. Monumentul Unirii Bucovinei cu Țara era amplasat în centrul pieței. Din acesta se mai păstrează astăzi un fragment la Muzeul Național de Istorie din București.

Cum a ajuns cosmopolit târgul moldovenesc de pe Prut crescut în umbra Cetății Țețina? Pe la 1762 orașul avea cam 200 de case, dar se aflau și hanuri bune și mari. Casele erau din lemn, cu foișor înainte, cu acoperișul de șindilă, cu crestături în lemn la cerdac și la poartă și cu diferite podoabe de lemn pe acoperiș. Sub case se afla pivnița. Pentru a se întemeia și a se popula orașul, se atraseră coloniști străini, evrei din Polonia. Acestora li s-au dat locuri virane în oraș să-și construiască case și să-și deschidă prăvălii. Așa a primit de la șoltuz (primar) și consiliul orășenesc, pe la 1765, un evreu, Israel, un loc aproape de “piața fântânii”. Pe la 1782 trăia numai Laia, văduva acestuia. La 1773 un alt evreu, anume David Israil, care pe timpul războiului ruso-turc venise din Hotin la Cernăuți și deschisese o crâșmă, căpătă și el un loc din partea șoltuzului și consiliului orășenesc. La 1762 un alt evreu primește un loc pe lângă singoga veche; tot în 1762 se încuiba în Cernăuți, pe locul orașului, și Șmul Israil. Toți acești venetici evrei începură, la începutul dominației austriece, a-și germaniza numele, fie de teama unei expulzări – ceea ce se întâmpla deseori – fie pentru a-și ascunde originea sau poate pentru a fi și pe placul nouei stăpâniri.

Așa David Israel își ia numele german de “Zurcher”, Janker Lazar se numește nemțește “Kellhammer”; Schmull Israil ia porecla de “Vorhaus”. La 1787 erau în Cernăuți 414 case și grădini. Ușor putem afla, însă, cine erau proprietarii caselor și locurilor la 1775, în timpul răpirii. Din 414 case, erau ale românilor cel puțin 232, 34 edificii aparțineau, la 1787, statului și erau clădite fie pe locul românilor, fie pe loc domnesc, așa că 266 case și locuri se aflau, în 1775, în stăpânirea românilor, iar 76 case și locuri erau ale evreilor și rămășița aparținea altor nații, armeni, greci, italieni ș.a.“ Alexandru BOCĂNEȚUIstoria orașului Cernăuți pe timpul Moldovei, 1929. O simplă paralelă cu Timișoara, ca să depășim complexul Micii Viene, ne spune că reședința Banatului, pe la 1716, avea 401 case, 102 prăvălii și 7 moschei. Dacă textul vi se pare deja mult prea lung și plictisitor, mergeți direct la filmulețul de mai mai jos, unde prietenul Dragoș vă va purta prin Cernăuțul românesc, pe urmele unor oameni care și-au câștigat un loc în cartea noastră de istorie și în cultura universală.

În zilele noastre, Cernăuții sunt capitala regiunii cu același nume, care înglobează teritoriile românești cunoscute ca nordul Bucovinei, nordul Basarabiei și ținutul Herța. În întreaga regiune aproape a cincea parte a populației de peste 900 de mii de locuitori este românescă, dar divizată parșiv în etnici români și moldoveni. Pe locul monumentului Unirii, greco-catolicii au montat o cruce, deoarece acolo era o pieta, pe care românii au mutat-o în 1923. Sovieticii îl aveau pe Lenin, demolat în 1992, un record pentru statul a cărui capitală l-a dat jos abia în 2013. Ucrainenii l-au pus pe Taras Șevcenko, dar nu pe acel loc, ci puțin mai la vale în piața în care se întâlnesc șapte străzi. Dacă l-ați ascultat cu atenție pe Dragoș, ați aflat deja povestea fostului Hotel Pajura Neagră și întâmplările care i-au avut protagoniști pe Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu. Clădirea care domină piața este Primăria și datorită turnului său este un reper important când te pierzi pe străduțele înguste ale centrului Cernăuților. Orașul numără azi în jur de 260 de mii de locuitori, dintre care români + moldoveni se mai declară până-n zece mii. În apropierea căderii URSS, Cernăuții au atins aproape 300 de mii de locuitori, un maxim al istoriei lor.

Până la întemeierea Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” în 2015, Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” era cam singurul loc din oraș unde se putea aduna comunitatea autohtonă. Societatea e adăpostită în două camere ale Casei Naționale a Românilor, restul clădirii aparține Ministerului Justiției din Ucraina. În ultima parte a filmului, Dragoș ne povestește istoria ei și despre vizita lui Titu Maiorescu la Cernăuți, când a fost cazat la Hotelul Weiss, destinația pe care o avea edificiul în acea perioadă și ne deslușește semnificația unor simboluri ce țin de folclorul urban al locului, instalate pe pereții clădirilor din fosta Piața Unirii. În toamna lui 2015 am participat la o expoziție în acest spațiu, dedicată lui Iancu Flondor, unul dintre artizanii Unirii Bucovinei cu Țara la 28 noiembrie 1918.

Primăria este încadrată de două străzi care urcă înspre sud către Piaţa Ghica Vodă, acum Soborna (a Catedralei). Încep preumblarea pe Ivan Franko, fostă Constantin Brâncoveanu, stradă ce iese din Piaţa Unirii exact în dreptul Muzeului de Artă, o clădire care păstrează în partea superioară o pictură ce simbolizează regiunile Imperiului Austro-ungar. La prima vedere ţi se pare că ai de-a face doar cu un grup de femei bombastic împopoţonate. Fostul Gimnaziu, Liceul „Aron Pumnul” în perioada României Mari, este încadrat de două străduţe care duc în Piaţa Teatrului, fostă Vasile Alecsandri. Prima dintre ele este actuala Mihai Eminescu, fostă Alba Iulia, iar cea de-a doua Stern, fostă Neagoe Basarab. Gimnaziul unde au învăţat fraţii Eminovici şi fraţii Bumbac, pentru care Aron Pumnul a fost profesor şi gazdă, păstrează o placă din perioada sovietică, din care aflăm că Mihail Eminescu este clasic al literaturii popoarelor român şi moldovenesc. În perioada austriacă se făcea învăţământ în limba română, dar în întreaga Bucovină nu a existat niciun gimnaziu românesc.

Peste drum de fostul Gimnaziu, consecutive Primăriei, găsim o curioasă clădire în oglindă, cu pasaj între corpurile gemene, şi fostul Hotel Central, acum imobil cu locuinţe particulare. A treia stradă care se desprinde spre vest, deja aproape de Piaţa Ghica Vodă, este Adam Mickiewicz şi duce către clădirea Administraţiei Regionale. Poetul naţional polon este printre puţinii care au reuşit să-şi păstreze strada şi sub români şi sub ucraineni. Către est, către Holovna (Principală), nu pleacă decât o străduţă, pe sub zidurile Hotelului Kiev, fost Palace, poate de aia a fost botezată Hotelna (Hotelului), românii îi spuneau George Coşbuc. Cele două străzi comunică pietonal printr-o serie de pasaje în care se găsesc tot felul de localuri şi dacă te uiţi atent, mai descoperi resturi de inscripţii româneşti. Ivan Franko e o arteră cu sens unic, pe ea maşinile şi troleibuzele doar coboară. Are numai arhitectură austriacă şi e una dintre străzile centrale cele mai liniştite și mai îmbietoare la preumblare și spre deosebire de pietonal, nu te împiedici de terase.

 

Piaţa Catedralei s-a numit Piaţa Austriei şi în mijlocul ei era aşezată o statuie întruchipând o femeie. Era Austria fără Ungaria, pentru că Bucovina a făcut parte din jumătatea austriacă a imperiului. Românii au botezat piaţa cu numele Ghica Vodă, în memoria voievodului care s-a opus târgului de la Cainargeaua Mică (Kuciuc-Kainargi), localitate de lângă Silistra, care a făcut parte din România Mare. Turcii l-au executat pe Grigore Ghica al III-lea şi sacrificiul său pentru nordul Moldovei l-a transformat în simbol al raptului. Ghica Vodă a fost denumită şi localitatea Nepolocăuţi, aflată la confluenţa Prutului cu Ceremuşul, pe graniţa cu Polonia. Până acolo circulau trenurile de Bucureşti în perioada interbelică. Statuia Austriei a fost demontată de români şi o bucată din ea s-a descoperit în 2003 în subsolul clădirii care a adăpostit Muzeul Bucovinei. Piaţa Catedralei (Soborna) e cel mai larg spaţiu al vechilor Cernăuţi.

În componenţa pieţei intră şi fosta Grădină Arboroasa, în care se afla statuia lui Eminescu. Aceasta a ajuns cu peripeţii dincolo de noua frontieră în 1940 şi în cele din urmă a fost instalată în faţa Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Botoşani. Latura vestică a pieţei este ocupată de puşcărie, pe acolo a trecut Ciprian Porumbescu şi s-a pricopsit cu tuberculoză, atunci când austriecii i-au desfiinţat Societatea Arboroasa. Pe latura estică se găseşte Catedrala, ceva mai târziu trecem şi pe acolo. Piaţa e dominată de fostul Palat Administrativ din perioada românească, aflat pe latura sudică, acum sediu al Facultăţii de Istorie şi Economie a Universităţii cernăuţene. Prefectura județului interbelic Cernăuți tot în această piață avea sediul. Străzile care merg pe laturile nordică şi sudică sunt Eugen Hacman şi Catedralei. Ne vom întoarce la ele, pentru că în acestă piaţă se întâlnesc numeroase străzi. Înainte de Maidan şi de una dintre consecinţele sale, legea desovietizării, ucrainenii foloseau pentru Al Doilea Război Mondial titulatura de Marele Război de Apărare a Patriei.

În această piaţă este instalat monumentul soldatului sovietic şi aici aveau loc toate adunările şi comemorările, ba chiar Strada Cuciurul Mare, una dintre cele mai lungi ale Cernăuţilor, care porneşte din acest loc către sud, căreia chiar austriecii îi spuneau Kuczurmarestrasse, s-a numit zeci de ani Strada Armatei Roşii. Acum se numeşte Eroii Maidanului. Eu voi merge în celălalt sens, voi coborî către nord, adică spre Primărie şi Piaţa Unirii, pe strada paralelă cu cea pe care am urcat. Fac o precizare importantă, la un moment dat, în timpul dictaturii carliste, Strada Cuciurul Mare, pe porțiunea din Piața Ghica Vodă și până în locul de unde se desprinde Calea Storojinețului, denumire păstrată sub toate cele patru stăpâniri, s-a numit Bulevardul Regele Carol II. În mare proporție numele străzilor din perioada sovietică au fost păstrate de Ucraina. Ceva modificări s-au făcut imediat după independență, iar în acești ani valul desovietizării aduce o serie nouă de schimbări.

Recunoaşteţi reperul, adică turnul Primăriei și, înainte de plimbare, sunt necesare câteva precizări. Din Piața Ghica Vodă (Catedralei sau Soborna) până în Piața Unirii (Centrală) urmez fosta Regina Maria, care a păstrat organizarea austriacă a Rathausstrasse (Strada Primăriei). Sovieticii au făcut o schimbare majoră, de la intrarea dinspre Suceava, din suburbiile Ceahor și Corovia, care se află de o parte și de cealaltă a șoselei și până în apropierea Gării, au botezat cu numele Lenin artera principală a Cernăuților. Ucrainenii au păstrat forma aceasta, însă i-au spus Holovna, adică Principală. Astfel, fosta Armatei Roșii, actuala Eroii Maidanului, are capătul nordic ceva mai la vale de Piața Catedralei, în intersecția cu Holovna. Pentru a scăpa de zăpăceala denumirilor, să o luăm la pas către Piața Unirii și în poze observați un monument cu o față inscripționată în limba română, plasat exact în intersecția de care vă spuneam mai sus, actuala Holovna cu Eroii Maidanului, fostă Regina Maria cu Ștefan cel Mare.

Monumentul din care astăzi se mai păstrează baza, crăpată şi în curs de risipire, a fost ridicat de austrieci în memoria soldaţilor şi ofiţerilor români şi ucraineni din Regimentul 41, ce-şi avea sediul la Cernăuţi, care au murit aiurea în Primul Război Mondial pentru un imperiu a cărui descompunere era iminentă. Bucoviniştii sulfuroşi şi penibili de la muzeul sucevean, cei care au pus stema austro-ungară pe clădirea Muzeului de Istorie, dar nu au fost capabili să pună stema Moldovei pe Cetatea de Scaun a Sucevei, plâng şi fac solicitări pentru ca monumentul cernăuţean să fie refăcut. Dracu’ știe de ce. Ar putea fi numit monumentul sacrificiului în zadar. În apropierea intersecţiei avem fața Hotelul Kiev (fost Palace) şi peste drum actualul Gimnaziu Nr. 2. Din dreptul clădirii cu acea sculptură simbolică porneşte Strada Kohanovski, aşa s-a numit la austrieci, aşa se numeşte la ucraineni, românii îi spuneau Poincare, iar sovieticii Lermontov. Aceasta este una dintre cele câteva scurtături care fac legătura între Holovna şi pietonalul Kobileanska, fost Iancu Flondor, la care vom ajunge repejor.

În acestă zonă, atât pe Holovna, cât şi pe Kohanovski, se ivesc sporadic Art Deco-uri interbelice. Am observat constant în Ucraina (foarte rar în România) reţele de împinge tava, localuri unde găseşti mâncare gătită de o calitate mult mai bună decât ce numim junk food şi astfel scapi de compromisul de a te alimenta de la arabi şi asiatici. De multe ori mâncarea e mai bună decât la restaurante unde costă dublu. În vestul Ucrainei, în oraşele mari există cel puţin un Час поїсти. La Cernăuţi se află la doi paşi mai sus de Primărie, pe Holovna, în locul unde cu ani în urmă a funcţionat Ţărăncuţa, un restaurant cu specific românesc. Cam în fiecare schimb se găseşte şi câte un vorbitor de română printre angajaţi. La Kiev, mai peste tot dai de câte un Пузата Хата, iar o masă normală cu trei feluri rar depăşeşte 100 de grivne. Diferenţa fundamentală între aceste două lanţuri e că la Час поїсти borşul de sfeclă se serveşte fără carne, dar cu mărar din abundenţă, iar la Пузата Хата are carne, dar mai puţine zarzavaturi.

Aceste împinge tava au o altă faţă dacă ne vin în minte cele pe care le găsim în România în zona gărilor şi autogărilor, iar dacă doriţi un termen de comparaţie, există ceva asemănător în centrul Sibiului, îi spune Super Mamma. În concluzie, în Cernăuţi şi Liov mănânci cel mai bine şi cel mai ieftin la Час поїсти. Unde se vede o statuie a lui Prometeu, întâmplător sau nu, a fost primul magazin din Cernăuţi care a vândut electrice. După Maidan, cel mai probabil un urmaş al lui Stahanov a vopsit toţi stâlpii de iluminat de pe Holovna, deci pe o lungime de câţiva kilometri buni, în culorile Ucrainei. Ar fi o problemă bună pentru elevi să calculeze câte quintale de vospea au fost folosite, dacă se dau: numărul stâlpilor şi cantitatea de vospea necesară pentru fiecare. Iată-ne din nou în Piaţa Unirii şi de data asta vom urma Strada Olga Kobileanska, fostă Iancu Flondor, devenită pietonalul pe care se pozează toţi sucevenii scăpaţi de tentaţiile bazarului din lunca Prutului.

Printre fosta Cafenea Belle Vue şi fostul Hotel Trei Coroane, acum instituţii financiare ale statului şi pe sub coloanele Băncii Naţionale a Ucrainei, din Piaţa Unirii mă strecor pe Iancu Flondor. Pietonalul are cam un km lungime în direcţia SE şi se opreşte în Strada Şevcenko, fostă Mărăşeşti. Numele actual este Olga Kobileanska, după scriitoarea care a descoperit târziu limba ucraineană. S-a născut la Gura Humorului, dar a trăit la Cernăuţi cea mai mare parte a vieţii. A fost prietenă mai mult decât apropiată a Lesei Ukrainka, tot scriitoare. Ambele o ardeau feminist, iar cea din urmă ocupă bancnota de 200 de grivne. Înainte să o iau la pas printre terase și voie bună, e timpul să vorbim despre un oarecare Alexandru cel Bun şi de ce ucrainenii îl pomenesc peste tot, cu toate că le cam stă în gât titulatura de voievod al Moldovei. Mai mult al Moldovei decât voievod. Imediat se desprinde către est (coboară) fosta Alexandru cel Bun, ajunsă la ucraineni Dobroho, adică a Bunului. Sovieticii îi spuneau Kotovski. Ce e a Bunului?

Pentru a răspunde întrebării, comunitatea românească a montat o plăcuţă care să arate tuturor cine e Bunul, iar turiştii români dau fără să vrea de ea, deoarece sunt mari amatori de crâşma ce se numeşte Kvinto, plasată strategic în intersecţia celor două străduţe. A Bunului e cât se vede în poză, foarte scurtă. Cernăuţul are prima atestare documentară într-un document emis de cancelaria voievodului moldovean Alexandru cel Bun la 1408, în octombrie, tot acolo apar pentru prima dată Iași, Tighina, Bacău, Bârlad, Dorohoi şi Târgu Neamț. În 2008 s-au împlinit 600 de ani şi autorităţile cernăuţene au atras ceva bani de la Kiev pentru spoirea oraşului. Acum, la fix 609 ani de la prima atestare documentară, vopseaua s-a cam zbârcit şi se coşcoveşte, dar, per total, zona veche arată plăcut. Pe Kobileanska se află redacţia ziarului de limba română Zorile Bucovinei şi timidele inscripţii româneşti, pe care le descoperim pe ziduri, ne conduc către un loc aducător de bucurie oricărui român.

În 2015, când Ucraina suferea crunt de pe urma pierderii Crimeii şi în Donbas vărsarea de sânge atinsese maximul, interdicţiile pentru cei care spuneau că minoritatea românească este asimilată forţat şi lăsată fără drepturi au început să nu mai fie atât de numeroase, iar apropierea de Bucureşti era tot mai vizibilă. Acesta a fost prilejul potrivit pentru deschiderea la Cernăuţi, după ani de zile de scremeri şi refuzuri, a Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”. Acesta cuprinde Librăria Mihai Eminescu, unde se găsesc cărţi în limba română tipărite în România, Republica Moldova şi Ucraina şi Cafeneaua Bucureşti, spaţiu de întâlnire al comunităţii româneşti, loc de desfăşurare pentru simpozioane, conferinţe, manifestări culturale, lansări de carte şi concerte. Când acestea nu sunt programate, spaţiul e un restaurant decorat în spiritul unităţii românilor, între care îi găsim şi pe moldoveni, contrar teoriilor sovietice de divizare a poporului român în două etnii. Sufletul locului este poetul Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române, care se ocupă de organizarea majorității acțiunilor culturale din acest spațiu.

La Bucureşti poţi mânca bucate româneşti pe care nu le găseşti nicăieri în Cernăuţi, ciorba rădăuţeană şi tochitura moldovenească sunt câteva exemple, apoi e cam singurul loc din oraş unde afinata şi palinca te aşteaptă. În difuzoare ai muzică românească şi vara întâlneşti turişti români rătăciţi prin Cernăuţi şi poţi culege impresii la cald. Pe acolo am descoperit români din sudul Basarabiei, cetăţeni ai Ucrainei, uitându-se cu jind şi sperând ca la Ismail să se bucure şi ei de aşa ceva. Între altele, e cam cel mai scump restaurant de pe fosta Iancu Flondor. Despre Hurmuzăcheşti voi vorbi mai mult când ajung la Cernăuca, satul de peste Prut unde îşi aveau moşia şi conacul. Dacă Bucovina şi-a păstrat până la Unire caracterul românesc, asta se datorează în cea mai mare parte Hurmuzăcheştilor şi cu precădere lui Eudoxiu Hurmuzachi, cel care a reuşit să separe Bucovina de Galiţia şi să obţină statutul de ducat pentru acest pământ românesc ocupat de nemţi.

Celebra colecţie de documente vechi despre români, pe care a risipit averea familiei, l-a dus pe Eudoxiu Hurmuzachi direct între membrii Academiei Române. Una dintre primele cărţi lansate aici a fost Eudoxiu  Hurmuzachi – omul providenţial al Bucovinei de Dumitru Covalciuc, nu e mare, dar e arhisuficientă să lămurească pe oricine că dacă şi această familie ceda, în ajunul Marii Uniri avea să fie ucrainizată, prin metodele perfide ale austriecilor, întreaga Bucovină, nu doar partea dintre Prut şi Nistru, cunoscută în vechime drept Ţara Şipeniţului. Cum era de aşteptat, ucrainenii nu suportă deloc numele lui Eudoxiu Hurmuzachi, iar memoria lui e pentru dânşii ca sarea în ochi. De aia nu amintea de el nimic în Cernăuţi, până la deschiderea acestui centru cultural român. Există o placă monatată recent, însă aiurea, pe o casă la care vom ajunge mai încolo. Am ratat deschiderea, dar inaugurarea terasei am prins-o într-o seară ploioasă de septembrie a anului 2015.

E plin de localuri şi terase, care mai de care mai colorate, amenajate să fure priviri şi să atragă consumatori. Copăceii plantaţi în 2008, când strada a fost renovată capital, cu ocazia celor 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului, cât de curând vor putea oferi umbră în verile toride. Pe pereţi vezi diferite plăcuţe, dar nu am fost interesat decât de cele româneşti. Peste drum de Centrul Cultural Român e unul dintre cinematografele oraşului şi puţin mai înainte iese Strada Kohanovski, cea care uneşte pietonalul cu Holovna, pe care am menţionat-o anterior. Nu sunt multe străduţe care să se intersecteze cu fosta Iancu Flondor, însă există o serie de pasaje care te scot instantaneu din forfotă şi te duc direct în România Mare. Toată zona din estul pietonalului, cu acces din fosta Stradă Mircea Vodă, actuală Ukrainska, în care se termină Alexandru cel Bun, de care am vorbit mai sus, este construită cu blocuri interbelice Art Deco verzui, destul de comune vederii în Cernăuţi.

Tot înainte pe fosta Iancu Flondor până dăm de ceva lărgime în zona grădinii care înconjoară Catedrala. Poziţionarea altarului ne arată clar răsăritul către vale şi apusul spre deal. Cernăuţul are un relief destul de accidentat, dacă te aştepţi la o plimbare uşoară, vei obosi repede. Până să ajungem la edificiul cu o istorie bogată şi un ctitor controversat, să vedem străduţele care urcă spre Holovna şi clădirile care ne ies în cale. Frumoasa construcţie, admirată îndelung de turşti, cam jerpelită la aproape zece ani de la primenire, este doar una cu locuinţe. Printre ea şi sediul Muzeului Regional de Etnografie iese dinspre Holovna scurta Stradă Gogol, fostă Tudor Vladimirescu. Printre muzeu şi Catedrală urcă Strada Eugen Hacman până în Piaţa Ghica Vodă, intersectând Holovna în vreo 150 de m. La obiectivele de pe Hacman, stradă care a revenit la numele din vremea administraţiei româneşti, care a păstrat numele austriac (doar sovieticii i-au spus Pușkin), mă voi întoarce când voi vorbi despre Catedrală.

Există Art Deco-uri şi pe Kobileanska, doar aşa cât să sporească farmecul acestui pietonal plin de stiluri arhitectonice. Către est, adică la vale, abia după ce trecem de Catedrală, se desprind două străduţe, până în capătul dinspre Şevcenko, fostă Mărăşeşti. E vorba de Armenească, fostă Dimitrie Petrino (Armeniengasse la austrieci și Karl Marx la sovietici) şi Celuskinţiv, fostă Miron Costin, ambele coboară în Ukrainska, fostă Mircea Vodă până la intersecția cu Petrino, apoi Iancu Zota până la capătul dinspre Mărășești. Pe cealaltă parte, adică spre Holovna, până în capăt, doar o singură stradă mai urcă şi aceea pe lângă gardul curţii Catedralei, numele ei e cât se poate de logic: Strada Catedralei, fostă Principele Nicolae şi e de fapt continuarea Străzii Armeneşti, la sovietici era toată artera botezată Karl Marx.

Sunt câteva magazine cu suveniruri, dar turiştii români preferă cel mai mult ţigările de la tutungeria de pe pietonal, proporţia e cam 5 la 1, adică un pachet în România costă cât 5 în Ucraina. În capătul zonei de promenadă ajungem când vom coborî pe Şevcenko, fostă Mărăşeşti. De reţinut că în acestă zonă se afla Casa Populară Germană, posibil să fi fost reactivată, că la Cernăuţi există o grămadă de pomanagii ucraineni și pupători de cururi nemţeşti concomitent. Cu jumătate de autobuz m-am întâlnit într-o vară. Mergeau la Suceava la o vrăjeală de forum multiculti, ei dându-se nemţi bucovineni din Ucraina. Clădirea are o arhitectură aparte, aduce vag cu Peleşul. Consider că pozele vechi sunt mai relevante. Acum ne întoarcem spre fosta Piaţa Ghica Vodă, pe lângă Grădina Arboroasa, trecând printre Catedrală şi Şcoala Nr. 2, urmând actuala Catedralei, fostă Principele Nicolae, dar nu depăşim fostul Palat Administrativ.

Grădina Arboroasa era legată de Piaţa Decebal, locul din faţa Bisericii Iezuite, de Strada Traian. Aceasta din urmă a fost botezată Emilian Popovici, după cel mai mare antiromân din Cernăuţi. Până să ajungem în Piaţa Decebal, unde găsim, lângă Biserica Iezuită, impresionanta clădire românească, din 1936, Căminul de Ucenici „Ion Nistor”, avem către est, adică spre Holovna, în care iese, Strada Bohomoleţ, fostă Chisanovici sub români. Aceasta e una dintre cele câteva străzi ale Cernăuţilor construite integral în anii ’30 ai secolului trecut. Nicăieri în ţară, cu excepţia Bucureştilor, România Mare nu a construit mai mult decât la Cernăuţi. De aceea, fie că nimereşti pe străzile integral Art Deco, admiri o clădire neoromânească sau ai privilegiul să treci pe o stradă unde le ai pe ambele, senzaţia e că te plimbi prin Bucureşti, asta până când inscripţiile chirilice te trezesc ca un duş rece. Mai departe ofer finalul materialului publicat de Dragoş Olaru pe blogul personal, intitulat Construcţia interbelică din Cernăuţi.

În concluzie am dori să menţionăm următoarele lucruri. La prima vedere, ceea ce s-a construit în perioada austriacă, ca volum şi valoare arhitecturală, se plasează în fruntea construcţiilor din perioada administrării româneşti. Totuşi, am dori să nu se scape din vedere faptul că perioada austriacă, ca construcţie şi arhitectură, a durat peste 140 de ani, pe când cea a administrării româneşti – numai 22 de ani. Pentru acest scurt timp, şi mai ales ştiind că această perioadă cuprinde şi câţiva ani de restabilire postbelică şi de gravă criză economică (1929-1933), timp în care nu s-a creat aproape nimic, aportul acestor arhitecţi şi constructori în edificarea oraşului nostru este mai mult decât semnificativ. Aceasta se referă în primul rând la casele de locuit. Faima apartamentelor-lux din acei ani a rămas neîntrecută până astăzi. Nu sunt de neglijat nici noile tendinţe stilistice, ce se impun armonios în aceşti ani în arhitectura oraşului. Neapărat să citiţi întreg materialul, pentru că ne vom întâlni cu aproape toate clădirile menţionate acolo.

Biserica Iezuită a fost începută pe la 1890 şi sfinţită în 1894. După 1945 a devenit sediul Arhivelor Regionale din Cernăuţi. De remarcat că în interior sunt îngropaţi 60 de ostaşi polonezi căzuţi în Primul Război Mondial, ale căror oase au fost adunate în perioada interbelică de organizaţia Cultul Eroilor. În urmă cu doar câţiva ani, pe fondul ievrapienizării Ucrainei, biserica a revenit în proprietatea credincioşilor catolici, însă, până a ajunge la stadiul în care să arate a lăcaş de cult, mai e mult şi bine. Ţineţi minte acei pomanagii ucraineni care se dau nemţi bucovineni? Lângă biserică există un scuar, un fel de părculeţ, e străjuit la nord de sediul fostei Siguranţe, acum SBU şi la sud de Şcoala Nr. 23. Exact în acest loc, mai mult pe hoţeşte, acei pomanagii au instalat într-o noapte statuia lui Franz Joseph, adusă clandestin de la Viena.

Cum ucrainenii ştiu că acolo sunt colonizaţi, nu au avut nimic împotrivă, doar administraţia austriacă a organizat primul Holodomor în Galiţia, oferindu-i astfel un bun exemplu lui Stalin. Ucrainenii, disperaţi de foamete, au migrat în Bucovina şi au schimbat astfel compoziţia etnică a provinciei, ceea ce le-a oferit ulterior motivul să revendice şi să primească nordul bucăţii de pământ furată din Moldova şi apoi eliberată în două rânduri de invincibila Armată Roşie. În zilele noastre, despre Holodomorul stalinist veți găsi informaţii, dar despre cel austriac nu prea. Dacă tot suntem la împăraţi şi armate, merită menţionat că Primul Război Mondial putea începe mai devreme, iar în loc de Saraievo, în istorie avea să intre Debreţin. Legătura acestor evenimente tulburi cu Cernăuţul şi activitatea teroristă a unui anume Ilie Cătărău le descoperiţi aici.

Dacă mergeam mai departe ajungeam în Parcul Central și la fosta Mihai Viteazul, astăzi Sadova, dincolo de care nu prea mai găsești Art Deco-uri, însă există două bijuterii neoromânești: fostul Palat al Grănicerilor și fostul Liceu Comercial de Băieți. Mă strecor către Holovna, ies exact în dreptul statuii lui Paul Celan și pe trotuar fac o descoperire rară. Asemenea capace de canal se mai găsesc încă în multe orașe mari ale României. Porțiunea de Holovna dintre fosta Mihai Viteazul și fosta Regina Maria s-a numit Ștefan cel Mare, dar până să închid din nou cercul, să vedem cine a fost Paul Celan. La prima strigare în minte trebuie să-ţi vină unul dintre cei mai mari poeţi modernişti ai lumii. A fost evreu născut în România Mare, dar nu i-a plăcut sionismul şi a îmbrăţişat cultura germană. Limba română a învăţat-o pe stradă de la colegii de joacă, iar de ideile socialiste s-a vindecat în timpul primei eliberări a Cernăuţului. Antonescu i-a dus părinţii în Transnistria, unde au murit, însă el a scăpat ca prin urechile acului, nefiind acasă în acel moment. După câţiva ani la Bucureşti, unde a plecat înainte de a doua eliberare a Cernăuţului, s-a stabilit definitiv în Franţa. Pe lângă poezii, a făcut numeroase traduceri din alte limbi în germană şi invers. A scris şi în limba română, însă principala legătură pe care o are cu aceasta sunt traducerile scrierilor lui Kafka. Nu de puţine ori veţi auzi că este cel mai mare scriitor născut în Cernăuţi.

Pe fosta Ștefan cel Mare mă întorc până în preajma fostei Grădini Arboroasa şi voi vorbi mai mult despre controversatul Eugen Hacman, mult prețuitul de către ucraineni şi mai puţin despre Catedrala Ortodoxă, pe care aceştia au vopsit-o în roz. În fotografia veche observaţi unde era poziţionată statuia lui Eminescu. Averile mânăstirilor voievodale moldoveneşti au fost confiscate de imperiu şi reunite într-un Fond Bisericesc care, mult mai târziu, avea să finanţeze construcţia Catedralei. Eugen Hacman, al patrulea episcop al Bucovinei, a pus piatra de temelie a edificiului în 1843. Până în 1852 a durat construcţia, iar sfinţirea s-a făcut tocmai în 1864, din motive de Războiul Crimeii. În 1873 devine primul mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. A fost îngropat în Catedrală, însă de oasele lui nu se mai ştie mare lucru, deoarece lăcaşul a trecut prin încercări teribile. Mai mult despre istoria sa aici.

În altă ordine de idei, imperiul a folosit biserica ortodoxă pentru distrugerea elementului românesc, unde nu s-a putut poloniza prin catolicizare, s-a sârbizat prin includerea ortodocşilor din Bucovina sub ascultarea mitropolitului de la Carloviţ. Catedrala a fost ridicată după decenii de scremeri, când imperiul a considerat că elementul ortodox nu mai e românesc decât în parte şi că credincioşii sunt supuşi fideli ai împăratului. În aceste condiţii apare în prim plan Eugen Hacman, etnic român, dar un supus fanatic al Vienei. Aici e cazul să reiau povestea pe care am scris-o când am traversat Voivodina. În Bucovina, până ca regiunea să devină ducat, cam la un secol de la ocupația nemțească, biserica sârbiza și statul poloniza, deoarece reședința administrativă era la Liov, oraș aflat la cheremul polonezilor. Doar rutenii erau mai proști decât românii în marele imperiu civilizator.

Rezultatul acestei acțiuni conjugate a fost umplerea orașelor și satelor cu români care au atașate la nume sufixele: -ovici și -ovschi. În perioada României Mari, unii din acești –ovici au devenit -ovicescu. Exemplu: Petrovici a devenit Petrovicescu. Dacă vă miraţi de ce numele de familie ale românilor localnici au tot felul de sufixe mai mult sau mai puţin slave, explicaţiile sunt extrem de simple. Cât Bucovina a fost încorporată în Galiţia, unii dintre cei cu -escu au devenit -eschi, -evschi sau -ovschi. Când la conducerea bisericii au ajuns sârbi, pentru că biserica ortodoxă din Bucovina a fost condusă de la Carloviţ, Voivodina, actualmente regiune autonomă în Serbia, Popa a devenit Popovici, Grigore a devenit Grigorovici, Anton a devenit Antonovici şamd. Dacă prenumele bizantine ca Eudoxiu, Epaminonda, Animpodist, Dorimedont şamd vă par suspecte, atunci aflaţi că din cauza aceloraşi presiuni sârbeşti, părinţii îşi botezau astfel copiii, pentru că aceste nume nu permiteau stâlcirea.

Aceeaşi metodă a fost folosită şi în Ardeal, numai că acolo s-a mers pe folosirea numelor latine: Iuliu, Flaviu, Liviu, Ovidiu şamd. Andrei Șaguna se lupta la Sibiu prin toate mijloacele pentru a scoate românii ortodocși de sub sârbi. În acest timp, la Cernăuți, Eugen Hacman, se lupta și el cât putea să iasă de sub controlul sârbilor. După ce a fost proclamat Imperiul Austro-ungar, lucrurile au început să se limpezească. Șaguna a reușit să facă o mitropolie pentru ortodocșii din Ardeal cu sediul la Sibiu și să scape de sub sârbi. Ortodocșii din Banat nu au avut șansa să i se alăture și au rămas în continuare sub Carloviț. La apelul lui Șaguna de a uni toți românii ortodocși din imperiu într-o singură mitropolie, Hacman (Hatman s-au numit strămoșii lui, răzeși români de pe Nistru, s-a născut la Văslăuți, un sat de lângă Cernăuți), care se dorea și el mitropolit, i-a răspuns astfel:

„Noi, Bucovinenii, nu suntem cu toţii Români, ci o parte a religionarilor noştri sunt Ruteni.”

Asta în condițiile în care tot pământul Bucovinei era românesc. Pentru acest lucru este foarte prețuit de ucraineni și mai puțin de români, deși de numele său se leagă multe lucruri bune, deschiderea de şcoli în limba română poate fi considerat cu tărie unul dintre acestea. Statuia lui este printre cele mai mari din Cernăuți. Hacman a fost un trufaș, a fost exact ce sunt astăzi bucoviniștii nostalgici după imperiu, astfel el a obținut în cele din urmă titlul de mitropolit și pe lângă Bucovina, mai avea în subordine niște eparhii de pe coasta Dalmației. El a slujit interesele imperiului și nu ale neamului său și de multe ori a intrat în conflict cu facțiunile naționale românești de la Cernăuți. Hacman a făcut cu bună știință jocurile împăratului și pentru asta a fost recompensat cu șefia tuturor ortodocșilor din partea austriacă a imperiului, pe când, în partea ungurească, ortodocșii aveau două centre: Carloviț și Sibiu.

Deși a fost numit mitropolit, niciodată nu s-a bucurat de acest rang, a murit înainte să fie întronizat, chiar pe drumul de la Cernăuţi la Viena, trecuse de 80 de ani. Lui Ianukovici, fostul preşedinte al Ucrainei, vinovat pentru masacrul de pe Maidan, plăcuţa cu chipul lui Hacman i s-a părut cam neînsemnată, aşa că a ordonat şi a donat bani pentru construcţia, în 2006, a monumentalei statui din curtea Catedralei. Pe Strada Hacman a fost sediul Jandarmeriei în perioada interbelică. Pe Ştefan cel Mare (Holovna), la intersecţia cu Tudor Vladimirescu (Gogol), există o clădire din perioada României Mari, din 1929, una dintre cele mai frumoase. A fost construită pe locul unde a funcţionat Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina. Mai departe cobor prin curtea Catedralei până pe Iancu Flondor (Olga Kobileanska) şi mă deplasez în capătul dinspre Mărăşeşti (Taras Şevcenko).

Taras Şevcenko este o stradă dintre cele mai lungi ale Cernăuţilor. Pleacă din zona Bisericii Iezuite şi de la intersecţia cu Holovna se suprapune peste fosta Mărăşeşti din perioada românească. Capătul estic iese în Strada Ruska, fostă Română, mai jos de Biserica Sf. Nicolae. Pe această stradă am mers doar vreo 300 de m, până la intersecţia cu Ukrainska. În vale blocurile Art Deco sunt separate de case vechi austriece, peisajul urban se schimbă şi înţelegem că ne depărtăm de centru. Actuala Ukrainska este compusă din trei foste străzi româneşti: Iancu Zota, Mircea Vodă şi Pictor Bucevschi. Plimbarea mea pe Ukrainska s-a suprapus doar cu segmentul numit cândva Iancu Zota, unde au fost vilele unor înstărite familii româneşti, ale căror urme le mai găsim în cărţile de istorie, în arhive şi în cimitir: Grigorcea, Ştefanelli, Vasilco, Hurmuzachi şi mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici. Una dintre străduţele care unesc pietonalul cu Ukrainska, pe care am menţionat-o mai sus, este Celuskinţiv, fostă Miron Costin, încape întreagă în fotografie şi are chiar în capătul din vale un Art Deco verzui atât de întâlnit în această parte a oraşului.

La intersecţia cu Armenească voi schimba din nou direcţia de mers, dar mai întâi să vorbesc despre două obiective importante: fosta Biserică Armenească, acum Sala cu Orgă şi Casa Ucraineană. Religia armenilor e şi ea fragmentată în mai multe confesiuni, această biserică a aparţinut armenilor catolici, însă la acest moment alte aspecte sunt importante: arhitectul Hlavka şi cărămida roşie. De reţinut şi anul 1875. Ne vom întâlni ceva mai încolo cu toate. După cum deja aţi observat, fiecare grup etnic considerabil al Bucovinei austriece, fidel, declarativ, împăratului, avea câte o casă a sa, un spaţiu dedicat culturii, în care încerca să reziste acţiunilor imperiului şi să le influenţeze în scop propriu. Porţiunea actualei Străzi Armeneşti, care face legătura cu pietonalul, s-a numit Dimitrie Petrino, după poetul din familia Hurmuzachi autoexilat la Iaşi, unde a intrat în conflict cu Eminescu. Porţiunea care merge la vale până în Strada Ruska, fostă Română, s-a numit Elena Popovici-Logotheti. Pe aceasta am coborât şi am ieşit exact între bisericile greco-catolică şi Sf. Nicolae.

Când am elaborat materialul despre vechiul cimitir creştin al oraşului, pe care îl consider cel mai important muzeu cernăuţean pentru românii de pretutindeni ajunşi aici şi pentru localnicii asimilaţi, am pornit din Piaţa Unirii, pe actuala Ruska, fostă Română şi m-am oprit doar în dreptul a doua obiective: Biserica Greco-catolică şi Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, o ctitorie din vremea României Mari, care a împrumutat puţin din arhitectura bijuteriei de la Curtea de Argeş. De data asta nu voi merge mai departe, iar dacă nu aţi făcut-o şi vă interesează oamenii care au trăit în Cernăuţi, moştenirea românească de aici şi o parte a acelora care şi-au dedicat viaţa idealului Unirii tuturor românilor într-o singură ţară, vă invit să porniţi în descoperirea unei lumi dispărute, ale cărei mărturii fizice se risipesc.

Bisericile de piatră ale Cernăuților, ridicate de România Mare, le-ați văzut în materialul Construcţia interbelică din Cernăuţi. A venit vremea să descoperim bisericile de lemn moștenite din vremea vechii Moldove. În toată regiunea se mai păstrează 28 de biserici de lemn, dintre care şapte se află chiar în Cernăuţi. Pe amplasamentul original prea puţine, deoarece au fost mutate din zona centrală pentru a face loc construcţiilor din piatră, mai impunătoare şi mai robuste. Dintre cele şapte am văzut doar două. Prima se află în apropierea bisericii de piatră Sf. Nicolae, cumva în spatele ei, 150 de metri depărtare către nord de intersecţia Ruska cu Sahadaicinîi, fostă Română cu Alexandru Averescu, pe aceasta din urmă. Este considerată cea mai veche construcţie a oraşului, datând de la 1607, fiind ctitoria unui anume Stroescu, staroste de Cernăuţi. Are hramul Sf. Nicolae şi acum aproape un veac a trecut printr-un cumplit incendiu. A fost refăcută, nu ştiu ce mai e original la ea. Pe a două am descoperit-o în colţul nordic al vechiului cimitir creştin şi cel sudic al cimitirului evreiesc, exact unde zona centrală întâlneşte suburbia Caliceanca.

Datează din 1783, iar pe acest amplasament stă din 1876. Acoperişul de tablă îi cam strică aspectul. A fost ridicată în Piaţa Sf. Maria, la care vom ajunge îndată, unde a înlocuit o biserică mai veche, de la 1715, cunoscută ca Domnească, datorită ctitorului său, voievodul Nicolae Mavrocordat. Şi această biserică se păstrează în Cernăuţi, în Şerăuţii de Jos, sat de peste Prut înghiţit demult de oraş. În perioada sovietică, cimitirul evreiesc a acaparat Cimitirul Eroilor Români, astfel că, în ziua de azi, se mai păstrează doar trei monumente vechi şi cu multe oprelişti a fost ridicat unul nou. Pe aceea parcelă au fost îngropaţi 400 de etnici români, victime ale primei eliberări din 1940 şi 695 de soldaţi români căzuţi în Al Doilea Război Mondial. În jurul Cernăuților există multe alte mărturii ale vechii Moldove, statul în care oraşul a petrecut cel mai mult de la înfiinţarea sa. De departe cea mai grăitoare este Cetatea Hotinului, urmează ruinele Ţeţinei, biserica de la Lujeni, una dintre cele mai vechi ale Moldovei medievale, apoi stejarul lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului şi biserica de la Toporăuţi a voievodului Miron Barnovschi Movilă.

Pe Sahadaicinîi, fostă Averescu, pornesc către Piața Sf. Maria, pe care am evocat-o mai sus, însă mă tot abat la deal (spre vest) pe străduțele întâlnite. Prima e Sadovskoho, fostă Sf. Nicolae datorită hramului bisericii vechi de lemn, nu aș fi menționat-o, dacă în ea nu-și avea capătul Strada Școlii (Șkilna), fostă General Prezan, care iese în Holovna în dreptul monumentului Cernăuți 600. Următoarea întâlnită e Stradela Școlii, fostă Constantin Stamati. La intersecția acesteia cu fosta General Prezan, actuala Școlii, se află sediul Consulatului General al României la Cernăuți. De la Consulat în sus, către centru, urcă Strada Suchavska (a Sucevei) până în fosta General Mircescu, actuala Andrei Șeptițko, unde se găsește Gimnaziul Nr. 6, școală cu predare în limba română. Și aceasta iese în Holovna, însă ceva mai aproape de Piața Unirii decât General Prezan. Din păcate nu am ajuns pe ea.

Piața Sf. Maria (Marienplatz – Kolarova – Turețka) a ajuns să fie cunoscută drept Piața Turcească sau Piața Fântâna Turcească, după ce s-a stabilit ca turcii din Raiaua Hotinului, până ca rușii s-o ia cu tot estul Moldovei și să-i spună Basarabia, nu au voie să intre în Cernăuți decât până în acest loc, care se găsea acum în Bucovina, nordul Moldovei furat de nemți. Cu timpul a apărut și fântâna propriu-zisă, se păstrează în zilele noastre. Strada care urcă se numește Turcească și se termină în Andrei Șeptițko. Strada Școlii trece peste ea pe Podul Turcesc. În dreapta acestuia se vede o clădire care seamănă bine cu Căminul Ucenicilor de lângă Biserica Iezuită. E fosta Casă a Asigurărilor Sociale, inaugurată în 1937, adăpostește acum o policlinică. Lângă ea e fosta Nationale Hauptschule, unde a învățat Eminescu între 1858 – 1860, de la care își trage numele strada. Peste drum se găsește o altă clădire interbelică, fostul Seminar Pedagogic. Din Piața Turcească se poate ajunge pe scurtături destul de repede în fosta Piață a Eroului Necunoscut, unde acum se află monumentul Cernăuți 600. Principalul reper e turla Bisericii Romano-catolice.

Cobor rapid la Gară, veți vedea când mă întorc pe unde. După cum ne-am obișnuit, în spațiul ex-sovietic aceasta se află pe Strada Gagarin. Pe vremea României Mari, spațiul din zonă se numea Piața Gării. Acele trenuri interminabile cu bușteni mergeau direct la fabrica lui Schweighofer de la Dornești și nu de puține ori, plimbându-te pe peron, ai senzația că treci printr-o pădure de munte, datorită mirosului de rășină. Primul tren ajunge la Cernăuți în 1866 dinspre Liov. Astăzi cele mai importante sunt cele de lung parcurs către Kiev (aproximativ 12 ore) și Liov (aproximativ 6 ore), iar dinspre București doar o dată pe săptămână ajunge un vagon cu destinația Kiev. Vara circulă sezonierul Minsk – Varna, trenurile Moscova – Sofia au fost suspendate după declanșarea conflictului din Donbas. Sunt câteva personale care merg la Colomeea, Vijnița, Ștefănești, Storojineț și Vadul Siret, însă programul lor nu e deloc satisfăcător. Mai circula într-o perioadă un personal care lega Ocnița, oraș din nordul Republicii Moldova, cu Cernăuțul, prin nordul Basarabiei deținut de Ucraina, parcurgea Secureni și Larga.

În Piața Gării se păstrează o clădire în stil neoromânesc, cunoscută drept Casa Muncii, iar undeva în extrema dinspre Prut a acestei piețe, se vede un tramvai de epocă vandalizat, care amintește că în oraș au circulat astfel de mijloace de transport în comun, până când geniala conducere a comuniștilor locali a ajuns la concluzia că troleibuzele sunt suficiente. Mai jos aveți harta transportului public din Cernăuți în perioada României Mari. Din punct de vedere geografic, Cernăuțul are o așezare în spațiu foarte asemănătoare cu Suceava, orașul vechi se află la sud de un râu, pe un deal, iar dincolo de apă se găsesc niște orășele care au fost înghițite de cel mai mare. Astfel, cum la Suceava, peste apa cu același nume, avem Burdujeni și Ițcani, la Cernăuți, peste Prut, avem Sadagura și Lențești (Lencăuți). Sadagura, la rândul său, a înghițit alte sătuce când era orășel propriu-zis. Datorită acelei piese de teatru pe care a scris-o, Iorgu de la Sadagura, Vasile Alecsandri are o stradă importantă în această suburbie.

În Piața Gării am atins cea mai joasă altitudine, fiind practic pe malul Prutului. De aici către Piața Unirii urmează o urcare nervoasă în trei trepte, cu porțiuni unde panta este înspăimântătoare. Porțiunea de Gagarin de la Gară până în Piața Fântânii s-a numit IC Brătianu. Pe aceasta întâlnim Poșta Nouă, o clădire interbelică și nelipsitul tanc din orașele ex-sovietice, mai ales cele apropiate de state dușmane. Dacă de Lenin au scăpat repede, de acest tanc nici legea desovietizării nu-i scapă pe cernăuțeni. Este țesută o legendă în jurul lui, despre un erou sovietic care și-a sacrificat viața la trecerea unui pod, baliverne tipice propagandei comuniste. Pentru că încă nu-l pot urni de acolo, de ciudă, un hâtru ucrainean a scris mare cu vopsea pe el La Moscova!, parafrazând acel cretin La Berlin! pe care-l afișează homo sovieticus atunci când sărbătorește victoria asupra nazismului și-și pune în piept panglica Colorado. Inscripția a dispărut destul de repede și asta ne arată că la Cernăuți desovietizarea încă șchioapătă.

În Piața Fântânii se întâlnesc patru străzi mari ale Cernăuților, dinspre Gară vine IC Brătianu (Gagarin), spre Piața Sf. Maria pleacă Ion Creangă (Shalom Alejem), spre centru urcă abrupt Regele Ferdinand (Holovna), iar spre zona Universității se desprinde Sf. Treime (Hmelnițki). După cum vedeți, sensurile se despart în această piață, spre centru se urcă pe Regele Ferdinand (Holovna, care-și are aici începutul) și se coboară pe Shalom Alejem, sus, unde se întâlnesc sensurile, este următoarea treaptă a urcării către centru. Sovieticii au făcut o schimbare, pe care au moștenit-o ucrainenii. Dacă la români Ion Creangă unea Piața Sf. Maria cu Piața Fântânii, iar sensul de coborâre dinspre centru, numit Strada Evreiască, se intersecta cu Ion Creangă în Piața Târgul Vechi, la sovietici, Strada Shalom Alejem (fostă Evreiească, fostă Judengasse, pe cea mai mare porțiune), merge până în Piața Fântânii, deci actuala Sahadaicinîi, fostă Volgogradska la sovietici, se termină în fosta Piață Târgul Vechi.

Urcuşul cel mai dur pe fosta Regele Ferdinand se găseşte pe segmentul dintre Piaţa Fântânii şi fosta Hurmuzachi, actuala Zankoveţka. În această intersecţie fac un popas să-mi trag puţin sufletul. Biserica Sf. Parascheva este importantă ca reper geografic şi istoric. Alexandru BOCĂNEȚU în Istoria orașului Cernăuți pe timpul Moldovei, apărută în 1929, ne spune: Partea veche a oraşului, unde se aflau casele dregătorilor, vama, bisericile, dughenele cele mari, crâşmele, se afla între biserica sf. Paraschiva, biserica Adormirii, Piaţa fântânii şi sinagoga veche. Apoi aflăm că trupa de teatru Fanny Tardini a avut mai multe reprezentaţii în limba română, la Hotelul Moldova, în primăvara lui 1864, la mare parte dintre acestea asistând tânărul Eminescu. Clădirea care a adăpostit hotelul este prima după biserică în sus pe Holovna şi e locul în care au stat, în 1848, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi Alecu Russo, nevoiţi să fugă din Moldova după declanşarea revoluţiei la Iaşi. Mai târziu vor fi găzduiţi la Cernăuca, în casa lui Doxachi Hurmuzachi. Se mai ştie că lângă această biserică a fost casa din Cernăuţi a Hurmuzăcheştilor. Tocmai din acest motiv au numit austriecii Hormuzakigasse strada care urcă spre Piaţa Filarmonicii, fostă Dacia. Deşi casa e dispărută, atunci când s-au împlinit 200 de ani de la naşterea omului providenţial al Bucovinei, în 2012, comunitatea românească a pus o plăcuţă, care să amintească de Hurmuzăcheşti, pe un imobil din zonă. Intenţia lăudabilă, casa greşită.

Cele două sensuri care se separă în Piaţa Fântânii se reîntâlnesc în fosta Piaţă a Eroului Necunoscut, în dreptul clădirii-vapor. Sovieticii nu au avut niciun nume pentru acest loc, iar ucrainenii au găsit de cuviinţă să amplaseze aici, la 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului, monumentul cunoscut drept Cernăuţi 600, pe care este scris în mai mult limbi, inclusiv cea română, Pentru oraşul natal. În această piaţă iese Strada Şcolii, fostă General Prezan. În ultimul plan al celei de-a treia fotografii se poate observa clădirea care a dat numele străzii, cu tot cu placa de pe ea pe care e gravat chipul lui Eminescu. Aţi văzut-o deja când am trecut pe la Fântâna Turcească. Clădirea din spatele monumentului este Şcoala Nr. 41, cunoscută ca şcoala evreiască. Fosta Stradă Evreiască, actuala Shalom Alejem, a fost coloana vertebrală a cartierului israelit din Cernăuţi.

Mai poposim puţin pe această a doua treaptă a urcării de la Gară până în Piaţa Unirii. Biserica Romano-catolică de aici este legată mai mult de comunitatea poloneză. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler şi-a luat aproape toţi nemţii în Germania, astfel că numărul celor rămaşi în Cernăuţi este mult mai mic decât al polonezilor. Cele două etnii compun enoriaşii acestei biserici. Clădirea vecină, încadrată de străzile Beethoven, fostă Tudor Flondor şi Ceaikovski, fostă Ciprian Porumbescu, ambele unesc Holovna, fostă Regele Ferdinand, cu Piaţa Filarmonicii, fostă Dacia, adăposteşte Teatrul de Păpuşi. Şi mai sus către Piaţa Unirii trecem pe lângă un imobil impozant, prin înălţime şi volum, sediu al reprezentanţei regionale a Ministerului de Interne al Ucrainei.

Iată-ne din nou în fosta Piaţa Unirii, actuala Piaţa Centrală! Spre est pleacă Strada Ruska, fostă Română (se vede Biserica Greco-catolică în depărtare) şi spre vest Strada Universităţii. În acest moment, ca să terminăm de parcurs toate străzile care se întâlnesc în Piaţa Unirii, nu mai avem decât lunga Universităţii şi foarte scurta Poştei. La începutul materialului, Dragoş ne povestea despre Pajura Neagră, impresiile lui Maiorescu, găzduit în camera cu balcon de la Weiss, provocările la adresa regimului austriac pe care Eminescu le punea în practică în restaurantul de la parter şi concertele de vioară ale lui Porumbescu. În 1910, lângă Pajura Neagră, a apărut Leul de Aur, tot hotel la acea vreme. Pereţii clădirii păstrează două urme importante, imaginea leului şi o inscripţie din perioada administraţiei româneşti. Asemenea mostre ale României Mari sunt extrem de rare, abia dacă le poţi număra pe degetele unei singure mâini. E de apreciat că au rămas şi acestea, însă puteau fi mult mai multe, dacă, atunci când s-a spoit oraşul, la 600 de ani de la prima atestare documentară, multe astfel de inscripţii, descoperite sub tencuiala sovietică, nu erau distruse definitiv, cu bună ştiinţă sau din prostie.

Înainte să pornim pe Strada Universităţii, să coborâm doi paşi pe Strada Poştei, fostă Bucureşti, pe sub zidurile Leului de Aur. Aceasta nu are mai mult de 200 de m şi iese aproape de Piaţa Filarmonicii, fostă Dacia, în Strada Ceaikovski, fostă Ciprian Porumbescu. Aici se găseşte Poşta Veche, după cum ne indică actualul nume al străzii. O consider cea mai frumoasă clădire obişnuită austriacă a Cernăuţilor şi fac această remarcă, întrucât simbolul oraşului, Palatul Mitropolitan, nu are termen de comparaţie, fiind o realizare cu adevărat excepţională.

În perioada carlistă, din motive ce ţineau mai mult de orientarea regimului, segmentul de nici 200 de metri al Străzii Universităţii, dintre Piaţa Unirii şi Templul Evreiesc, a fost botezat cu numele IG Duca. Templul Evreiesc, terminat în 1878, a fost simbolul reîntregirii comunităţii mozaice din oraş, divizată în ortodocşi şi reformaţi. Sovieticii l-au închis în 1940, iar naziştii i-au dat foc în 1941. Abia în 1959, peste ruinele rămase, puterea sovietică a construit Cinematograful Octombrie, care funcţionează şi astăzi. Fostul templu este încadrat de străzile Universităţii, fostă IG Duca şi Zankoveţka, fostă Avram Iancu până în Piaţa Filarmonicii, fostă Dacia şi mai la vale Hurmuzachi până la Biserica Sf. Parascheva, unde iese în Holovna. Zankoveţka este despărţită de 28 Iunie, fostă 11 Noiembrie, de o clădire austriacă fără prea multă personalitate. 11 Noiembrie şi Universităţii încadrează un superb imobil interbelic Art Deco. Singura construcţie stalinistă din întreg centrul oraşului poate fi admirată pe Universităţii colţ cu Bandera (după desovietizare), fostă Vatutin, fostă Zadik pe vremea României Mari. Voi reveni la toate aceste străzi atunci când le vom parcurge.

Această importantă intersecţie nu are niciun nume. Eu îi voi spune Piaţa Eminescu, deoarece, autorităţile ucrainene, nedorind să amplaseze statuia lui Mihai Eminescu în fosta Grădină Arboroasa, unde a fost în perioada României Mari, au ales acest loc pentru ea. Lipsa spaţiului şi aglomeraţia stingheresc manifestările culturale ale comunităţii româneşti, însă fluxul mare de trecători, în special studenţi care merg către corpurile Universităţii ce se găsesc pe această stradă, o fac una dintre cele mai privite atracţii ale oraşului. Sculptorul cernăuţean de etnie română, Dumitru Gorşcovschi, decedat în 2015, a realizat pentru Cernăuţi un Eminescu tânăr, cel din perioada în care urma gimnaziul, clădire aflată la nici 200 de metri depărtare. Statuia a fost dezvelită în anul 2000 şi au avut loc ceva incidente atunci, naţionaliştii ucraineni protestând energic şi chiar vociferând că românii vor să facă în Cernăuţi un nou Kosovo. Finanţarea a fost asigurată de statul ucrainean. Apelez din nou la blogul lui Dragoş pentru a vă oferi toate cotloanele Cernăuţilor prin care Eminescu şi-a purtat paşii. Articolul din 1982, apărut la Chişinău în Literatură şi Artă, a fost garnisit cu o puzderie de poze vechi. La vremea publicării i-a pricinuit autorului o grămadă de belele.

După apariția articolului, am fost chemat la KGB și învinuit de cele mai năstrușnice păcate: că aș fi neglijat complet succesele orașului Cernăuți, obținute în anii «lumi­noși ai socialismului sovietic», că aș fi proslăvit un «acaparator de pământuri străine» (pe Ștefan cel Mare), că aș fi scris rânduri pline de simpatie pentru un «naționalist înveterat», cum era clasificat profesorul Aron Pumnul. Drept urmare, am fost scos din funcția de custode, unde a­veam acces la documentele de până la 1940, și transferat în secția documentelor audiovizuale (perioada sovietică). A fost, to­tuși, un noroc, grație strădu­in­țelor fostului director al Arhivei, care prețuia cunoștințele mele de limba română și de istorie a ținutului nostru, fiindcă Securitatea cerea insistent concedierea mea. O altă consecință a acestui articol a fost interdicția de a publica ceva în presă. Am revenit cu publicarea de documente de arhivă abia în 1987, în perioada dezghețului gorbaciovist. În spatele statuii este o crâşma a cărei terasă tot înaintează spre monument. Important e altceva, dacă intraţi în ea şi veţi fi cu băgare de seamă, veţi descoperi că pereţii sunt ridicaţi din cărămizi care poartă inscripţiile Patria şi Frăţia. În Ucraina, în oraşele mari, există câteva lanţuri de piţerii. Unul dintre acestea este Celentano şi, de la primul etaj al unui astfel de local, se observă bine toată intersecţia, iar statuia lui Eminescu are primul plan.

Ne mutăm pe Universităţii două intersecţii mai la deal, trecând rapid de cea cu fosta Lascăr Luţia, care iese în faţa Teatrului şi ne oprim exact în locul de unde porneşte Strada Goethe, ce duce în spatele Teatrului. Aceasta şi-a păstrat numele sub toate administraţiile, însă actuala înfăţişare a dobândit-o pe vremea României Mari. Remarcabil este că avem, exact pe primii metri ai străzii, un Art Deco, bloc de locuinţe şi o neoromânescă, fostul sediu al Băncii Agricole. Mai departe, după ce trecem de întretăierea cu Skovorodi (Constantin Tomaşciuc + Nicolae Iorga în interbelic), descoperim clădirea în care a funcţionat Universitatea la începuturile ei, acum sediu doar pentru Facultatea de Matematică, Fizică şi Ştiinţa Calculatoarelor. Placa ne spune că scriitorul ucrainean Ivan Franko, al cărui nume a fost dat de sovietici atât Stanislăului, cât și regiunii din jurul său, și-a petrecut un an din viață studiind aici. Peste drum se află o altă clădire austriacă, puțin mai scundă, actualul sediu al Facultății de Științe Juridice, fost al Facultății de Fizică în perioada interbelică. În spatele acesteia, pe strada paralelă, Lesia Ukrainka, fostă Cuza Vodă, se găsește o clădire românească, de data asta puțin modificată de sovietici, Biblioteca Universității. Pe acel loc a fost cimitirul cel mai vechi ale Cernăuților, acolo l-a plâns Eminescu pe Aron Pumnul. Când, cum și de ce au fost strămutați morții? Găsiți în materialul despre românii cernăuțeni care au fost și au făcut istorie pentru patria lor visată sau înfăptuită.

Dacă tot suntem la scriitori ucraineni, trebuie să precizez că Cernăuţii stau cam prost la capitolul acesta. În afară de Olga Kobileanska, cu care ne-am întâlnit deja, a mai rămas Iuri Fedkovici, cel care are onoarea să împrumute numele Universităţii cernăuţene. Statuia sa se află în faţa fostei Facultăţi de Litere şi Filosofie, o altă clădire interbelică, actuala Facultate de Chimie şi Biologie. Iuri Fedkovici a făcut studii la Iaşi, stăpânea limba română şi se pare că împărtăşea valori europene. Zona universitară, cu toate aceste clădiri minunate, este stricată, vizual şi moral, de o urâţenie care poartă un nume pretenţios, Sorbonna, club de noapte pentru amatorii de boboace. Ajunşi la intersecţia cu Hmelniţki (la vale fostă Sfânta Treime până în Piaţa Fântânii, la deal fostă Dragoş Vodă până la limita cu suburbia Roşa) deja vedem fostul Palat Mitropolitan, acum corpul principal al Universităţii Naţionale „Iuri Fedkovici” din Cernăuţi.

Această porţiune a Străzii Universităţii se numea, pe vremea administraţiei româneşti, Mitropolit Silvestru. În capătul din deal se intersecta perpendicular cu Mitropolit Vladimir Repta, actuala Koţiubinski. Acolo se află una dintre cele mai mari clădiri neoromâneşti ridicate în interbelic la Cernăuţi, Căminul Preoţesc. În 2006, în parcul din faţa acestui imobil, a fost amplasată statuia lui Isidor Vorobchevici, muzician renumit, i-a fost profesor lui Ciprian Porumbescu. Ucrainenii îl revendică prostesc de brutal. Dacă tot suntem în zona studenţească, să ştiţi că cernăuţenii nu au uitat frământările interbelicului românesc şi pe cine nu te aştepţi găseşti pe ziduri. Nu are placă, încă. Corneliu Zelea Codreanu. După ce am văzut câte au lăsat românii în urmă, mai adaug faptul că aeroportul oraşului este construit pe timpul României Mari, fiind deschis în 1936, blocul aerogării se păstrează şi astăzi.

Trufaşul Hacman nu mai suporta să tot fie dus cu zăhărelul de catolicii de la Liov şi, în 1851, trimite la Viena o scrisoare în care le bătea obrazul celor din imperiu că au pus mâna pe averile mânăstirilor din Moldova, dar episcopul ortodox din Bucovina se mută de colo colo şi nu are un sediu al său. În 1860, trecuseră deja 79 de ani de când reşedinţa episcopiei fusese mutată de la Rădăuţi la Cernăuţi, împăratul aprobă construirea unui sediu. Concursul pentru proiectare şi construcţie a fost câştigat de Josef Hlavka, de origine ceh, cu opera căruia ne-am întâlnit deja pe Strada Armenească. Trei ani i-a luat doar să realizeze proiectul și 18 să-l pună în practică. Așa a apărut Palatul Mitropolitan sau Reședința Mitropolitului Bucovinei și Dalmației, acum sediul central al Universității Naționale „Iuri Fedkovici” din Cernăuți. În 1878 erau gata toate cele trei corpuri, însă din 1873 Hacman era oale și ulcele, tocmai când și-a văzut visul cu ochii: era mitropolit, avea sediu și avea catedrală. Despre cum a apărut această minune din cărămidă roșie preiau din 30 de zile în „Siberia” de Mihai IACOBESCU:

Lucrările propriu-zise au început la 13 aprilie 1864. Uricul de fundaţiune, semnat de demnitari ai ducatului, ierarhi ai clerului, delegaţi ai boierilor, târgoveţilor şi ţăranilor români a fost încastrat în zid, sub piatra de temelie, la 18 iulie 1864, adică a doua zi după inaugurarea Catedralei Ortodoxe. Costurile iniţiale au fost evaluate la 721.521 florini şi reşedinţa împreună cu anexele trebuiau finalizate în şase ani, adică în 1870. În practică, lucrările s-au prelungit până în 1878 şi totalul cheltuielilor s-a ridicat la 1.830.000 de florini. Materialul lemnos, excelent şi abundent a fost găsit în pădurile de la Falcău, Vicovele de Jos şi de Sus, Bilca şi Straja, care a fost transportat spre Cernăuţi, fie cu plutele, pe Ceremuş şi Prut, fir cu carele ţărăneşti. În carierele de piatră ale Bucovinei, la Păltinoasa, Pojorâta, Botuş, Izvorul Alb, ori în preajma localităţilor Crasna, Tăuteni, Vasilău, Doroşăuţi, Cincău, Vijniţa, Dornişoara etc. s-a găsit piatră de calcar, bazalt sau gresii şi conglomerate, iar din Carpaţii Bucovinei – marmură şi alabastru. De la Viena au fost aduşi sculptori şi cioplitori în piatră, cu care au fost instruiţi şi calificaţi, în capitala Bucovinei, lucrătorii de care era nevoie.

Complexul de construcţii, are forma unui imens careu, în formă de U, cu deschiderea spre miază-zi, amplasat pe platoul Dominic, care domină partea nord-vestică a Cernăuţiului. Decorarea interioarelor a fost încredinţată profesorului de arte plastice, cunoscutul pictor, Karl Jobst din Viena. Sub îndrumarea acestuia au lucrat pictorii Epaminonda Bucevschi, Carol Swoboda, Eugen Maximovici, sculptorul Pâşlea şi Archip Roşca. Reşedinţa Mitropolitană a fost construită în stil mauro-bizantin, rafinat, alambicat şi mozaicat, cu ziduri din cărămidă roşie, brută, cu acoperişuri din ţiglă sticloasă, multicoloră, artistic finisată şi aşezată ca într-un imens covor, în modele geometrice şi simetrice, care amintesc de domul Sf. Ştefan din Viena sau de unele monumente din Praga. Întreg complexul este format din trei ansambluri principale, fiecare dintre ele având şi concentrând construcţii de formă, mărimi şi destinaţii diverse.

Cum intri în incinta complexului, în partea stângă se află clădirea, care a adăpostit Facultatea de Teologie, cu sălile de cursuri şi seminarii, dormitoarele studenţilor, cabinetele profesorilor, paraclisul căminului studenţesc şi biserica seminarială „Sf. Trei Ierarhi”, închinată celor trei sfinţi ierarhi, Vasile (cel Mare), Grigore (Teologul) şi Ioan (Gură de Aur). Construirea Facultăţii de teologie s-a efectuat între anii 1866-1870. Biserica a fost decorată cu fresce de Karl Jobst şi Johann Klein. Finsarea lăcaşului s-a încheiat în 1878. În 1940, la dispoziţia studenţilor teologi de aici se afla cea mai bogată bibliotecă de specialitate, de teologie creştin-ortodoxă, fără egal în întreg cuprinsul Europei. În partea dreaptă a intrării în complex se află Mănăstirea sau Presbyterium, începută în 1871 – o construcţie clasică, spaţioasă, frumoasă, cu parter, etaj şi un înalt turnuleţ cu ceas. Aici slujeau şi alături locuiau călugării. Lângă chiliile monahale se aflau o şcoală de cântăreţi bisericeşti, o tipografie – cea dintâi tiparniţă româneacă, înfiinţată în 1882, unde s-au editat şi de unde s-au difuzat diverse reviste şi ziare, precum: „Candela” (1882-1914), „Gazeta Bucovinei” (1891-1897), „Deşteptarea” (1893-1904), „Calendarul Poporului Bucovinean” (1888-1913).

La mijlocul careului, pe latura centrală, perpendicular pe aleea ce duce de la intrare se află Palatul Mitropolitan propriu-zis. El cuprinde cel mai mare număr de încăperi, cu destinaţii şi funcţionalităţi foarte diverse, încăperi pentru locuit şi servicii administrtative, săli de primire şi de recepţii, camere de lucru sau aule, pentru ocazii extraordinare, festive. În mijlocul tuturor încăperilor se află Sala Sinodală, imensă (22/16m), fastuoasă, înconjurată de o galerie cu arcade susţinute de 12 coloane de alabastru; pereţii sunt placaţi cu marmură şi ornamentaţii cu scene pictate în fresce aurii – opera pictorului vienez, Karl Swoboda. Atât cele 11 fresce cât şi întreaga iconografie, din toate cele trei ansambluri stau mărturie faptului de necontestat că, atunci când s-a construit şi sfinţit Palatul Mitropolitan nu începuse încă lupta de revendicare şi uzurpare a conducerii Bisericii ortodoxe şi Fondului Bisericesc din partea populaţiei imigraţioniste rutene – de aceea, nici în cele 11 fresce, nici în iconografia secundară din alte încăperi, nu se poate găsi nici măcar o simplă aluzie la credincioşii şi liderii galiţieni ai rutenilor. 

“Congresul General al Bucovinei,

întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie, 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi, consideră că:

– de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei și Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

– că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

– că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne;

– că în 1774 prin vicleșug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;

– că 144 de ani, poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii caută să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte sa trăiască ca frate;

– că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava și mărirea asupritorilor lor și că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din școală şi chiar din biserică;

– că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câștig ale acestei ţări, și despoiat în mare parte de vechea sa moştenire;

– dară cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, și că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat național unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat !

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, și toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se indreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea, Noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:

UNIREA NECONDIŢIONATĂ ŞI PENTRU VECIE A BUCOVINEI ÎN VECHILE HOTARE PÂNĂ LA CEREMUŞ, COLACIN, ŞI NISTRU, CU REGATUL ROMÂNIEI.”

Textul declarației Unirii Bucovinei cu Regatul României a fost scris de Ion Nistor, istoricul care avea să devină rector al Universității din Cernăuți pentru mulți ani în perioada României Mari. Revin la cartea lui Mihai IACOBESCU și consider că nu mai are rost să adaug nimic în plus. Poate doar că statuia lui Hlavka din grădina Palatului Mitropolitan a fost turnată la București în perioada interbelică. Lângă Sala Sinodală, în partea dreaptă se află două saloane, unul roşu, altul albastru, care erau utilizate de mitropolit ca încăperi de primire în audienţă a unor ierarhi sau oaspeţi de seamă. În salonul roşu se aflau pictate tablourile în mărime naturală ale mitropoliţilor – Teofil Bendela (1874-1875), Teoctist Blajevici (1877-1879) – tablouri realizate în anul 1885 de Epaminonda Bucevschi. În acelaşi salon au mai fost pictaţi ulterior şi mitropoliţii Silvestru Andreievici-Morariu (1880-1895), Arcadie Ciupercovici (1895-1902) şi Vladimir Repta 1903-1924) de către pictorul Eugen Maximovici. În salonul albastru, pereţii erau decoraţi cu portretele în mărime naturală ale foştilor episcopi ai Bisericii Ortodoxe din Bucovina – Dositei Herescu (1781-1789), Daniil Vlahovici (1789-1822), Isaia Baloşescu (1823-1834) şi Eugenie Hacman (1835-1873).

Sar peste peripețiile, incendiile și jafurile prin care a trecut Palatul Mitropolitan în timpul celor două eliberări ale orașului de sub imperialismul românesc și merg dincolo de gard, pe latura de est, unde se află casa în care a locuit Sextil Pușcariu, iar după ce acesta a fost însărcinat să pună pe picioare o universitate românească la Cluj, în 1919, în imobil a locuit familia lui Florin Piersic. Aţi aflat deja amănuntele din reportajul care îl are protagonist pe Dragoş, mai menţionez doar că Sextil Puşcariu, unul dintre făuritorii Unirii care a activat la Cernăuţi, a fost al treilea profesor responsabil de catedra de limba română din capitala Bucovinei austriece, după Aron Pumnul şi IG Sbiera. Fosta Sextil Puşcariu, actuala Vovciuk, uneşte fosta Eusebie Popovici, actuala Hlavka şi fosta 11 Noiembrie, actuala 28 Iunie.

Coborâm până la întretăierea străzilor Universităţii şi Hmelniţki. Aici a fost cândva Biserica Luterană. Era încadrată de străzile Universităţii şi Cuza Vodă, actuala Lesia Ukrainka. Aceste două străzi îşi aveau capătul nordic în Strada Dragoş Vodă, cum s-a numit partea de Hmelniţki de la intersecţia cu Universităţii şi până în suburbia Roşa. Vom merge la vale, către Piaţa Fântânii, pe porţiunea de Hmelniţki numită Sfânta Treime pe vremea României Mari. La a doua intersecţie dăm de lunga 28 Iunie, fostă 11 Noiembrie. Românii au numit artera care leagă centrul oraşului (porneşte din dreptul Templului Evreiesc) de suburbia Clocucica (întinsă pe malul Prutului) şi merge pe curba de nivel dintre Gară (vale) şi Palatul Mitropolitan (deal), după ziua în care trupele române au intrat în Bucovina, chemate fiind să instaureze ordinea, atunci când austriecii s-au evaporat odată cu imperiul lor, iar ucrainenii umblau să-şi facă republică. Sovieticii au păstrat ideea, însă au botezat strada după ruşinoasa zi când Armata Română la braţ cu administraţia s-au retras, ascultând de Carol al II-lea, care a dat curs ultimatumului lui Stalin.

28 iunie 1940 este prima eliberare a oraşului Cernăuţi de sub jugul fascist românesc şi un argument pentru românofobia localnicilor amnezici când vine vorba de 22 iunie 1941. Acel 28 iunie 1940 reprezintă un capitol pe care evreii nu vor să-l amintească nicăieri, s-au purtat cumplit de batjocoritor cu Armata Română şi pe sovietici i-au aşteptat ca pe nişte mesageri ai lui Mesia. O mărturie aparţine lui Mardarie POPINCIUC, legionar născut la Mihoveni, lângă Suceava, în 1914, cu studii universitare la Cernăuți, fugit din țară în 1941, nu a mai văzut-o niciodată. La Buenos Aires, Argentina, i-a apărut, în 1982, primul volum al cărţii Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară, al doilea nu a mai apucat să-l scrie, deşi avea în plan. În luna iunie a anului 1940, când Regele Carol II a cedat rușilor Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța din Moldova, eu mă aflam pe Nistru, aproape de Hotin, unde transportasem un contingent de soldați trimiși pentru a întări trupele de pe graniță. Tocmai atunci a sosit și ordinul de retragere pe noua linie de frontieră.

Ofițerii și subofițerii activi din batalionul de acolo au luat-o la sănătoasa. Am rămas numai eu și cu Slt. de rezervă Roșca, cu care făcusem școala militară. Eu aș fi putut pleca liniștit pentru că nu aparțineam acelui batalion, dar nu m-a lăsat inima să-l părăsesc pe Roșca. Soldații, fără comandă, începuseră să fugă și ei. Ne-a costat destul să-i oprim, fiecare dintre noi cu o pușcă mitralieră în mână, să-i punem să încarce în căruțe tot ce era acolo, să-i încolonăm și să pornim spre noua linie a graniței, lângă orașul Siret. Roșca a luat comanda batalionului de infanterie, iar eu pe cea a companiei de mitraliere, a secției de tunuri contra tancurilor și a plutonului de mortiere. Cele patru companii de infanterie au început retragerea. În urma lor venea plutonul de mortiere încărcate pe căruțe, gata de tragere, către spatele coloanei. După ele veneau puștile mitraliere, la fel de încărcate în căruțe și gata de tragere. La sfârșit, cu aceeași misiune, veneau tunurile contra tancurilor. După vreo cinci ore de marș, ne-au ajuns din urmă câteva tancuri rusești.

Au strigat să le facem loc să treacă, dar când au văzut că nu-i luăm în seamă și eram dispuși să tragem, s-au oprit și au început să ne urmărească la o distanță de vreo doi kilometri. Cei ce ne-au dat destulă bătaie de cap au fost evreii de prin satele pe unde treceam. Ne batjocoreau, ne aruncau tot ce aveau la îndemână, ba chiar trăgeau cu arme de foc contra noastră. În această situație Roșca a pus în jurul coloanei de soldați, buni trăgători, cu ordin de a curăța pe oricine se apropia cu intenția de a ne ataca. Când au văzut că se răspunde la atacuri nu au mai apărut. Când am trecut orașul Siret, ne-am întâlnit cu ofițerii și subofițerii ce părăsiseră batalionul. Nu le cunoșteam numele, pentru că, după cum am spus, nu făceam parte din acea unitate. Vroiau să se încadreze în coloană. Dar Roșca nu i-a lăsat să se apropie de soldați. În cazarma din Suceava a dat raport colonelului de toate cele întâmplate. Ofițerii și subofițerii acelui batalion au fost trimiși imediat la alte unități.

Paul Goma a tratat amănunţit acest subiect în Săptămâna Roşie şi a adus o grămadă de dovezi ale umilinţelor şi terorii la care a fost supusă populaţia românească, în fuga ei haotică, de către compatrioţii evrei. A insistat atât de mult pe tema asta încât a fost numit antisemit. De când suntem guvernaţi de infama corectitudine politică, adevărurile sunt şi ele de mai multe feluri, unele se spun, altele se ţin sub tăcere. Dacă faptele românilor din perioada lui Antonescu trebuie să le ştie şi copiii de grădiniţă din România, cele ale evreilor români din perioada primei eliberări sunt ascunse cu şiretenie savantă, girată de academii, institute şi alte găşti cu pretenţii. O altă mărturie a halului în care evreii s-au purtat atunci cu compatrioţii lor români, nevoiţi să se evacueze în grabă, vine de la Nicolae IORGA. Acesta îşi exprima durerea şi năucirea în Neamul Românesc, la 6 iulie 1940, după cum puteţi vedea în rândurile din fotografia de mai jos. Calvarul pe care neamul românesc l-a trăit din vara lui 1940 până în vara lui 1941, în Basarabia şi nordul Bucovinei, intră mereu la Şi altele, deoarece românii sunt preocupaţi şi îndemnaţi să plângă la morminte străine.

Strada Hmelniţki şi arterele mai mici care o înţeapă, pe lungimea dintre Strada Universităţii şi Piaţa Fântânii, nu au mai prins reabilitarea în momentul Cernăuţi 600, deşi unele erau pe listă, astfel că de aproape zece ani stau decopertate sau sunt lăsate pur şi simplu în părăsire. Un exemplu cât se poate de sugestiv în acest sens este Strada Gorki, fostă Eminescu. Leagă Piaţa Dacia (Filarmonicii) de Strada George Tofan (Ivan Bohun). În apropierea clădirii care are o buhă pe acoperiş, de sub tencuiala unui perete iese la suprafaţă o inscripţie vagă, din care se poate descifra MARE DEPOZIT DE BĂUTURI SPIRTOASE, iar desenul din apropiere vine să confirme această urmă a României Mari.

Unde Sfânta Treime (Hmelniţki) întâlneşte Eminescu (Gorki) îşi are punctul de pornire o străduţă care iese în fosta George Tofan. Sovieticii au numit-o Novikov-Priboi, iar la ucraineni a rămas aşa. Aici a locuit IG Sbiera, urmaşul lui Aron Pumnul la conducerea catedrei de limba română a Gimnaziului, transferat apoi cu tot cu aceasta la nou-înfiinţata Universitate, în 1875. Încă de pe vremea austriecilor, strada a purtat numele IG Sbiera şi, cum era normal, românii l-au păstrat. De câteva luni, comunitatea românească a început demersurile pentru ca numele străzii să redevină IG Sbiera. Abia pe segmentul de la intersecţia cu Lev Tolstoi, fostă Anastasie Crimca, şi până la capătul din Piaţa Fântânii, prin 2016, trotuarele au început să prindă formă, fiind pavate, iar în carosabil s-au săpat gropi pentru a instala canale noi. În această intersecţie, unde se mai păstrează inscripţia românească Str. Anastasie Crimca 16, a fost atelierul sculptorului Dumitru Gorşcovschi, cel care a dat lumii, poate, cea mai frumoasă statuie a lui Mihai Eminescu. Din punct de vedere arhitectonic, fosta Sfânta Treime combină clădirile austriece cu Art Deco-urile româneşti interbelice. Renunţ să cobor până în Piaţa Fântânii şi mă îndrept spre Piaţa Filarmonicii, fostă Dacia, pe Lev Tolstoi, fostă Anastasie Crimca.

Cum se numeşte Piaţa Filarmonicii, te-ai aştepta ca fosta Dacia (Rudolfsplatz la austrieci) să fie dominată de Filarmonică, însă nu e deloc aşa. Clădirea cea mai impunătoare este fostul Hotel Bristol, actualmente având rol de cămin pentru studenţii medicinişti. George Enescu a trecut în numeroase rânduri pragul Societăţii de Muzică pentru a-i încânta pe cernăuţeni. Dintre cele 24 de concerte ale lui Enescu la Cernăuți majoritatea s-au desfășurat în sala Societății de Muzică (actualmente Filarmonica de Stat), pe pereții căreia azi este instalată o placă comemorativă cu lista muzicanților și interpreților „cu renume mondial” (S. Vorobchievici, A. Grijmali, E. Sauer, E. Caruso, S. Krushelnitzka, M. Levițkii, E. Mandicevschi, M. Mentzinskii, K. Miculi, P. Robson, A. Rubinstein, O. Rusnac, J. Tibo, G. Hotkevici, F. Șaliapin, I. Smidt), dar din care lipsește, desigur, George Enescu. Pe inestimabilul blog al lui Dragoş găsiţi întreaga poveste a legăturii lui George Enescu cu oraşul de pe Prut, marcată de prietenia muzicianului cu istoricul Ion Nistor. Această piaţă are mai puţină personalitate decât celelalte mai răsărite prin care ne-am plimbat. În vremea României Mari, Filarmonica era încadrată de străzile Tudor Flondor (azi Beethoven) şi Ciprian Porumbescu (azi Ceaikovski), iar din faţa ei pornea în vale, către Biserica Sf. Parascheva, Strada Hurmuzachi, porţiune care se vede integral în poze. Nu se poate să nu dai, în aceşti ani, peste magazine cernăuţene unde, destul de sugestiv, ţi se arată de la intrare că nu au la vânzare produse ruseşti.

Strada Hurmuzachi şi Strada Avram Iancu, pe care vom merge mai departe, au fost unite de sovietici sub numele Zankoveţka. Cam la jumătatea distanţei dintre Piaţa Filarmonicii şi fostul Templu Evreiesc, pe peretele unei clădiri, veţi găsi o placă din care veţi afla că acolo a stat Traian Popovici. Acesta a fost primar al Cernăuţului din august 1941 până în iulie 1942 şi prin chichiţe birocratice a salvat de la deportarea în Transnistria în jur de 20 de mii de evrei. Tot pe această stradă a stat în gazdă Ciprian Porumbescu, până să-l cazeze austriecii la puşcărie, pentru că şi-a permis să trimită o telegramă de condoleanţe Primăriei Iaşi, care comemora 100 de ani de la asasinarea voievodului Grigore al III-lea Ghica, tocmai cel care s-a opus din răsputeri ca nordul Moldovei să intre pe mâna nemţilor.

Legea desovietizării a adus câteva schimbări la Cernăuți. Ne-am întâlnit deja cu Eroii Maidanului care au luat locul Armatei Roșii, acum a venit vremea să dăm de Bandera, cel care l-a șters pe Vatutin de pe indicatoare, mareșalul sovietic tronează încă lângă Rada Supremă din Kiev. În România Mare strada a purtat numele lui Iacob Zadik, generalul care a avut șansa istorică să aducă Armata Română la Cernăuți în 1918. În cadrul postării dedicată plimbărilor mele prin Liov, voi dezvolta subiectul Stepan Bandera, erou pentru ucraineni, bandit pentru comuniști și devianții multiculti. De lângă statuia lui Eminescu până în Piața Teatrului, unde e și intersecția cu actuala Stradă Eminescu (botezată așa de sovietici și menținută de ucraineni), ne plimbăm pe sub fostul Palat Național Cultural al Românilor, o clădire proiectată de Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă.

Atipicul edificiu pentru cocheta piață era aproape gata când românii au pierdut orașul Cernăuți. După cum deja v-ați obișnuit, recurg la blogul lui Dragoș, dar numai pentru un fragment, restul descoperiți singuri. În Decretul-Lege pentru aprobarea Convenţiei relativ la Palatul Cultural din Cernăuţi din 9 iulie 1937 se convenea ca părţile contractante (Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina şi Fondul bisericesc ortodox român al Mitropoliei Bucovinei) să „clădească împreună în Cernăuţi Palatul cultural naţional, destinat în întregime şi pentru totdeauna exclusiv scopurilor culturale ale naţiunii române şi pentru trebuinţa Fondului bisericesc.” Clădirea trebuia să fie demnă de activitatea naţională şi culturală a ambelor instituţiuni din timpul guvernării austriece, activitate căreia i se datora în mare parte conservarea spiritului şi substanţei româneşti în acel timp pe aceste meleguri strămoşeşti.

Iniţiatorii construcţiei, în persoana mitropolitului Visarion şi preşedintelui Societăţii Grigore Nandriş, nu au trecut cu vederea nici consideraţiunile de ordin practic şi construcţia a fost concepută în mare parte ca o investiţiune de capital aducătoare de venit prin închirieri de localuri de restaurante, cinematograf, camere de hotel etc. Este încă una dintre acele clădiri construite din cărămizi inscripționate Frăția și Patria. Cum în România componentă a muribundei UE au apărut tot felul de grofi, grofuleți, ițici și iohaniși care au cerut și primit foste proprietăți, când Ucraina, nu știu dacă în actuala componență, va face acest pas, va trebui să retrocedeze la greu comunității românești, ați văzut deja multe dintre imobilele în cauză și veți mai vedea vreo câteva.

Fosta Zadik, sovieto-ucraineana Vatutin, euromaidanista Bandera se termină în Adam Mikiewicz, aproape de capătul dinspre Ivan Franko. De aici privirea cuprinde întreaga arteră până la capătul din vale de lângă Templul Evreiesc. Trece pe latura estică a Administrației Regionale de Stat, fostul Palat de Justiție din perioada României Mari. În fața acestei clădiri cu greutate descoperi o piațetă lunguiață care a purtat numele Bogdan Vodă, acum se numește Mihail Hrușevski. În perioada Maidanului, aici a fost centrul revoltei cernăuțene. Atunci, un jurnalist din Suceava, Dinu Zară, a făcut un material pentru ziarul Adevărul. Cum era de așteptat, securitatea ucraineană l-a recompensat cu interdicție de intrare în statul vecin și prieten pentru mai mulți ani.

Am revenit în Piața Teatrului, fostă Vasile Alecsandri, fostă Elizabethplatz, cea mai frumoasă a orașului Cernăuți, pe care arhitectul Șciusev o considera chiar una dintre cele mai frumoase piețe mici ale Europei. Spre est avem Gimnaziul și turnul Primăriei ne arată unde a fost Piața Unirii, spre sud sediul principal al Universității Bucovinene de Medicină, fosta Cameră de Comerț și Meserii în vremea României Mari, iar spre vest găsim Teatrul. Pe latura nordică sunt două clădiri complet diferite din punct de vedere arhitectural, despre Palatul Cultural Național al Românilor am vorbit și a mai rămas fosta Casă a Evreilor, acum Palatul Cultural Central din Cernăuți. Pentru a da măreție clădirilor din jur, piața a fost săpată, iar pe trotuarele exterioare sunt implantate niște stele cu numele unor vedete pe care le-a dat zona, mai țin minte acum doar un nume: Sofia Rotaru, născută la Marșenița pe malul Prutului.

După prima eliberare, atunci când sărbătoreau revoluţia bolşevică, sovieticii au dezvelit statuia lui Lenin, în faţa Teatruluila 7 noiembrie 1940În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, la ora 02:00, Armata Română primește de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!” România intra atunci în războiul de eliberare a Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub criminala ocupație a Uniunii Sovietice, provincii răpite printr-un dictat ce retrasa zonele de influență ale Germaniei naziste și Rusiei bolșevice, Pactul Ribentropp – Molotov, semnat la 23 august 1939. România pierduse în 1940, pe lângă Basarabia și nordul Bucovinei, și Transilvania de Nord, dar și două județe din sudul Dobrogei, Caliacra și Durostor.

Bătălia pentru Basarabia și Bucovina de Nord a impus și pierderi în vieți omenești, răniți și dispăruți. Au fost angajate în operațiunile militare efectivele celor două armate (peste 450.000 de militari români), care totalizau 12 divizii de infanterie, o divizie blindată și 6 brigăzi independente, precum și aviația militară (672 de avioane, dintre care 219 de bombardament și 146 de vânătoare) și forța maritimă (3 distrugătoare, două submarine și alte vase mici)La 27 iulie 1941, întreg teritoriul istoric românesc din Est fusese eliberat. Populația românească din provinciile istorice a salutat cu entuziasm eliberarea și a oferit momente de fraternitate deosebite.

Până la acest punct atât Conducătorul statului, general Ion Antonescu, cât și mare parte a politicienilor români căzuseră de acord că eliberarea trecea drept obiectiv al politicii naționale. „Dacă mor – este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep, aș face la fel …”, avea să spună Mareșalul mamei sale în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuție de la Jilava, după cum amintește profesorul Gheorghe Buzatu. Am preluat de aici. Pentru că locul le-a purtat ghinion, după a doua eliberare, sovieticii au ridicat nelipsita statuie a lui Lenin din ţările surori care au avut un frate mai mare ce le-a purat de grijă, în Piaţa Centrală, fostă a Unirii.

Clădirea Teatrului datează din 1905 şi, după cum ne-a spus Dragoş în reportaj, a fost construită de o companie care a ridicat asemenea imobile în toată Europa Răsăriteană, inclusiv la Iaşi şi Odesa. Imediat după Marea Unire este cerut la Cernăuţi un Teatru Naţional, însă aşa ceva se întâmplă abia în 1922, în urma unor proteste energice ale celor din reactivata Societate Arboroasa. Teatrul Naţional din Cernăuţi a funcţionat între 1922 şi 1935, atunci când, din raţiuni de buget, au fost închise încă două naţionale, cele de la Chişinău şi Craiova. Unul dintre cei mai longevivi directori a fost Victor Ion Popa, iar dintre actori amintesc pe Mişu Fotino (tatăl), Alice Sturdza, Ovid Brădescu, Lilly Bulandra, Nae Bulandra, Ilie Cernea, Jules Cazaban şi Nello Bucevschi. Statuia Olgăi Kobileanska a fost instalată de sovietici abia în 1980. Pe vremea României Mari nu a existat niciun monument al lui Vasile Alecsandri în piaţa care i-a purtat numele.

Ies în spatele Teatrului pe Strada Lîsenko, fostă Ion Grămadă, exact unde se intersectează cu Strada Goethe şi merg destul de puţin către vest, unde se află o piaţetă fără nume. În dreptul Bibliotecii Universităţii, Strada Lesia Ukrainka, fostă Cuza Vodă, este punct terminus pentru Skovorodi (Tomaşciuc), care vine dinspre Universităţii şi Lîsenko (Ion Grămadă), care porneşte din Piaţa Teatrului (Vasile Alecsandri). De aici, pleacă spre vest, pe lângă întinsul Parc Schiller, fost Regina Elisabeta, cea mai importantă arteră care leagă zona centrală de suburbia Roşa. Actuala Kiev, fostă Radu cel Mare, este o stradă construită sută la sută în perioada României Mari şi asta o arată arhitectura şi faptul că pe vremea austriecilor nu purta nicio denumire, fiind considerată un drum oarecare.

Puţin mai la deal pe Lesia Ukrainka, fostă Cuza Vodă, chiar în dreptul fostului Cinematograf Scala, întâlnim cealaltă stradă care vine din Piaţa Teatrului, fostă Vasile Alecsandri. Strada Schiller şi-a păstrat numele în toate regimurile. Segmentul de până la intersecţia cu Sidi Tal, fostă Locotenent Breabăn, străduţă care iese în laterala clădirii Administraţiei Regionale, poate fi considerat integral româneasc. Nu ştiu ce să spun despre clădirea din cărămidă roşie, însă cu privire la cea inscripţionată POLICLINICA nu am niciun dubiu.

Unde Lesia Ukrainka, fostă Cuza Vodă, întâlneşte actuala şi fosta Adam Mikiewicz, strada care trece pe latura sudică a Administraţiei Regionale, fostul Palat de Justiţie din perioada României Mari şi se opreşte în Ivan Franko, fostă Constantin Brâncoveanu, prima pe care ne-am plimbat, observăm că am urcat destul de mult în comparaţie cu fostul Palat Mitropolitan. Din acest punct către vest porneşte Strada Glinka, fostă a Uzinei. De aici avem o panoramă destul de largă asupra suburbiei Roşa, care se întinde din zona centrală până sub turnul televiziunii de pe Ţeţina, locul unde a fost cetatea domnitorilor Moldovei de demult. Roşa este locuită încă, într-o proporţie semnificativă, de români. Către capătul său sudic, fosta Cuza Vodă urcă abrupt pe lângă vechiul sediu al pompierilor, aflat în apropierea fostei Pieţe Ghica Vodă. În dreptul intrării principale a penitenciarului, se intersectează într-un unghi foarte ascuţit cu Strada Kotliarevsko, fostă Titu Maiorescu. Aceasta din urmă este singura arteră care uneşte, în linie dreaptă, Piaţa Catedralei, fostă Ghica Vodă, cu Piaţa Teatrului, fostă Vasile Alecsandri. Trece pe latura vestică a clădirii Administraţiei Regionale, aflată cam la jumătatea distanței dintre cele două piețe. Cuza Vodă (Lesia Ukrainka) și Titu Maiorescu (Kotliarevsko) sunt foarte bogate în blocuri Art Deco din vremea României Mari. Probabil că deja v-aţi plictisit de ele, le vedeţi peste tot în centrul Cernăuțului.

Din nou în Piața Ghica Vodă și de data asta o voi părăsi pentru ultima oară în acest material. E vremea să aflăm despre a doua eliberare de sub fasciștii români a orașului Cernăuți. Preiau de aici. Declanşată la sfârşitul lui decembrie 1943, ofensiva de iarnă a Armatei Roşii s-a desfăşurat pe întreaga lungime a frontului, reuşind să-l străpungă şi să se apropie de graniţele României. Glanz sugerează că Stalin cerea această presiune pe întregul front având convingerea că apărarea trebuia să cedeze în anumite sectoare. După o scurtă acalmie, ofensiva sovietică a fost reluată în martie 1944. Frontul 1 Ucrainean, comandat de mareşalul Gheorghi Jukov, a desfăşurat operaţiunea Proskurov-Cernăuţi; Frontul 2 Ucrainean (mareșalul Ivan Konev), operaţiunea Uman-Botoşani, iar Frontul 3 Ucrainean (generalul de armată Rodion Malinovski), operaţiunea Odessa.

La sfârşitul lui martie 1944, unităţi aflate în subordinea lui Jukov au realizat câteva capete de pod la vest de Nistru. La 29 martie, Cernăuţiul a fost ocupat de Corpul 11 tancuri şi Divizia 11 infanterie, trupele sovietice atingând ulterior un aliniament de 100 km între Kolomeea şi localitatea Margina, la poalele Carpaţilor Orientali. Concomitent, Frontul 2 Ucrainean a străpuns apărarea germană, forţând Nistrul la 18 martie 1944 şi intrând pe teritoriul românesc; din capul de pod realizat, unităţile sovietice au continuat atacul, depăşind Prutul şi Siretul şi cucerind succesiv Soroca, Bălţi, Botoşani şi Rădăuţi. Frontul 3 ucrainean şi-a dirijat o parte din forţe spre Tiraspol şi Odessa. Pentru a nu fi încercuite, armatele 6 germană şi 3 română s-au retras pe Nistru. La mijlocul lunii aprilie, sovieticii au cucerit Tiraspolul, au forţat Nistrul şi au realizat un cap de pod la sud de Tighina.

Și cu aceasta ne-am luat Adio de la Cernăuți, mai ales după ce președintele Emil Constantinescu a semnat acel infam tratat cu Ucraina, cică fără el nu pupam NATO. Așadar, paralelă cu Holovna, Popovici și Eroii Maidanului, dar localizată cel mai la vest, avem Strada 29 Martie, care e compusă din fostele străzi românești Pitei și Vasile Conta și duce din Piața Ghica Vodă (Soborna) până în locul unde se întâlnește zona centrală cu suburbia Mănăstiriște, la doi pași de casa lui Aron Pumnul. Porțiunea de la intersecția cu fosta Bolintineanu, străduța prin care vedem Biserica Iezuită și până la capătul din Pumnul, s-a numit Vasile Conta, restul a fost Strada Pitei. Mai subliniez o chestiune, ucrainenii, pentru a fugi de limba rusă, folosesc denumirile populare pentru lunile anului. La ruși e 29 Marta, la ucraineni e 29 Bereznia, în română ar fi 29 Mărțișor.

Strada care înconjoară suburbia Mănăstiriște în partea dinspre suburbia Roșa, care se vede în depărtare în prima fotografie, cele două fiind despărțite de o gârlă, încă de pe vremea austriecilor s-a numit Pumnulgasse. Românii, cum era logic, au păstrat numele și oficial i-au spus Strada Aron Pumnul. Sovieticii au împărțit-o în Sedova și Libavska, ucrainenii au mers pe calea de mijloc, Sedova a redevenit Aron Pumnul, iar Libavska și-a păstrat numele sovietic. Aron Pumnul s-a născut lângă Făgăraş, a studiat la Blaj, Cluj şi Viena, iar anul 1848 l-a prins la Blaj. Mai departe ne spune Ion DRĂGUȘANUL în Mărturisitorii, vol. 1: În 1848, Pumnul a scris „Prochiemarea“ pentru participarea la Adunarea Poporului la Blaj din 30 aprilie 1848, agitând tineretul şi atrăgând nemulţumirea episcopului, dar şi ura ungurilor, aşa că, imediat după încheierea Adunării, pentru că făcuse parte din Comitetul Dirigent al Adunării de la Blaj, alături de Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, D. Boeriu, Al. Bătrânceanu, Nicolae Bălăşescu şi Constantin Roman, pentru a se salva (în 28 septembrie, ungurii nu vor ezita să-l asasineze pe contele Lamberg, generalisimul împărătesc), a trecut munţii, în Valahia, şi a mărşăluit până la Bucureşti, unde, îmbolnăvindu-se de holeră şi zăcând sub un gard, a fost la un pas de moarte. După ce a biruit, cât de cât, holera, Pumnul a plecat, tot pe jos, spre Moldova.

La Focşani, a fost arestat şi dus sub escortă la Iaşi. În cele din urmă, mereu megieş cu moartea, Arune Pumnul izbuteşte să intre în Bucovina, pe la Mamorniţa, şi să ajungă la Cernăuţi, unde-l va căuta pe Iraclie Porumbescu, singurul bucovinean despre care auzise la Iaşi că l-ar putea ajuta. La Cernăuţi, datorită insistenţelor Hurmuzăcheştilor, urma să se înfiinţeze, ca urmare a emisului nr. 64.966 din 6 septembrie 1848, prin care guberniul din Lemberg dispunea să se înfiinţeze, pe spesele Fondului Religionar, catedra de limba română a Gimnaziului superior, prima catedră de limba română din Bucovina, funcţie pentru care candida şi ierarhul stihuitor Teoctist Blajevici, dar şi misionariat pe care dorea să şi-l asume Aron Pumnul. Susţinut de boierii Hurmuzachi, care făceau parte din comisia de examinare, ba, tacit, chiar şi de contracandidatul Teoctist Blajevici, Pumnul devine, începând cu 12 februarie 1849, profesor suplinitor, iar din 1852 profesor definitiv, care trudeşte la elaborarea unei cărţi de lectură, pe care o va numi „Lepturar“, care se va publica, în patru tomuri, cuprinzând şase volume, în perioada 1862-1865, şi o gramatică (numai partea analitică), scrisă în germană şi română, publicată la Viena, în 1864, sub titlul „Grammatik de rumanischen Sprache fur Mittelschulen“.

„Lepturar“ înseamnă, înainte de toate, o adevărată istorie-antologie a scrisului românesc de până în vremea lui Arune Pumnul şi, împreună cu „Epigonii“ lui Eminescu, poem care-şi are rădăcinile în „Lepturar“, o superbă solidarizare cu începuturile culturii româneşti. Constantin Morariu, pe bună dreptate entuziasmat, susţine că „Lepturariul acesta sau cartea aceasta de cetire este făcută cu atâta măiestrie, încât un neamţ învăţat a zis că, pe vremea aceea, nici nemţii nu aveau o carte de cetire nemţească aşa de iscusită“De unde şi-a scos Aron Pumnul materialul pentru manualele sale? Pentru că trebuie să se cunoască şi un alt amănunt: că aproape toate bucăţile lepturarelor sunt originale, din scriitori români şi numai foarte puţine traduceri. Să mai ţinem seama şi de împrejurarea că, pe atunci, legătura între Bucovina şi celelalte provincii româneşti era foarte anevoioasă. Nu exista linie ferată: primul tren, care leagă Bucovina de vestul monarhiei austriace, a intrat în Cernăuţi în anul 1866, iar primul tren ajunge la graniţa de la Burdujeni în 1869, deci după ce apăruseră toate manualele lui Aron Pumnul…Manualele cursului inferior sunt menite, îndeobşte, să dea tineretului şcolar primele elemente de educaţie, să-i formeze sufletul, să-i infiltreze idei nobile, care, apoi, să-l călăuzească toată viaţa.

Pentru a trezi în tineret conştiinţa demnităţii naţionale, Aron Pumnul pune în manualele sale aproape numai bucăţi luate din scriitori români şi anume din scriitorii clasici români… În fruntea lor întâlnim nume ca Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu, Asachi, George Sion, Costache Negruzzi ş.a. … Ca cel mai scump tezaur al fiecărui Român este prezentată limba lui. Semnul specific al unei naţiuni este limba, căci, spune Aron Pumnul, în motto la „Neatârnarea limbii române“: „Poporul este trupul naţiunii, iar limba este sufletul. Pentru aceea, precum trupul fără suflet este mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea este dumnezeescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba sa în toate trebuinţele vieţii: în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune“. Din casa lui Aron Pumnul se păstrează numai un imobil și acela cu tot felul de îmbunătățiri. Comunitatea românească se chinuie de vreo 20 de ani să intre în posesia acestuia. În curte a ridicat o statuie a lui Eminescu, pe vremea URSS, în 1989, când a permis acest lucru regimul de deschidere al lui Gorbaciov. Deci cu un deceniu înaintea celei pe care am văzut-o în oraș. În ultima vreme, datorită situației din Ucraina și prieteniei cu România, pașii, pentru ca acest imobil să ajungă Muzeul Mihai Eminescu din Cernăuți, s-au făcut ceva mai repejor.

Prezența lui Grigore Vieru la dezvelirea bustului din curtea casei lui Aron Pumnul nu a fost deloc întâmplătoare, poetul basarabean s-a născut în România Mare, în fostul județ Hotin, foarte aproape de Cernăuți și ecourile eminesciene ale orașului îi erau destul de familiare. După cum amintea și Nicolae Iorga, Mihai Eminescu fiind mai mic ca vârstă, a fost dat în seama fraților Vasile și Ion Bumbac care cu toții locuiau în gazdă la profesorul Aron Pumnul. Cu ei mai locuiau și Șerban, Nicu, Iorgu și Ilie, frați ai lui Mihai. La început rezultatele la învățătură ale copilului Mihai Eminovici erau bune și foarte bune, fiind sub stricta supraveghere a fraților Vasile și Ion Bumbac care erau meditatori („Instructoren”) în casa lui Aron Pumnul. Din această perioada Vasile Bumbac își amintește că Mihai i-a recitat o elegie a lui Vasile Alecsandri și că la vârsta de opt ani, el: „era naiv, veșnic râzând și recitând pe de rost balade populare. Avea o memorie excelentă și era de toți agreat” (Aurel Vasiliu). Între Vasile Bumbac și Mihai Eminescu se va lega o trainică prietenie pentru timp îndelungat. Din Mihai BOCANCEA, Ionuț-Mihai NACU Vasile Bumbac – Profesor, literat și patriot român – Scurtă biografie). Imobilul în care a fost biblioteca lui Aron Pumnul, unde erau găzduiți elevii, era amplasat în aceeași curte, în partea stângă a casei. Sunt curios și nerăbdător să văd ce vor face românii cernăuțeni cu și în acest spațiu.

Aproape de piaţa de lângă Biserica Iezuită a fost o toloacă pe care Eminescu juca fotbal cu ceilalţi elevi găzduiţi în casa lui Aron Pumnul. Din acest loc, străbătut acum de Bulevardul Eroii Maidanului, ne deplasăm în direcţia Cuciurul Mare, tocmai la ieşire din oraş. În suburbia Hodilău, singura localitate ce se găseşte între Cernăuţi şi Cuciurul Mare, este amenajat cimitirul nou al oraşului. De data asta nu m-au interesat personalităţile, ci zecile de morminte ale oamenilor simpli care au căzut pe Maidan şi în Donbas. Presa de limbă română de la Cernăuţi, indiferent dacă e aservită Kievului, Bucureştilor sau independentă, când cădea pe front câte un locuitor al regiunii, titra că a murit un bucovinean. Nu se preciza etnia, greşeală care persistă încă pe monumentul de la Fântâna Albă. Ştiriştii din România umpleau apoi ecranele cu galben şi negru, plângându-i pe românii ce mor în Donbas.

Ei nu erau și nu sunt capabili să priceapă termenul artificial bucovinean, credeau şi cred că orice bucovinean e automat român. Există etnici români care au căzut în est, dar numărul lor este infim, majoritatea covârşitoare o reprezintă etnicii ucraineni. Ucraina plăteşte în aceşti ani preţul independenţei adevărate, adică a ruperii de Rusia. Timpul cadourilor staliniste şi hruşcioviste a expirat atunci când Kievul s-a îndreptat către vest. Cu cât aceste morminte acoperite de coroane galben-albastre se înmulţesc, cu atât prăpastia ce se cască faţă de Moscova se lărgeşte, iar ura faţa de tot ce e rusesc atinge cote la care reconcilierea e exclusă. Războiul acesta parşiv transformă un stat croit de Stalin, cu creionul de tâmplărie, într-o ţară cu conştiinţă naţională. Gura de aer pe care românii din Ucraina au luat-o în aceşti ani se datorează războiului din est şi, până la urmă, statul vecin a înţeles că România este prietenul său cel mai bun.

Dacă nu ați fost niciodată la Cernăuți, veți auzi repetat obsesiv și cretin clișeul că acolo e mica Vienă, o prostie care se spune despre fiecare oraș mai răsărit care a făcut parte din Imperiul Austro-ungar. După cum v-am spus mai sus, când umblu prin Cernăuți, de multe ori, am senzația că mă plimb prin București. Prin ce ne arată, Cernăuțul este unic, nu este nici micul X, nici marele Y, este un oraș aparte cum nu mai există altul în lume și asta se datorează moștenirii vechii Moldove, clădirii austriece, suflului românesc și sovieticilor care nu au dărâmat, deși le-a trecut prin cap. Ce mai fac românii cernăuţeni la un veac de la Marea Unire şi ce ar trebui să mai facă România pentru ei? Ne spune Dumitru Covalciuc.

Între timp, exact când ucrainenii făceau pasul de la popor la națiune, s-au gândit că cea mai bună soluție pentru a scăpa de ruși, mai ales de influența lor prin limbă, este eliminarea învățământului în alte limbi decât cea ucraineană. Fiind un stat desenat de Stalin, această măsură a adus Ucraina în relații proaste cu TOȚI vecinii. Cum așa ceva nu și-au permis nici sovieticii, din cauza nerăbdării, Ucraina riscă să facă implozie. Dacă rușii vor decide că e cazul să ducă războiul la alte cote, statul vecin se va trezi fără niciun aliat și dacă pune botul la vrăjeala cu americanii, va păți ca România în anii 1950. Eu am prins moșnegi care au așteptat americanii toată viața.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s