Naţiunea civică moldovenească, fază intermediară în revenirea de la homo sovieticus la român [2/71]

La un veac de la Marea Unire, un sfert în cadrul Regatului României, jumătate la cheremul samavolniciei sovietice şi ultimul sfert de independenţă cu trupe ruse de ocupaţie pe fâşia estică a teritoriului Republicii Moldova, populaţia românească de peste Prut se află în halta naţiunea civică moldovenească. O fază intermediară a revenirii convulsive şi greoaie de la homo sovieticus la român. Cu prilejul câtorva vizite pe care le-am făcut în capitala Republicii Moldova, în 2013, 2015 şi 2016, am căutat să înţeleg viteza şi ritmul acestui proces. Simbolurile homo sovieticus sunt încă puternice, deşi în disoluţie, iar cele româneşti îşi fac loc, oarecum timid pentru aşteptările unui unionist declarat cum sunt, în umbra celor dintâi. În perioada României Mari, Chişinăul avea 117 mii de locuitori, era al doilea oraş al ţării şi reşedinţa judeţului Lăpuşna. Un judeţ Lăpuşna, cu reşedinţa la Hânceşti, a existat pe harta Republicii Moldova între 1998 şi 2003, an în care s-a trecut din nou la raioanele atât de dragi lui Voronin.

Chişinăul anului 2017 este o structură teritorială care încorporează un municipiu împărţit în cinci sectoare, şase oraşe şi douăsprezece comune. Cele cinci sectoare numără aproape 700 de mii de locuitori, iar restul localităţilor încă 100 de mii de suflete. În Chişinău este concentrată cam a treia parte a populaţiei Republicii Moldova, iar etnicii români, dintre care mare parte se declară moldoveni, reprezintă trei sferturi din aceasta. Clădirile istorice au fost construite din calcar, piatra fiind scoasă din carierele aflate în apropiere. Chişinăului i s-a spus Oraşul din piatră albă şi asta a inspirat imnul său din perioada sovietică, interpretat de Sofia Rotaru pe muzica lui Eugen Doga.

Mergând pe urmele pietrei albe ajung la Cricova, unul dintre cele şase oraşe ale unităţii administrativ-teritoriale Chişinău. E un nume cunoscut în lume datorită vinului. În jurul Chişinăului există două crame foarte apreciate deschise publicului: Cricova şi Mileştii Mici, dar numai Cricova poate fi vizitată dacă vii pe jos, la Mileştii Mici e neapărat să ai maşină. Din Chişinău ajungi la Cricova cu autobuzul nr. 2. Staţia de plecare e la intersecţia străzilor Vasile Alecsandri şi Alexandru cel Bun şi faci vreo jumătate de oră dacă traficul nu e aglomerat. Cobori în staţia din apropierea monumentului dedicat eroilor Marelui Război de Apărare a Patriei, imediat ce treci de puşcărie şi apoi mergi pe jos vreo câteva minute până la gura beciului, pe o vale cu iazuri, unde piatra albă se descoperă vederii. URSS producea vinuri de calitate în trei locuri: Georgia, Crimeea şi Basarabia. În anii ’50 ai secolului trecut s-au pus bazele unei adevărate industrii de vinificaţie cu scopul de a acoperi cererea internă sovietică, dar care să şi livreze produse de calitate la export. Nevoia unui spaţiu de stocare conform a făcut ca grotele de la Cricova, din care se scotea piatra albă, să fie ochite de Petru Ungureanu, un oenolog însărcinat de sovietici să pună pe picioare vinificaţia la nivel industrial în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Din 1955 se produc în aceste galerii vinuri de marcă şi din 1980 vinuri spumante, cunoscute ca şampanie.

Plimbarea prin oraşul subteran se face cu un trenuleţ electric. Temperatura în interior este constantă, iar dacă mergi în anotimpul cald, ai nevoie de haine groase, asta la intrare. La ieşire vinul îşi face efectul şi deja hainele groase nu mai sunt necesare. Sunt 80 de km de galerii, în care temperatura este între 10 şi 12 grade Celsius, iar umiditatea din aer se menţine pe la 97-98%. Pe saitul vinăriei poţi alege ce fel de tur doreşti, cu degustare sau nu, cu suvenir sau nu. Eşti purtat prin galerii şi ţi se povesteşte despre istoria grotelor, despre vinuri, despre producerea spumantului, ţi se arată vinurile de colecţie, unele foarte vechi, treci pe la panoul de onoare cu personalităţile care au coborât în beciuri, dintre care doar Gagarin a rezistat două zile, apoi are loc degustarea, dacă ai plătit pentru ea. Sunt mai multe săli amenajate, între care unele de protocol, în care ajung toţi oaspeţii de la Chişinău pentru degustare cât îi ţine. Cricova e unul dintre obiectivele foarte facile şi niciodată ratate de turiştii din România. În special cei care trec Prutul pentru vinuri, dulciuri şi gagici.

Coloana vertebrală a Chişinăului e Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar buricul Piaţa Marii Adunări Naţionale. Simbolul e statuia lui Ştefan cel Mare, cu toate că unii pun pe acelaşi nivel şi Arcul de Triumf din perioada ţaristă. Încă de la primele derapaje moldoveniste, simbolul Ştefan cel Mare a fost folosit până la epuizare pentru a diferenţia moldovenii de români. Naţiunea civică moldovenească vrea să facă din el un liant între băştinaşi şi alolingvii pripăşiţi peste Prut încă de pe timpul guberniei ţariste Basarabia. Statuia voievodului este plasată la intersecţia bulevardului cu Strada Mitropolit Bănulescu-Bodoni, într-un colţ al Grădinii Publice Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aleea Clasicilor din parc este o adevărată lecţie de românism, însă aproape de fântâna arteziană, cocoţat foarte sus şi plasat central se află Puşkin. Statuile reprezentanţilor culture române se înmulţesc de la an la an, dar Puşkin tot ultracentral rămâne, ceea ce nu se poate spune despre Lenin, care a dispărut din centrul Chişinăului, însă nu de tot.

Cu Puşkin şi Lenin ne vom întâlni mai la vale, acum e rândul lui Ştefan cel Mare. Statuia lui Ştefan cel Mare a fost turnată la Bucureşti în 1927 din bronzul provenit din şase tunuri capturate de la turci în Războiul de Independenţă. A fost inaugurată în 1928 cu prilejul sărbătoririi a zece ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul României. În 1940, la prima invazie sovietică, a fost dusă la Vaslui, a revenit la Chişinău în 1942, însă în 1944 a fost din nou evacuată, de data asta la Craiova. În 1945 sovieticii au revendicat-o ca bun cultural scos din URSS. A folosit o perioadă propagandei moldoveniste, însă pe vremea lui Brejnev s-a considerat că nu mai e utilă şi numai protestele românilor din Chişinău au salvat-o, dar a fost mutată în interiorul grădiii publice, pentru a nu fi vizibilă de la stradă. Abia în 1990 revine pe locul iniţial şi i se restabileşte soclul în forma originală cu tot cu inscripţiile din 1928.

Exact în locul cel mai impregnat de românism, la doi paşi de Aleea Clasicilor şi statuia lui Ştefan cel Mare, se păstrează o inscripţie în limba moldovenească, română în grafie chirilică. Mi-au trebuit multe treceri pe acolo să-mi dau seamă că există acea vrăjeală, tipic comunistă, despre o aşa-numită primă manifestaţie a oamenilor muncii din Chişinău care a avut loc acolo. E musai să înţelegeţi ce este naţiunea civică moldovenească, cui a servit, de ce nu mai are viaţă lungă şi pentru a anticipa care va fi următorul pas în revenirea la românism. Pot spune că personajul pozitiv al acestei perioade a fost obscurul premier Chiril Gaburici. Nu ştiu dacă-şi mai aminteşte careva de el, dar pentru mine a fost important gestul său din 2015 de a lăsa românii din România să intre în Republica Moldova doar cu cartea de identitate.

Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt este trasat pe direcţia NV-SE, capătul nordic e în Piaţa Dimitrie Cantemir, iar cel sudic în Piaţa Naţiunilor Unite. Aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele două capete se află Piaţa Marii Adunări Naţionale. De o parte şi de alta a sa avem Guvernul Republicii Moldova şi Scuarul Catedralei Naşterea Domnului. Înainte de anexarea ţaristă a jumătăţii răsăritene a ţării în 1812, Chişinăul era o localitate oarecare pe harta Moldovei, însă pentru că poziţia le convenea de minune, ruşii au făcut din acesta capitala guberniei. Rusificarea a mers prost şi foarte prost până s-a descoperit soluţia minune utilizată şi astăzi de Moscova. Rusificarea prin biserica pravoslavnică. Pentru că era nevoie de un centru religios, încă din 1817, mitropolitul Bănulescu-Bodoni solicită construcţia unei catedrale şi indică exact locul unde aceasta să fie ridicată.

El nu a mai prins-o, deoarece planul său s-a realizat tocmai între 1832 şi 1836. În interiorul acesteia se află mai multe morminte, între care am remarcat pe cel al unui arhiepiscop pe nume Antonie, indicat de Nicolae Iorga drept un pivot al rusificării guberniei Basarabia prin biserică. Arcul de Triumf, plasat exact între catedrală şi sediul guvernului, cunoscut şi sub denumirile Porţile Sfinte, Arcul Victoriei sau Arcul Biruinţei, este un vestigiu ţarist ce datează de la 1840-1841, ridicat pentru a comemora unul dintre multele războaie ruso-turce. Anul 2016 a adus o surpriză plăcută într-un Chişinău năclăit în drojdiile confruntării dintre ievrapienism şi rusism, ambele zbierate de adepţii naţiunii civice moldoveneşti. Monumentul celor trei martiri basarabeni: Mateevici, Murafa și Hodorogea, morți în 1917, a fost refăcut pe locul iniţial. Prima versiune a acestuia a existat din 1922 până în 1962.

Toate manifestaţiile importante din Chişinău au loc în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Fie că sunt de bucurie sau, mai ales, de revoltă. Exemplul cel mai recent al unei serii de astfel de manifestaţii de amploare, o copie searbădă de Maidan ucrainean, l-am imortalizat într-o poză mai jos. Platforma Demnitate şi Adevăr, în fapt o răfuială a doi fraţi oligarhi, telecomandaţi de interesele nemţeşti, cu Plahotniuc, marele tartor al tuturor blăstămăţiilor ce se petrec în Republica Moldova. Această platformă civică a născut un partid mort, un avort al ideii de naţiune civică moldovenească, pus în umbră de un alt partid cu aceeaşi orientare şi aceiaşi stăpâni, care o are în frunte pe Maia Sandu, complicea lui Filat la toate nelegiuirile petrecute după evenimentele din aprilie 2009. Ambele partide s-au pupat pe gură cu Dodon şi Usatîi, la umbra acestei platforme, în acest loc simbolic şi ambele manifestă românofobie, e drept ceva mai cizelată decât cea arătată de socialişti.

Numele pieţei aminteşte de Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989. Atunci s-au strâns, în Piaţa Victoriei din Chişinăul sovietic, peste 750 de mii de oameni pentru a cere limba română ca limbă de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi trecerea la grafia latină. Pe scurt: LIMBĂ! ALFABET! La 31 august 1989 s-au votat aceste cereri de către Sovietul Suprem al republicii unionale şi astfel această dată a devenit Ziua Limbii Române, de câţiva ani sărbătorită oficial şi peste Prut, în România. Clădirea care adăposteşte Guvernul Republicii Moldova datează din 1964 şi a fost construită pe locul unde erau pe vremea României Mari: Casa Eparhială Basarabeană şi sediul fostei Mitropolii. În continuare mă voi deplasa către sud pe acest bulevard, pe care odinioară circulau tramvaie, punctând principalele repere şi vorbind despre personalităţi care au slujit şi slujesc cauza românească.

La intersecţia Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt cu Strada Vlaicu Pârcălab, pe peretele unei clădiri, observ o placă inscripţionată cu numele lui Nicolae Costin. Acesta a fost primarul Chişinăului în perioada prăbuşirii URSS şi lui i se datorează schimbarea numelor străzilor. A lepădat cea mai mare parte a denumirilor sovietice alogene şi a adoptat titulaturi româneşti. Acest demers a deranjat rău de tot şi a plătit cu viaţa pentru asta. Se spune că a fost mâna ruşilor, o leucemie galopantă l-a răpus în 1995. De multe ori insist obsesiv cu denumirile străzilor în postările mele. O fac pentru că sunt de părere că modul cum sunt botezate străzile ţine de identitatea unui oraş. Cu Nicolae Costin vă veţi mai întâlni pe parcursul textului.

Spre deosebire de alte oraşe ale României Mari, Chişinăul a avut cumplit de suferit de pe urma celui de-Al Doilea Război Mondial. Artera principală a fost distrusă iremediabil, astfel că doar o singură clădire importantă a fost refăcută, Primăria. E momentul să vorbesc despre o personalitate a epocii ţariste de dinainte de România Mare, arhitectul Alexandru Bernardazzi, născut în Rusia dintr-o familie de italieni elveţieni. Acesta a fost pentru 22 de ani arhitectul oraşului Chişinău, însă şi după aceea a rămas legat de acest loc, deşi ultima parte a vieţii a trăit-o la Odesa, cerând să fie înmormântat în capitala guberniei Basarabia. În 1901 a fost terminată clădirea Primăriei, pe care o ceruse insistent Carol Schmidt, un rus neamţ născut la Bălţi, educat la Odesa, primar al Chişinăului timp de 26 de ani. Deşi altul a fost arhitectul care s-a înhămat la o asemenea treabă, până la urmă Bernardazzi a fost cel care a definitivat-o.

Urc puţin pe Vlaicu Pârcălab şi, lipită de Primărie, descopăr o pasăre rară în Chişinău, tocmai din cauza distrugerilor cumplite care au avut loc în 1941 şi 1944. E o clădire Art Deco a interbelicului românesc, de care găseşti la tot pasul în Bucureşti, Cernăuţi, Iaşi și Cluj-Napoca. În zona centrală s-au păstrat sau au fost refăcute câteva edificii plăcute vederii din perioada ţaristă, ascunse turistului care se deplasează pe artera principală. Astfel, tot pe Vlaicu Pârcălab, poţi admira două clădiri proiectate de acelaşi Bernardazzi. Sediul CFM (Calea Ferată a Republicii Moldova), fosta clădire a Judecătoriei inaugurată în 1889 şi una dintre puţinele biserici vechi păstrate în Chişinău, Sf. Pantelimon, ridicată în 1891 pentru comunitatea grecească din oraş.

Pe segmentul de bulevard dintre străzile Vlaicu Pârcălab şi Mihai Eminescu se află două instituţii de cultură separate de un parc, ajuns locul de cumpărat suveniruri din Chişinău. Abundenţa acestor vânzători de nimicuri colorate face ca frumoasa statuie a lui Mihai Eminescu din acest loc să fie greu de admirat şi numai dimineaţa o poţi vedea cât de cât aerisită. Sala cu Orgă e o clădire ţaristă şi a adăpostit sediul unei bănci, de câţiva ani e într-un proces de reabilitare. Clădirea care adăposteşte Teatrul Naţional Mihai Eminescu a început a fi construită în perioada României Mari, însă depresiunea economică şi mai apoi războiul au făcut ca abia în 1954 să fie terminată şi decorată în stil sovietic la exterior. Până în 1992 s-a numit Puşkin. Cel care a schimbat numele teatrului şi a repus pe locul original statuia lui Ştefan cel Mare a fost Ion Ungureanu, ministru al Culturii între 1990 şi 1994, vocea documentarului Golgota Basarabiei. S-a stins la începutul lui 2017, dar va rămâne în istorie pentru deciziile pe care le-a luat în calitate de ministru. Până în prezent, am văzut trei piese la Naţionalul de la Chişinău, între care două comedii: Hronicul găinarilor şi 12 scaune. Mi-a plăcut şi m-a amuzat că piesele sunt impregnate de aluzii politice contemporane, iar personajele de multe ori au replici ale politicienilor, pe care le rostesc cât mai fidel.

Cea mai mare parte a clădirilor de pe Ştefan cel Mare o constituie sedii ale instituţiilor statului ridicate în ultimii ani ai lui Stalin şi în perioada lui Hruşciov. Iese în evidenţă prin monumentalitate clădirea Ministerului de Interne. Blocurile de locuinţe nu erau de nasul românilor, iar acolo locuiau/locuiesc alogenii instalaţi de conducerea de partid spre a face din RSSM un model unional, în care limba frăţiei popoarelor să clădească un homo sovieticus exorcizat de fascismul imperialist românesc, capabil să ofere cel mai bun vin Saiuzului (Uniunii). Am fost surprins să văd la 1 decembrie 2015 un tricolor românesc la geamul unei locuinţe de pe acest bulevard. Se poate spune că Ştefan cel Mare este o expoziţie de arhitectură monumentală sovietică specifică anilor 1960. E drept că sunt destule imobile din perioada lui Brejnev, însă acestea sunt mai şterse.

Aproape de cea mai aglomerată intersecţie a Chişinăului, Ştefan cel Mare cu Ismail, clădirea Institutului de Proiectări Tehnologice, îmbrăcată într-o haină capitalistă şi devenită sediu al mai multor firme imperialiste, oglindeşte sediul Moldotelecom, unul dintre cele mai înalte edificii ale capitalei Republicii Moldova. Clădirea Moldotelecom este cel mai important reper pentru un turist gură-cască în căutarea Gării Centrale şi a pieţei de lângă ea. Gara Centrală este autogara din centrul oraşului. La Chişinău gara este Gara Feroviară sau Gara di Trenuri, iar autogările sunt: Gara Centrală, Gara de Sud şi Gara de Nord. Partea bună e că poţi cumpăra bilet de la oricare dintre ele, indiferent din care pleacă autobuzul tău şi asta îţi permite să economiseşti o grămadă de timp.

Din cauza acestor autogări pe care le leagă şi a Pieţei Centrale, un adevărat Turn Babel, Strada Ismail, trasată pe direcţia E-V, este mereu gâtuită şi sufocată. Pe Ismail găseşti unul dintre multele localuri La Plăcinte, fratele mai fiţos al Andy’s Pizza. O bună bucată de vreme, în aceste localuri foarte reuşite vizual şi culinar, găseai pe masă nişte fiţuici cu istoria Moldovei, având ca sursă un sait maldavnist penibil, de care s-a râs multă vreme. Vrăjelile le ştiţi pentru că le-a propagat Voronin şi le propagă Dodon. Ironia sorţii a făcut ca exact în ziua în care a câştigat Moldoboul alegerile prezidenţiale, localul de pe Ismail să nu mai aibă expuse acele fiţuici. E posibil să se fi renunţat la ele, după ce, în 2016, a pornit o campanie de boicot a localurilor din România, tocmai din cauza acelei propagande infantile.

În Piaţa Naţiunilor Unite se termină Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, însă de aici pornesc alte două. Strada Ciuflea spre vest, care, după câteva sute de metri, devine Bulevardul Dacia şi merge către sud kilometri buni până la ieşire din oraş, mă voi întâlni cu el nu peste multă vreme şi Bulevardul Constantin Negruzzi, destul de scurt, spre est. Negruzzi a stat o perioadă la Chişinău după Revoluţia din 1821, unde l-a întâlnit pe Puşkin şi a lăsat o scriere despre anii petrecuţi în gubernie. Această piaţă, de unde au pornit mai toate marşurile unioniste la care am participat, este străjuită de trei clădiri importante: Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Hotelul Chişinău şi Hotelul Naţional, ultimul părăsit. În mijlocul pieţei există unul dintre monumentele jignitoare pentru români, care încă nu poate fi dat jos, dar mult nu va mai sta acolo. E ridicat în cinstea eliberării Moldovei de sub ocupaţia germano-fascistă. La Iaşi au făcut din statuia soldatului sovietic eliberator una ecvestră a lui Mihai Viteazul, nu ar fi rău să se întâmple la Chişinău acelaşi lucru. Bulevardul Constantin Negruzzi are doar câteva sute de metri lungime şi se termină în Piaţa Constantin Negruzzi, în faţa Hotelului Cosmos.

Cum cobori, pe partea dreaptă, începând cu Hotel Chişinău, sunt numai clădiri din anii 1960, placate la exterior cu bucăţi dreptunghiulare de piatră albă. Pe cealaltă parte sunt clădiri ceva mai noi. În Piaţa Constantin Negruzzi se întâlnesc patru bulevarde importante. Constantin Negruzzi, Dimitrie Cantemir şi Albişoara vin dinspre nord, iar Iuri Gagarin pleacă spre sud. Din Hotelul Cosmos se văd foarte bine această piaţă şi tot Bulevardul Iuri Gagarin către sud, până în Piaţa Iulius Cezar. Gara Feroviară este în apropiere. Turlele sunt ale bisericii fostului sat Munceşti, înghiţit de Chişinău, ce datează de la 1869. În 1954 a fost cocoţat pe un soclu impunător un monument de o estetică deosebită închinat lui Grigore Cotovschi, un alogen născut în gubernie la Hânceşti, bolşevizat pe frontul românesc în Primul Război Mondial, care, după Marea Unire, a trecut Nistrul şi a pus umărul la realizarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cu capitala la Balta, ulterior la Tiraspol, din cadrul URSS. A fost ucis în 1925 în circumstanţe neclare şi a devenit unul dintre mulţii eroi ai Uniunii Sovietice. Şi el mai rezistă încă pe soclu.

În multe dintre oraşele care au făcut parte din URSS, strada pe care este situată gara poartă numele lui Gagarin. Nu am înţeles încă de ce. Cum treci de Piaţa Constantin Negruzzi şi mergi către Gara Feroviară, pe partea stângă, vei vedea un talcioc în care oameni de vârsta a treia vând un fel de gunoaie. Strada Tiraspol, nu mai lungă de 200 de m, este integral ocupată de vânzătorii de ocazie, iar dacă nu s-ar vedea oarecare organizare, ai crede că te afli într-o groapă de gunoi. Cu chiu cu vai a fost terminat, abia în 2015, monumentul din faţa gării prin care sunt comemorate victimele deportărilor staliniste. O piatră care anunţa acest monument a stat mai bine de 20 de ani în Piaţa Gării. Ca în Bucureşti, unde americanii care au bombardat oraşul au două monumente, iar populaţia ucisă niciunul, la Chişinău foarte greu şi timid se ridică monumente în memoria autohtonilor persecutaţi sau lichidaţi de sovietici, însă e plin oraşul de simboluri anacronice şi scârboase ale ocupantului.

Mă abat de la deplasarea către sud şi intru pe la Gara Feroviară. Splendida clădire este destinată trenurilor de rang internaţional. Chişinăul este legat prin curse directe de Iaşi, Bucureşti, Moscova, Sankt Petersburg şi Odesa. Trenurile interne pornesc de la nişte platforme aflate la un km mai spre nord, pe Strada Albişoara, aproape de clădirea numită Atrium, cea care apare în ultima poză a acestui calup. Tot acolo se vede un automotor de producţie ungurească, bătrân de jumătate de secol, care face curse la Ungheni ori la Tighina. Între cele două gări, exact unde Strada Tiraspol se înfundă, există o pasarelă şi de pe ea am prins sosirea expresului de Moscova, cel mai lung tren de călători pe care l-am văzut vreodată. Ultima poză e făcută de pe Podul Ismail, aflat la nord de platformele de unde pornesc trenurile interne.

Astfel am ajuns din nou pe Strada Ismail, de data asta aproape de capătul său estic. Podul şi strada sunt extrem de importante şi aglomerate, cumva taie Chişinăul în două jumătăţi. Podul Ismail trece şi peste râul Bâc, nu doar peste calea ferată, însă acesta nu prezintă nicio importanţă, este murdar, neîngrijit şi udă numai zone industriale, foste sau actuale. Deşi ar putea fi amenajat, nu şi-a bătut nimeni capul cu asta. De la Strada Ismail către nord pornesc Strada Albişoara pe malul drept al Bâcului şi Calea Moşilor pe malul stâng, iar spre sud Calea Basarabiei pe malul drept şi pe malul stâng Strada Varniţa şi Strada Uzinelor. Arterele care pleacă spre sud sunt paralele cu Bulevardul Dacia şi Şoseaua Munceşti.

Bâcul poluat, un râu comparabil cu Bahluiul sau Jijia, nu este niciun motiv de mândrie pentru Chişinău, dar nu e nicio pagubă, deoarece mamutul administrativ-teritorial ajunge până la Nistru. Oraşul Vadul lui Vodă, aflat într-un cot al Nistrului care intră adânc în teritoriul Basarabiei, este sub jurisdicţia Chişinăului. În afară de Cricova, până acum m-am plimbat doar prin Sectorul Centru. Pentru a ajunge la Vadul lui Vodă, dincolo de Bâc, din sensul giratoriu în care se termină Strada Ismail, în dreptul Gării de Nord şi CET 1, merg tot înainte, adică spre est şi urc nervos pe Strada Vadul lui Vodă. Această rampă solicitantă duce în Sectorul Ciocana. Sună cunoscut? Gândul Mâţei, cântecul La Ciocana. Dacă în sensul giratoriu menţionat aş fi ales Strada Tudor Vladimirescu, direcţia nord, atunci aş fi ajuns în Sectorul Râşcani. Celelalte două rămase sunt Botanica, unde voi ajunge cât de curând şi Buiucani, sector pe care doar tangenţial îl voi atinge.

Curând coşul de la CET 1 de 180 de metri înălţime se va vedea departe şi jos, iar asupra Chişinăului voi avea o panoramă cum alt loc nu-mi poate oferi. Mai sus, când deja strada urcă blând, se văd către nord centuri groase de blocuri de locuinţe, iar către sud o zonă industrială de dimensiuni considerabile. Sectorul Ciocana, în cea mai mare parte, a fost populat cu muncitorii zonei industriale a Chişinăului, mulţi autohtoni, dar şi mai mulţi aduşi din străfundurile Saiuzului. Chirtoacă a reuşit să ia atâtea mandate tocmai din cauza faptului că în localităţile care înconjoară Chişinăul propriu-zis populaţia este compact românească. Astfel a fost contracarată opţiunea de vot comunistă ori socialistă a implanturilor alogene sovietice şi a odraslelor lor care fug de limba română ca dracu’ de tămâie. De la marginea estică a Sectorului Ciocana până la malul Nistrului nu sunt mai mult de 15 km.

Până mă deplasez din nou către sud pentru a ajunge în zona Gării Feroviare, vă propun nişte cântece ivite din sufletul de gopnic de Ciocana. Acest cuvânt este oarecum echivalentul din spaţiul ex-sovietic al cocalarului din România şi este definitoriu pentru fiii de homo sovieticus. Gopnic (gopnik) sau gop (plural gopnici, mai rar gopi; în rusă го́пник, plural го́пники, гопота́) este reprezentantul unei subculturi prezente în Rusia și în alte republici ex-sovietice, care în mod tipic este caracterizat prin comportamentul său agresiv, elemente de estetică criminală și consum de băuturi alcoolice în cantități mari (în special bere, vodka). O altă trăsătură specifică a gopnicilor este îmbrăcămintea, care de obicei constă din treninguri în combinație cu pantofi și un tip de șapcă/chipiu. Caracteristic gopnicilor este și purtarea borsetelor. De obicei gopnicii sunt tineri proletari, fără studii superioare, care adesea se trag din familii social vulnerabile.

Bulevardul Gagarin, pe care este situată Gara Feroviară, are o lungime ce poate fi socotită scurtă în comparaţie cu cele ale arterelor importante ale Chişinăului. Se termină în Piaţa Iulius Cezar, un spaţiu dominat de Palatul Feroviarilor, o clădire care găzduieşte manifestări culturale. Din Piaţa Iulius Cezar pleacă spre sud-est Şoseaua Munceşti şi spre sud-vest Bulevardul Decebal, ambele se unesc cu Bulevardul Dacia, însă prima în zona Aeroportului Internaţional Chişinău, mult în afara oraşului, iar cel de al doilea, considerabil mai aproape, în Sectorul Botanica. Spre acest sector mă îndrept urmând Bulevardul Decebal şi mă abat după jumătate de kilometru pe la fostul Cimitir al Eroilor din Chişinău. Este unul dintre locurile la care încerc să ajung de fiecare dată când trec Prutul. Mare lucru nu s-a schimbat de la prima mea vizită din 2008 şi asta constatam şi în 2013, an în care am reuşit în sfârşit să merg la Ţiganca. Lucrurile sunt cât se poate de simple, peste acest cimitir din perioada României Mari, sovieticii au construit un spital pentru tuberculoşi. În 2007 acesta a fost desfiinţat şi de atunci terenul este obiectul unui litigiu nerezolvat nici astăzi.

Merg mai departe pe Bulevardul Decebal, exact cât ţine Parcul Valea Trandafirilor, şi ajung într-un loc încremenit într-un proces considerat încă neoportun. În dreptul Pieţei Decebal sau Serghei Lazo, ambele denumiri sunt semioficiale, există un monument închinat luptătorului comunist din războiul civil rus. Serghei Lazo s-a născut într-un sat de lângă Orhei în perioada ţaristă într-o familie înstărită. La studii, la Petersburg, se infectează cu comunism şi ajunge mai apoi un fel de tartor roşu prin Orientul Extrem, dar nu face prea mulţi purici, îl prind japonezii şi-l aruncă de viu în focarul unei locomotive. Faptele sale de vitejie s-au terminat acolo, însă renumele i-a fost făcut atât de mare, că nici acum autorităţile din Chişinău nu au renunţat la statuia, strada şi parcul cu numele lui. Situaţia sa este similară cu a lui Cotovschi, memoria lor este tolerată în Chişinău până va apărea acel moment prielnic în care să fie daţi jos de pe socluri. Din acest loc porneşte către sud Strada Sramizegetusa, aflată între Şoseaua Munceşti şi Bulevardul Dacia, paralelă cu acestea, al cărei capăt este în gardul Grădinii Botanice.

Pe Bulevardul Decebal se găsesc gemenii Chişinăului, în fapt blocurile Sigma alintate aşa de localnici. Coloana vertebrală a sectorului care a împurmutat numele Grădinii Botanice este Bulevardul Dacia, fost Prospekt Mira (Bulevardul Păcii), inaugurat, în 1974, de însuşi Leonid Brejnev. Cum era logic, continuarea către vest a lui Decebal, după intersecţia cu Dacia, este Bulevardul Traian. Eu am continuat preumblarea spre sud pe Bulevardul Dacia şi la următoarea intersecţie am descoperit statuia, inugurată în 2012, a lui Alexandru Ioan Cuza. A fost ceva circ atunci, mancurţii presau să se revină la vechea denumire, dar s-a prins momentul potrivit şi fostul Bulevard Belski, numit acum Cuza Vodă, are în această statuie garanţia că numele colonelului Armatei Roşii, care a eliberat Chişinăul, nu va mai fi niciodată purtat de acest bulevard. Alexei Belski, stabilit după război la Chişinău, unde este îngropat, are totuşi o stradă în oraş, dar de o importanţă mult mai redusă. Aşa se face că românii au repurtat o mică victorie instalându-l pe Cuza la umbra blocurilor experimentale de 20 de etaje de pe fostul Prospekt Mira.

Pe secţiunea Bulevardului Dacia aflată între intersecţia cu Cuza Voda şi locul de unde pornesc spre est Strada Burebista şi spre vest Strada Independenţei, se află Complexul Sportiv Zimbru. Pe stadionul central al complexului joacă echipa de club Zimbru şi naţionala de fotbal a Republicii Moldova. Zimbru Chişinău este o echipă înfiinţată de sovietici în 1947 sub numele Dinamo, actuala titulatură datează de după independenţa Republicii Moldova. Formaţia a petrecut 11 sezoane în prima ligă a URSS şi a dominat fotbalul de peste Prut în anii 1990, până la influxul de bani negri în Sheriff Tiraspol. De câţiva ani este a treia forţă fotbalistică a Republicii Moldova, deoarece Dacia Chişinău, formaţie cu care a împărţit o perioadă stadionul, i-a luat faţa. Întâmplarea face ca în 2013 şi 2015 să fi asistat la meciuri Zimbru – Dacia, ambele câştigate de cea mai veche echipă a republicii. Fotbal puţin, galerii interesante. Mi s-a părut foarte tare că se vindea bere pe stadion, ceea ce în România am întâlnit doar la rugby pe Arcul de Triumf. Următoarea intersecţie, ultima urbană, este străjuită de unul dintre simbolurile Chişinăului, blocurile cunoscute sub numele de Porţile Oraşului, 24 de etaje, 70 de m înălţime şi o alură de neconfundat. Sunt locul preferat al sinucigaşilor prin precipitare.

Dacă socotim Porţile Oraşului drept limita sudică a Chişinăului propriu-zis, atunci Muzeul Satului şi Grădina Zoologică, aflate în vestul bulevardului şi Grădina Botanică, situată la est de artera care duce la aeroport, rămân pe afară. Datorită dimensiunii şi valorii ei, Grădina Botanică este un obiectiv căutat şi primitor, iar faima de care se bucură a făcut ca numele ei să fie împrumutat sectorului construit în apropiere. Chişinăul are o reţea de troleibuze foarte bine pusă la punct. Dacă nu sunt ambuteiaje, poţi parcurge oraşul de la est la vest sau de la nord la sud într-un timp rezonabil. Numărul mare de călători, datorat preţului mic, le face neîncăpătoare la orele de vârf. În ultimii ani, parcul de troleibuze a început să fie înnoit, vechile mijloace de transport sovietice sunt casate pe rând, iar în locul lor circulă din ce în ce mai multe troleibuze moderne aduse din Belarus. Sunt o grămadă de linii de maxi-taxi, însă nu recomand acest tip de călătorie decât în caz de nevoie, şoferii conduc agresiv şi ascultă muzică tâmpită, adică şansoane sau blatnoace, cântece ruseşti de puşcărie.

Ajuns în extremitatea sudică a Chişinăului, până la revenirea într-o zonă centrală, propun o nouă pauză muzicală. În ultimii ani, în România, diferite trupe de peste Prut au un succes nebun, unele ajungând cunoscute pe întreaga planetă, cum ar fi O-Zone sau Zdob şi Zdub. Mai nou, face vâlvă Carla’s Dreams, un gunoi audio într-o limbă stricată cu rusisme, cu toate astea, mascatul şef al grupului zice că limba în care se screme e română, nu moldovenească şi asta direct la Moscova, spre mirarea ruşilor. Să vedem de unde au plecat multe cântece pe care le-aţi auzit în interpretări mai moderne în ultimii ani. Totul a pornit în 1967, când Mihai Dolgan a înfiinţat formaţia Noroc. Dolgan, trecut în copilărie prin Gulag, nu prea făcea compromisuri cu puterea sovietică şi nepermis de multe dintre cântece aveau textele în limba română. Problema era că şi atunci când mergea în străinătate, formaţia Noroc tot în română cânta.

Este celebru episodul petrecut imediat după ce sovieticii au intrat cu tancurile în Cehoslovacia, atunci formaţia a cântat la Bratislava în limba română, surprinzând publicul care se aştepta la altceva de la o formaţie din URSS. În consecinţă, în 1970 a fost desfiinţată şi nu mai avea dreptul să cânte în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, motivele: lipsa disciplinei, absenţa unei orientări ideologice sănătoase şi promovarea unor valori artistice de calitate slabă. Componenţii au cântat pe unde au putut şi ce au putut prin URSS, iar abia în 1974 sovieticii au permis reînfiinţarea trupei, dar, de data asta, sub numele Contemporanul, titulatură care a rezistat până în 1985 când, datorită relaxării ideologice, redevine Noroc. Formaţia a fost principala şcoală de rock de la Chişinău şi i-a impus pe: Ştefan Petrache, fraţii Alexandru şi Anatol Cazacu, Iurie Sadovnic, Ion Suruceanu şi Ion Aldea-Teodorovici. Mai jos câteva cântece din perioada sovietică şi reinterpretările lor de după așa-numita independenţă. Puteţi face comparaţie între limba curată în care cântau artiştii sovietici şi ce livrează acum Carla’s Dreams.

De remarcat că în lupta pentru păstrarea limbii şi identităţii româneşti în partea de Moldova ocupată de sovietici, de foarte multe ori, artiştii au recurs la sprijinul operei eminesciene. După cum aţi văzut mai sus şi după cum veţi vedea în continuare, poeziile lui Eminescu a fost cântate cu religiozitate.

M-am întors pe Bulevardul Decebal în apropierea fostului Cimitir al Eroilor din Chişinău. De aici aleg să revin în zona centrală prin Parcul Valea Trandafirilor. Chişinăul are două parcuri de dimensiuni mari, aflate pe văile unor pâraie, unde au fost amenajate iazuri. Astfel, în afară de Grădina Botanică şi Dendrariu, spaţii cu acces controlat şi unde trebuie să plăteşti la intrare, Valea Trandafirilor şi Valea Morilor sunt zone întinse de verdeaţă şi linişte în care te poţi relaxa ore în şir fără a avea nimeni grija ta. Valea Trandafirilor are cam jumătate din suprafaţă amenajată cu alei şi iazuri, însă parcul nu e modernizat. E permanent plin vara şi oferă destule posibilităţi de a cheltui bani. Am trecut printre două iazuri şi am ajuns pe Strada Valea Trandafirilor. De aici sunt două posibilităţi să mergi către centrul oraşului, spre nord sau spre vest. Le-am încercat pe ambele şi ambele mă scot în Piaţa Ovidiu.

Trecând pe lângă capela cimitirului armenesc-gregorian şi văzând turnurile aurite ale Bisericii Ciuflea cu clădirea Moldtelecom în fundal, e timpul să vorbesc despre cele mai vechi lăcaşuri de cult ale ortodocşilor din Chişinău. În Republica Moldova există două mitropolii cu doi stăpâni diferiţi. Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove şi Mitropolia Basarabiei. Prima ţine de FSB, a doua de Securitatea de la Bucureşti. Între cele două fabrici de bani şi surse de putere au loc constant conflicte. Rusificarea prin biserică a fost un succes, reromânizarea cam bate pasul pe loc. Cea mai veche biserică a oraşului este ctitoria boierului Măzărache de la 1752, cunoscută sub acest nume, aflată pe malul Bâcului la intersecţia străzilor Puşkin şi Albişoara. A păstrat arhitectura moldovenească târzie şi a fost scutită de acoperişul auriu. Nu am ajuns la ea.

Ciuflea, cu titulatura oficială Mânăstirea Sf. Teodor Tiron, era destul de greu de evitat. Numele acesta vine de la fraţii Ciufli, ctitorii din 1858. Nu ştiu dacă mai păstrează ceva original, iar mânăstire e doar de vreo 15 ani. Strada 31 August 1989 îşi are capătul sudic în apropiere şi la intersecţia ei cu Strada Ciuflea se găseşte această biserică. Strada Ciuflea are numai 300 de m lungime şi ţine de la Piaţa Naţiunilor Unite până în Piaţa Ovidiu, de unde începe Bulevardul Dacia spre sud şi Strada Bucureşti spre nord. În blocurile de pe Valea Trandafirilor au fost băgaţi micii funcţionari ai Saiuzului, mare parte dintre ei evrei vorbitori de rusă şi adepţi ai internaţionalismului comunist. Grangurii şi nomenclatura beneficiau de locuinţe de o parte şi de alta a Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, fost Carol al II-lea, fost Alexandru cel Bun, fost Aleksandrovskaia, fost Moskovskaia, fost Milionaia.

Dacă la ieşire din Parcul Valea Trandafirilor o iau spre vest, atunci Strada Melestiu mă duce către curtea Spitalului Clinic Municipal Nr. 1 şi printre clădiri ies în Bulevardul Dacia în zona MallDova. Peste Valea Trandafirilor bulevardul trece pe un viaduct compus din două părţi. În curând ating Piaţa Ovidiu, de unde urmez Strada Bucureşti până la intersecţia cu Strada Ismail.

A venit vremea descoperirii capătului vestic al Străzii Ismail. Domnia lui Voronin a lăsat câteva cicatrici pe faţa oraşului, iar cea mai urâtă e Stadionul Republican demolat şi închis. Când a început dezafectarea lui, Tarlev, premierul de atunci, a promis că va fi edificat un nou stadion în apropierea Circului, despre locul exact am scris în preambulul prin Chişinău al primului meu drum la Cetatea Albă. Sigur că nu s-a construit nimic şi locul trist este pândit de rechinii imobiliari care, mai nou, dau iama în frumoasele parcuri ale Chişinăului. Fostul stadion din perioada sovietică are o poziţionare excelentă, peluzele sunt încadrate de străzile Bucureşti şi Mihail Kogălniceanu, iar tribunele de străzile Ismail şi Tighina. Poate că nu a intrat încă nimeni printre ruinele sale, deoarece peste drum se găseşte Comisariatul General al Poliţiei şi puţin mai la deal, între străzile Alexandru Bernardazzi şi Alexe Mateevici, se află Penitenciarul Nr. 13, puşcărie în care sunt băgaţi arestaţii preventiv. Capătul vestic al Străzii Ismail este la intersecţia cu Alexandru Bernardazzi spre nord şi Ion Inculeţ către sud, din acest loc devine înspre vest Pantelimon Halippa.

Pe Pantelimon Hallipa la deal nu ai cum rata Puştile lui Voronin, oficial Complexul Memorial Eternitate, ridicat în perioada sovietică pentru eroii care au căzut în Marele Război de Apărare a Patriei. Voronin i-a tras o reabilitare în care a cheltuit în neştire. Soldaţii Armatei Naţionale a Republicii Moldova străjuiesc focul veşnic şi schimbă garda într-un ceremonial perturbat de-un curios ca mine sau de mirese rusofone pios depunătoare de flori. Miresele românofone aşează buchetele la statuia lui Ştefan cel Mare. În minte vine oricui comparaţia cu fostul Cimitir al Eroilor din Chişinău. În acest ansamblu i s-a făcut loc, la o parte, unui modest memorial ridicat în amintirea celor căzuţi în Războiul ruso-român de pe Nistru din 1991-1992.

Când a reabilitat complexul, pe Voronin îl încurcau nişte clădiri în paragină, aşa că, pentru a nu-i strica fudulia, a spoit şi pus termopane NUMAI peretelui de la stradă. Astăzi cresc copaci în interiorul acelor clădiri. A procedat exact ca în cazul satelor de carton ale lui Potemkin. Puştile lui Voronin se află gard în gard cu Cimitirul Central. Partea vestică a acestuia a fost nivelată de sovietici în anii 1960 şi au construit peste ea Cinematograful 40 de ani ai Uniunii Tineretului Comunist din Întreaga Uniune Sovietică. Întâmplarea face ca în acel sector de cimitir nivelat să se fi aflat mormintele arhitectului Alexandru Bernardazzi şi primarului Carol Schmidt. În faţa cinematografului, sovieticii au amplasat o statuie scârboasă, atent supravegheată astăzi de râsurile din Partidul Politic Patrioţii Moldovei, al cărui sediu se află peste drum. Acest loc este foarte lămuritor pentru situaţia actuală a Chişinăului şi băltirea în stadiul naţiunea civică moldovenească.

După obţinerea independenţei, numele cinematografului a fost schimbat în Gaudeamus, iar locul din faţa sa a devenit Piaţa Pantelimon Hallipa, însă acel monument respingător a rămas neclintit. În Piaţa Pantelimon Hallipa se întâlnesc străzile Pantelimon Hallipa şi Vasile Alecsandri, care vin dinspre zona centrală, cu Şoseaua Hânceşti şi Strada Gheorghe Asachi, care pleacă în direcţia sud-vest. Sunt mai mult de zece ani de când foarte stingher şi destul de modest, pe o latură a cinematografului, a fost amplasat un monument cu efigia lui Pantelimon Hallipa. La timpul potrivit, statuia sovietică va merge la topit, iar una demnă, închinată ultimului preşedinte al Sfatului Ţării, îi va lua locul. Când acest lucru se va petrece, vom şti că s-a încheiat etapa naţiunea civică moldovenească. În această perioadă, cinematograful e propus spre demolare şi înainte să se construiască altceva, se vor face cercetări arheologice. Monumentul sovietic rezistă.

Mai norocos decât Alexandru Bernardazzi şi Carol Schmidt a fost poetul şi preotul Alexe Mateevici. Am intrat în Cimitirul Central prin spatele Cinematografului Gaudeamus. Mormântul celui care a scris poezia Limba noastră, pe care am învăţat-o la şcoală în clasa a II-a, nu ştiu dacă a mai rezistat în manuale, se găseşte în apropierea complexului memorial. Limba noastră este din 1994 imnul Republicii Moldova, a înlocuit Deşteaptă-te, române! Mateevici, deşi a luptat în Primul Război Mondial, nu a reuşit să prindă România Mare, a murit în 1917 de tifos exantematic la nici 30 de ani. Monumentul său funerar datează din perioada României Mari şi este opera lui Alexandru Plămădeală, cel care a realizat statuia lui Ştefan cel Mare din centrul oraşului şi care i-a fost coleg de seminar teologic. Alexe Mateevici a fost trecut în rândul martirilor basarabeni pentru activitatea sa proromânească din perioada Imperiului Ţarist. În 1908, alături de: Daniel Ciugureanu, Simion Murafa, Ştefan Ciobanu, Ştefan Berechet, Dimitrie Bogos şi alţi tineri basarabeni, înfiinţează Deşteptarea, o asociaţie care milita pentru trezirea conştiinţei naţionale şi unirea cu Regatul României. Cercul condus de Daniel Ciugureanu, cu care ne vom întâlni mai la vale, este desfiinţat de autorităţile ţariste după aproximativ doi ani de funcţionare.

Cimitirului Central i se mai spune Armenesc, nu pentru că ar fi al comunităţii armene, ci pentru că intrarea principală este din Strada Armenească. Este o confuzie care persistă în vorbirea curentă şi dacă întrebi prin Chişinău, mai toată lumea îţi va vorbi de Cimitirul Armenesc. În drumul către zona de la intrarea principală, unde sunt concentrate mormintele personalităţilor care s-au pus în slujba Renaşterii Naţionale şi toate au murit subit din cauze care mai de care mai dubioase, mă opresc în dreptul primului soldat român căzut în luptele de pe Nistru cu ruşii.

Actorul Grigore Grigoriu, cunoscut publicului românesc din celebrele filme ale lui Emil Loteanu, în special Lăutarii şi Şatra, a murit în 2003 într-un accident rutier.

Cele două inimi gemene, soţii Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, dispărute într-un enigmatic accident rutier la Coşereni, judeţul Ialomiţa, exact când podurile de flori şi discuţiile despre UNIRE erau foarte fierbinţi şi pătimaşe, au un mormânt permanent acoperit cu flori. Cei care eram copii în anii 1990 avem foarte vii în suflete cântecele lor şi imaginile cu înmormântarea ne-au impresionat profund. Acele imnuri zguduitoare prin mesajul românesc, mare parte pe versurile lui Grigore Vieru, şi vocile atât de particulare erau un mare pericol pentru conducerile proruseşti de la Bucureşti şi Chişinău, pentru că puteau urni mase mari de oameni şi podurile de flori se puteau transforma în poduri de piatră şi de fier, iar sârma lui Stalin se putea topi mult mai uşor. Ion Aldea-Teodorovici provenea dintr-o familie de muzicieni, însă a crescut foarte mult din această perspectivă în perioada când a activat în formaţia lui Mihai Dolgan. Fratele său mai mare, Petre Teodorovici, a fost un compozitor şi cântăreţ cunoscut în Republica Moldova, susţinător al Mişcării de Renaştere Naţională, a decedat în 1997. Cu muzica lor ne vom întâlni mai la vale.

Deşi dorinţa lui a fost să fie îngropat în satul natal, decizia ca Grigore Vieru să se odihnească în Cimitirul Central din Chişinău a fost una politică. Poetul este un simbol mult prea greu şi un ajutor fără de care nu se poate depăşi băltirea în naţiunea civică moldovenească. Cele două fotografii sunt din 2013 şi 2015. În prima cavoul era în faza construcţiei şi am avut noroc că mi-a fost arătat, altfel treceam fără să-mi dau seama, pentru că nu era inscripţionat nici măcar provizoriu. Dumitru Matcovschi, un alt poet al Renaşterii Naţionale, supravieţuitor miraculos al unui accident rutier dubios, a fost înmormântat în satul natal, după cum i-a fost dorinţa. Locul său ar fi fost lângă Grigore Vieru, decedat tot într-un accident de maşină.

Anton Crihan a fost singurul supravieţuitor al Sfatului Ţării care a prins destrămarea URSS. A murit la aproape 100 de ani în SUA, unde a fugit imediat după ce sovieticii au intrat în România. Liceul l-a făcut la Bălţi, unde s-a împrietenit cu Ion Pelivan, judecător acolo, mai apoi s-a dus la Odesa, unde a făcut studii economice şi a luat legătura cu militarii moldoveni din armata şi marina ţaristă. Trece Prutul ca ofiţer ţarist aliat al românilor în Primul Război Mondial şi este cantonat la Bârlad. În timpul bolşevizării armatei ţariste vine la Chişinău şi organizează primele structuri militare româneşti din gubernie. S-a implicat puternic în toate etapele procesului Unirii Basarabiei cu Regatul României. În România Mare a ocupat diferite funcţii politice şi universitare, până a fost nevoit să fugă pentru a-şi salva viaţa. Bolşevicii i-au urmărit obsesiv pentru a-i suprima pe toţi cei care au compus Sfatul Ţării, indiferent de etnie şi de vot. A cerut să fie îngropat la Chişinău şi această dorinţă i-a fost împlinită. Anton Crihan a povestit pentru Radio Europa Liberă evenimentele premergătoarea Unirii şi cum s-a realizat aceasta la 27 martie 1918.

Mihai Dolgan, pe care l-aţi întâlnit deja în povestirea de faţă, îşi doarme somnul de veci în apropierea lui Andrei Vartic, un scriitor prolific, fizician la obârşie, mult mai cunoscut pentru lupta sa pe frontul Renaşterii Naţionale. După cum observaţi, toţi patrioţii români au panglici tricolor ataşate monumentelor funerare.

Marele patriot român care a fost primarul Nicolae Costin, dispărut prematur în urma unei boli galopante cauzate de expunerea la Cesiu radioactiv, are sculptat pe monumentul funerar crezul pentru care a plătit cu viaţa. Ruşii s-au speriat de viteza cu care Chişinăul sovietic redevenea românesc în mandatul său şi i-au aplicat soluţia finală. În patru ani a reuşit atât de multe, încât e greu să fie întrecut. Unele dintre iniţiativele sale au fost revocate, însă cea mai mare parte a lor va dăinui multe decenii de acum înainte. Este considerat primul primar al municipiului Chişinău care a promovat mai multe reforme în dezvoltarea capitalei. La propunerea sa, străzile municipiului Chişinău au primit nume cu caracter naţional (Traian, Ştefan cel Mare, Milescu-Spătaru, Eminescu, Creangă, Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, Străzile Bucureşti, Calea Ieşilor etc.), provocând nemulţumirea unor organizaţii politice antiromâneşti care au cerut, în fiecare campanie electorală, revenirea la vechile nume sovietice ale străzilor Chişinăului.

Nicolae Costin a contribuit, împreună cu ministerele din Republica Moldova, la deschiderea liceelor român–englez „Mircea Eliade”, român–italian „Dante Alighieri”, român–francez „Gheorghe Asache” şi român–german „Mihail Kogălniceanu”, precum şi a bibliotecilor, inclusiv Biblioteca „Onisifor Ghibu”, la redeschiderea bisericilor, inclusiv a Catedralei din centrul Chişinăului, la restaurarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău. Au fost instalate şi dezvelite busturile clasicilor limbii române pe Aleea Clasicilor din Grădina publică „Ştefan cel Mare”. În perioada în care a fost primar, el a susţinut reînvierea tradiţiilor legate de sărbătorile creştine (Paştele, Crăciunul), instaurarea tradiţiei sărbătoririi Zilei Independenţei Republicii Moldova şi Limbii române. Tot el a fost artizanul reînfiinţării, în spiritul tradiţiei naţionale, a funcţiilor de prefect şi primar, precum şi al reintroducerii denumirilor de comună, judeţ etc. Nicolae Costin a avut ideea includerii satelor din împrejurimile Chişinăului în componenţa municipiului, pentru a echilibra componenţa demografică.

Nu pot trece neobservate monumentele funerare ale fraţilor Gheorghe şi Simion Ghimpu. Se găsesc faţă în faţă pe aleea principală a cimitirului. Au forma României Mari şi asta spune totul. Simion Ghimpu a rămas în amintirea colectivă drept poet, iar pe versurile sale compozitorii au creat zeci de şlagăre. Gheorghe Ghimpu este cel care a dat jos steagul sovietic de pe clădirea Parlamentului şi l-a înclocuit cu tricolorul românesc la 27 aprilie 1990. A fost desemnat să facă acest gest simbolic, deoarece în anii 1970, împreună cu Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Valeriu Graur şi Alexandru Şoltoianu au fondat un grup numit Frontul Naţional Patriotic, care urmărea Unirea cu România a teritoriilor pierdute după Al Doilea Război Mondial. Membrii grupului i-au scris lui Ceauşescu, însă acesta a crezut că e o capcană şi i-a dat pe mâna sovieticilor. Au fost trimişi în lagăre de muncă în Siberia şi abia în timpul Mişcării de Renaştere Naţională s-au putut întoarce la Chişinău. Gheorghe Ghimpu a murit în urma unui dubios accident rutier în anul 2000. Deja cunoaştem procedeul acesta prin care Rusia scapă de oamenii care i se opun intereselor. Cei doi sunt fraţii mai mari ai lui Mihai Ghimpu, preşedinte interimar al Republicii Moldova între septembrie 2009 şi decembrie 2010, zis Mişa, care nu s-a ridicat niciodată la statura morală a celor doi.

Părăsesc Cimitirul Central pe poarta principală ce dă în Strada Armenească şi o iau spre nord pe Strada Alexe Mateevici, unde se păstrează casa în care a locuit poetul pentru o scurtă perioadă. Întâlnesc numeroase ambasade, iar între capetele vestice ale străzilor Puşkin şi Bănulescu-Bodoni se găseşte, pe o suprafaţă considerabilă, campusul Universităţii de Stat din Moldova. La intersecţia Alexe Mateevici cu Bănulescu-Bodoni mai descopăr o realizare a lui Alexandru Bernardazzi, Turnul de Apă, azi sediu al Muzeului Oraşului Chişinău, pe care încă nu l-am vizitat. Dacă aş şi mers mai departe pe Alexe Mateevici aş fi ajuns la clădirea Sfatului Ţării, trecând pe lângă ambasadele Belarusului şi SUA, ruinele fostului gimnaziu pentru fete din perioada ţaristă şi Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, de care aparţine şi importantul obiectiv la care voi ajunge mai târziu pe un alt drum. Prin zonă se află un sediu al inutilei OSCE, o organizaţie fără niciun rost şi fără nicio realizare.

Cobor în Parcul Valea Morilor pe intrarea dinspre sud-est, unde se află statuia cântăreţilor şi luptătorilor pentru Unire Ion şi Doina Aldea-Teodorovici. Impresionanta clădire de birouri de mai jos luaţi-o ca reper pentru a înţelege cât de întinse sunt parcul şi lacul din mijlocul său. M-am bucurat să găsesc statuia celor doi primenită, după ce în ultimii ani o cam mâncase cocleala. Cântecele lor au în continuare ecou în sufletele patrioţilor dezinteresaţi, iar cei interesaţi le utilizează numai în campaniile electorale sau la marşurile de partid. Limba română şi alfabetul latin s-au impus, chiar dacă în Constituţia Republicii Moldova apare ca moldovenească, Eminescu are statui pe tot cuprinsul statului controlat de Chişinău, însă UNIREA rămâne un deziderat. Aşa cum cântecele lui Moscopol au supravieţuit multor regimuri de-a lungul deceniilor şi reuşesc să emoţioneze generaţiile de azi, compoziţiile celor doi vor trăi atât cât vor exista români pe planetă.

Parcul Valea Morilor a fost ctitorit de Brejnev prin anii 1950 când îşi făcea mâna de conducător comunist sovietic pe la Chişinău. A fost reabilitat de curând şi a oferit câţiva ani o tristă privelişte cu lacul secat. Aleea care înconjoară luciul de apă are peste doi kilometri lungime. Nu am parcurs decât o parte a sa, deoarece am mers direct către latura vestică, deja în Sectorul Buiucani, unde se găseşte Moldexpo, fosta Expoziţie a realizărilor economice ale RSSM. Nu eram interesat de vreo expoziţie, ci de locul unde a fost surghiunit Lenin din centrul oraşului. Poate fi totuşi fericit că la Chişinău nu a fost trimis la topit şi nu l-a tras nimeni cu tractorul jos de pe soclu. A-l aduce pe Lenin la Moldexpo, unde mai vin comuniştii şi depun flori, e tot o reflectare a stării intermediare în care se află lucrurile la Chişinău.

Revin pe latura estică a parcului, de data asta în zona intrării dinspre nord-est şi urc pe Scara Cascadelor până în spatele Palatului Sfatului Ţării, locul unde s-a votat Unirea Republicii Democratice Moldoveneşti, fosta gubernie Basarabia, cu Regatul României, la 27 martie 1918. În acestă parte a parcului a avut loc, în 1925, pe vremea României Mari, Expoziţia Internaţională de la Chişinău, puteţi vedea aici câteva fotografii de la acel eveniment. Multe figuri au intrat în legendă odată cu actul de la 27 martie 1918, însă personalitatea care s-a implicat total a fost Daniel Ciugureanu, prim-ministrul Republicii Democratice Moldoveneşti în momentul Unirii. În cartea Basarabia și ministrul întregitor Daniel Ciugureanu, Nuțu Roșca prezintă pe larg rolul acestui om, uitat şi la Chişinău şi la Bucureşti. Se poate spune că a fost eminenţa cenuşie a primei faze a Marii Unirii. În acest penitenciar de tristă faimă a fost exterminată o întreagă pleiadă de oameni politici. Primul dintre aceștia a fost doctorul Daniel Ciugureanu, căruia îi consacrăm lucrarea de față.

Am insistat ceva mai mult asupra luptelor pentru eliberarea Basarabiei din robia rusească și pentru unirea provinciei cu patria-mamă și asupra rolului hotărâtor al lui Daniel Ciugureanu, medic chirurg de aleasă vocație, cu doctoratul în științe medicale, apoi președinte al Cercului “Deșteptarea” de la Kiev, lider al Partidului Național Moldovenesc, președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești, înfăptuitor al unirii Basarabiei cu România, condamnat la moarte de către bolșevici în Rusia, scăpat de execuție; ministru în patru guverne ale României Mari, deputat și senator în mai multe legislaturi în Parlamentul român, arestat de comuniști, exterminat și îngropat în taină pe undeva, prin Cimitirul săracilor de la Sighetu Marmației. În 1926 Daniel Ciugureanu a fost condamnat la moarte (SINGURUL dintre componenții Sfatului Țării) în contumacie de către sovietici. Alexandru Chiriac, istoricul Sfatului Țării, spune că Daniel Ciugureanu a fost arestat “din ordinul lui Stalin”.

Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu ș.a. au organizat o vastă campanie de exterminare a tuturor elementelor ostile comunismului. Evident, doctorul Daniel Ciugureanu era una dintre primele victime ale acestui genocid. Rolul său în unirea Basarabiei cu România este comparabil cu cel al lui Iuliu Maniu în unirea Transilvaniei. De ce l-au urât atât de tare sovieticii?
– trimite o delegaţie în România cu solicitarea ajutorului militar pentru stabilirea ordinii în ţară, motiv din care a şi venit Armata Română, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu;
– îl deleghează pe Teofil Ioncu la Petrograd pentru respingerea pretenţiilor ucrainene;
– iar el, la Chişinău, reuşeşte, la 24 ianuarie 1918, să determine Sfatul Ţării să proclame independenţa Basarabiei;
– apoi trimite un act diplomatic de recunoaştere a independenţei Basarabiei urmatoarelor ţări: Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Norvegia, Olanda, Portugalia, Statele Unite ale Americii, Spania, Suedia, Turcia.

Inclinand balanţa în favoarea lor, cei din «Fracţia Ţărănească» reuşesc să capete votul Sfatului Ţării în vederea formării unei delegaţii care urma să plece la Kiev pentru a lua parte, alături de delegaţia ministrului de externe al Ucrainei la Conferinţa de pace ce se încheia în Brest-Litovsk între Germania şi Rusia. Prezenţa activă a acestei delegaţii (pro-ucrainene!) la Conferinţă ar fi însemnat o altă înstrăinare a Basarabiei. C.V Andronache: D-l Dr. D. Ciugureanu, văzând pericolul naţional al acestui pas, a cerut imediat concursul d-lui Col. Dumitrescu, şeful St. Major al Corpului VI al Armatei Române, şi implicarea d-lui inspector CFR Pretorian, prin care se împiedica plecarea delegaţiei. Această împiedicare are o importanţă deosebită în actul Unirii cu Patria-mamă, fiind ultima încercare de apropiere între Basarabia şi republicile ruse şi tăierea ultimei speranţe imperialiste a Ucrainei, care aspira din răsputeri ca să aibă la prora provincia Basarabia, ca teritoriu ucrainean.

În perioada României Mari clădirea a fost sediul Facultăţii de Agronomie. În 1926, pentru a marca latinitatea poporului român, conducerea Romei a dăruit Chişinăului o statuie Lupa capitolina. Aceasta a fost instalată în faţa Palatului Sfatului Ţării. Astăzi clădirea adăposteşte unul din sediile Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. De marele evenimentent de la 27 martie 1918 ne aminteşte o inscripţie şi efigia lui Pantelimon Hallipa. Către est porneşte din faţa clădirii Strada Sfatul Ţării care, ceva mai la vale, la intersecţia cu Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, se poate lăuda cu patru obiective foarte importante: Casa Vladimir Herța, Parlamentul Republicii Moldova, Preşedinţia Republicii Moldova şi Ministerul Agriculturii. La ele voi ajunge ceva mai încolo, momentan mă mai plimb prin această parte veche şi plină de istorie a Chişinăului. Prima entitate statală care a avut drept imn naţional Deşteaptă-te, române! a fost Republica Democratică Moldovenească.

Faza Marii Uniri de la Chişinău a fost complicată, Regatul României mai era stăpân pe câteva judeţe din Moldova, iar administraţia era mutată la Iaşi, atunci Constantin Stere, un filogerman, trăgea sforile, mai spre sfârşitul toamnei, când au avut loc etapele Cernăuţi şi Alba Iulia, omul providenţial s-a dovedit a fi Ionel Brătianu. Participarea românilor în Primul Război Mondial şi realizarea Marii Unire necesită multă atenţie şi mult timp pentru a putea fi înţelese. Consider acest text o provocare pentru cititori, o stârnire a interesului pentru istoria noastră aşa cum e, nu cum a fost rescrisă de comunişti sau cum ne-o livrează povestitorii din tagma Boia. Am ieşit din nou în Strada Alexe Mateevici şi m-am îndreptat către nord până în Strada Constantin Stere, graniţa dintre sectoarele Centru şi Buiucani. În cel din urmă există Piaţa Unirii Principatelor, de unde a pornit marşul unionist din 1 decembrie 2009, primul de după căderea lui Voronin şi evenimentele din aprilie. Capătul estic al Străzii Constantin Stere se găseşte în poarta Stadionului Dinamo. Acesta a fost construit în perioada României Mari şi a purtat numele Regele Ferdinand I. Naţionala de rugby a Republicii Moldova îşi joacă meciurile de acasă pe el. Pe această stradă întâlnesc unul din sediile Liceului Prometeu, școala de elită a Chișinăului unde românismul este religie.

La intersecția străzilor Mihail Kogălniceanu cu Sfatul Țării se află o construcție unică în peisajul arhitectural al Chișinăului. Adăpostește Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală. Clădirea a fost ridicată în 1905 după planurile arhitectului Țîganko și aduce a Samarkand, vestitul oraș din Asia Centrală aflat între granițele Uzbekistanului. În acest muzeu am descoperit lucruri interesante și inedite. Am văzut o dropie împăiată, pasăre dispărută cu care până acum găsisem doar imagini. La un moment dat, Republica Moldova s-a gândit să-și tragă un simbol pentru materialele adresate turiștilor. Ceva de tipul frunza lu’ Udrea. Niște deștepți s-au jucat cu modelul de pe unul dintre covoarele expuse în acest muzeu și l-au prezentat ca o creație proprie.

Pe Strada Sfatul Țării nu am cum să nu revin la copleșitorul moment 27 martie 1918. O clădire, aflată ceva mai la vale de locul unde s-a votat Unirea, a păstrat, până acum vreo câteva luni, inscripții în rusă și moldovenească (română în grafie chirilică). Spre sfârșitul lui 2016 au fost date jos, ceea ce e un mare păcat. În această clădire era statul major al oștirilor sovietice din gubernia Basarabia, devenită la 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească. În zilele în care Sfatul Țării dezbătea soarta pământului dintre Prut și Nistru, amenințat cu bolșevizarea și includerea în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, artileria moldovenească, sub conducerea lui Anton Crihan, era localizată pe Dealul Râșcanu cu tunurile reglate să lovească această clădire în cazul în care militarii bolșevici ar fi avut vreo intenție să se amestece în treburile băștinașilor.

Ușor mă îndrept către centrul orașului pe Strada Alexei Șciușev. Arhitectul mausoleului în care este expus trupul lui Lenin în Piața Roșie din Moscova s-a născut la Chișinău, fiind fiul unui funcționar trimis de Imperiul Țarist cu treabă în gubernie. Pe strada care-i poartă numele există un mic muzeu dedicat memoriei lui. Tot pe această stradă se găsește casa în care a locuit Pantelimon Hallipa. Zona centrală și tihnită a Chișinăului ascunde multe comori, între care socot puzderia de uși vechi. Cineva a dedicat un blog și a realizat o hartă a ușilor vechi, vă invit să le descoperiți.

La Chișinău iernile sunt ușoare, zăpada tinde să fie din ce în ce mai puțină, dar aprilie 2017 a făcut prăpăd. Zăpadă udă căzută din abundență a distrus mare parte din copacii care ofereau acea binecuvântată umbră în verile toride și făceau plimbările pe aceste străzi atât de agreabile. Urgia a închis Grădina Botanică și vor trece ani până să-și revină. Mai jos aveți fotografii luate iarna, primăvara și vara.

Cobor pe Strada Bănulescu-Bodoni printre Liceul Mircea Eliade și Muzeul Național de Arheologie și Istorie a Moldovei. Acesta din urmă se află la intersecția cu Strada 31 August 1989. Tot pe această stradă își are sediul principal Muzeul Național de Artă al Republicii Moldova, clădire reabilitată cu bani trimiși de România. Între cele două muzee descopăr Teatrul de Păpuși Licurici, iar peste drum este Biblioteca Națională a Republicii Moldova, în fața căreia este amplasata statuia lui Vasile Alecsandri. Am vizitat de mai multe ori Muzeul de Istorie și mi-a plăcut să descopăr că în ultimul sfârșit de săptămână al lunii intrarea e gratuită. Vă amintiți de Lupa Capitolina de la Sfatul Țării? Acea statuie a fost topită de ruși în 1940 pentru că era simbol al fascismului italian și al imperialismului român. În 1990 a fost refăcută și amplasată în fața acestui muzeu, dar când a venit Voronin la putere, inspirat de bancurile lui Stati cu moldoveni, a dat-o jos sub pretextul refacerii, de fapt a ascuns-o într-un subsol. Abia la 1 decembrie 2009 a fost reașezată pe soclu, după ce Voronin a devenit istorie. Remarcabilă această dată 1 decembrie 2009, mă bucur că am trăit-o la Chișinău.

Clădirea muzeului are o istorie întortocheată rău. Ce vedem este o reconstrucție fidelă pe fundații noi după cutremurul devastator din 1977. Primul edificiu a fost ridicat în 1837 cu rol de Dumă orășenească, pentru scurtă vreme este gimnaziu de băieți, apoi spital militar când izbucnea câte un război ruso-turc. În perioada României Mari a găzduit Liceul de Băieți B. P. Hașdeu, sovieticii au instalat în clădire comandamentul grănicerilor, iar cutremurul din 1977 a prins-o aparținând de Universitatea Tehnică. Actualul muzeu funcționează abia din 1983 în acest sediu, iar după căderea URSS au fost strânse aici cam toate exponatele de la alte muzee desființate. Ceramica de Cucuteni are dedicat un spațiu amplu, iar evenimentele premergătoare Unirii de la 27 martie 1918 au la dispoziție o sală întreagă, central fiind amplasată o copie a Actului Unirii.

O ultimă zvârcolire a propagandei sovietice, chiar în anii Renașterii Naționale, poate fi considerată Diorama Operaţia Iaşi-Chişinău, inaugurată în 1990. Redă luptele de pe Prut din vara lui 1944 din zona satului Leușeni, de fapt cucerirea României de către sovietici. Această dioramă trebuie cât mai rapid îndepărtată, eventual donată unui muzeu militar din Rusia, pentru că induce în subconștientul localnicilor ideea că dușmanii se află peste Prut. Generează dezbinare. Îmbucurător e că la subsolul muzeului a apărut un spațiu dedicat deportărilor, foametei, Gulagului și represiunilor sovietice. Pot fi descoperiți eroi anonimi, oameni care au încercat o rezistență timidă, scrisori trimise pe coji de mesteacăn din Siberia, fotografii cu dușmani ai poporului și numeroase alte informații care au fost tabu mult prea mult timp peste Prut.

La evenimentele din aprilie 2009 a ars originalul Declarației de Independență a Republicii Moldova. Se găsea în Parlament. Muzeul păstrează o copie a acestui document și am identificat printre semnatari multe personalități. Această independență a fost doar față de România, Rusia are la mână permanent Republica Moldova, ținând pe teritoriul acesteia armată de ocupație și controlând două din cele mai mare orașe ale statului: Tiraspol și Tighina.

Coborând pe Bănulescu-Bodoni către Piața Marii Adunări Naționale, îmi atrag atenția inscripțiile de pe niște panouri. Sunt mesaje care sperie populația că UE va aduce dominația homosexualității asupra valorilor creștine de inspirație pravoslavnică pe care le apără Căntărean. Mai interesant decât aceste vrăjeli e ce se află dincolo de panouri. Casa Casso a adăpostit într-o vreme Institutul Patrimoniului Cultural. Imobilul ce datează de pe la jumătatea secolului XIX, ajuns în cea mai cumplită paragină, a intrat în istorie datorită unui eveniment petrecut la 1878. În acea vreme casa aparținea unei anume Elena St. Casso. Războiul ruso-turc, în care românii au salvat fundul rușilor și în urma căruia și-au câștigat independența și Dobrogea, dar au pierdut cele trei județe de la gurile Dunării: Cahul, Bolgrad și Ismail, a făcut ca la Chișinău să fie deținuți o serie de prizonieri de seamă. În subsolul acestei case a fost ținut Osman Nuri Pașa, comandantul Armatei Otomane care a capitulat în fața colonelului Mihai Cerchez, după ce s-a refugiat într-o moară de lângă Plevna. Rușii l-au luat de la români și l-au dus în gubernie.

Traversând în diagonală Grădina Publică Ștefan cel Mare, ajung în colțul de nord-est al acesteia, unde se găsește Cinematograful Patria. Peste drum, pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, este clădirea Teatrului Național de Operă și Balet, care are un scuar întins în față. În acest loc s-au terminat multe marșuri unioniste, indiferent că porneau din Piața Națiunilor Unite sau din Piața Unirii Principatelor. Lângă cinematograf întâlnesc statuia lui Emil Loteanu, realizată în stilul celor bucureștene de după 1989. A fost un regizor de filme în care românismul este expus fără menajamente: Poienile roșii (1966), Lăutarii (1971), Luceafărul (1986), dedicat lui Eminescu și prieteniei sale cu Creangă. A făcut echipă cu muzicianul Eugen Doga și a consacrat actori ca Grigore Grigoriu și Svetlana Toma. Cele mai cunoscute filme ale sale la nivel mondial sunt: Șatra (1975) și Gingașa și tandra mea fiară (1978). Mai puțin cunoscută este activitatea sa în domeniul filmelor documentare, în care a încercat să arate oamenilor din Saiuz cine sunt românii dintre Prut și Nistru.

Foarte puțin merg către nord pe Ștefan cel Mare, suficient cât să dau de locul unde a fost fierberea cea mai mare în acea zi de 7 aprilie 2009. Ce a fost cu adevărat atunci? Nu știu. Cert e că puterea a fost preluată de coaliția cu vederi europene, dar pași către Unire au fost făcuți doar de PL și Ghimpu, cu toate păcatele lui. Filat s-a scăldat în balta națiunii civice moldovenești și s-a crezut mult prea deștept. Acum plătește și merită tot ce i se întâmplă. Dintre cele două clădiri avariate grav și scoase din uz, Parlamentul și-a revenit, la Președinție încă se mai lucrează.

La intersecția Bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt cu Strada Sfatul Țării întâlnesc poate cea mai frumoasă clădire a Chișinăului. Vila Vladimir Herța a fost construită în 1905 de acest om politic, unionist și primul primar român al Chișinăului de după 27 martie 1918. A fost renovată de curând și adăpostește o parte a Muzeului Național de Artă. La următoarea intersecție, cea cu Strada Serghei Lazo, în colțul sediului SIS, atrage atenția Biserica Schimbarea la Față. Datează de la cumpăna veacurilor XIX și XX, iar în perioada României Mari a fost capela Liceului Militar Mihai Viteazul. În 1962 sovieticii au transformat-o în planetariu. După căderea URSS și-a reluat rolul de lăcaș de cult.

E timpul să trec din nou la est sau la vale de Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt. Cobor pe Strada Bănulescu-Bodoni, având în dreapta Scuarul Catedralei Nașterea Domnului, până în Strada Columna. Aici întâlnesc o casă care mi-a atras atenția în mai multe rânduri și la un moment dat au fost ascunse în ea arme cu scopul pregătirii unui Maidan de Chișinău. Sigur că a fost o diversiune pentru a scăpa de elemente incomode din Poliție sau Guvern, nu mai țin minte. Casa a aparținut pe la 1900 fraților Ivan și Nicolai Lebedev, care o vând lui Iacob Nazarov, iar în 1940 o anume Hana Epștein este proprietară. De ce v-am dat aceste nume? Sunt în zona în care au stat și mai stau rușii și evreii, cei aduși de Imperiul Țarist înainte de România Mare. Spre nord-est erau străzile și locuințele rușilor, iar spre sud-est cele ale evreilor. Între cele două comunități s-au iscat multe conflicte și s-au înregistrat pogromuri la începutul secolului XX.

Pentru a înțelege de ce Nicolae Costin a băgat la Chișinău suburbiile românești și de ce se aude multă limbă rusă în această zonă, voi relua ce am scris în textul Copiii Unirii, în care povestesc o călătorie de la Chișinău la Ungheni și plimbarea prin orașul de pe Prut. Un român din România picat prima oară în viaţa lui la Chişinău, mai ales dacă este de o ignoranţă revoltătoare, iar Istoria românilor nu a fost niciodată un punct de interes pentru el, se va plimba puţin pe la statuia lui Ştefan cel Mare, prin parcul de la biserica lui Căntărean, se va trage în două poze cu mâna-n şold sub arca ţaristă, va cumpăra cutii cu bomboane Bucuria, pentru el şi pentru încă vreo trei-patru proaste din ţară, care atât au auzit despre Chişinău, va lua vreo două-trei sticle de coniac Kvint, pentru şef, amantă şi naiba ştie mai cine, apoi va ajunge la târgul de suveniruri care sufocă statuia lui Eminescu, de unde-şi va procura vreo două-trei matrioşte, pentru colege, vecine şi alte prezenţe feminine care-l înconjoară, după care, obosit de descoperirile făcute, se va înfunda în prima crâşmă ieşită în cale, încântat fiind de cât de ieftine sunt ţigările.

Dacă se întâmplă să fie sfârşit de săptămână, ignorantul român din România va auzi mai mult limba rusă pe lângă biserica lui Căntărean. El nu se va întreba niciodată de ce şi nu se va întreba nici de ce dracu’ cumpără de la Chişinău matrioşte, dar până să-i vină mâncarea, va derula puţin filmul evenimentelor şi va ajunge la concluzia că în Moldova, el nu ştie de Republica Moldova, se vorbeşte numai ruseşte şi acolo-s numai ruşi, care nici nu vor să audă de Unire. Revine în România şi apoi o arde specialist în chestiunea moldovenească în cercul său de prieteni cărora le curge scuipatul din gură, care-l felicită pentru curajul de a fi mers într-o ţară unde umblă tancurile pe străzi şi rakeţii îţi iau gâtul. Că moscalii au fost instalaţi de puterea ţaristă undeva în zona centrală, că pe acolo-şi făceau veacul comercianţii evrei rusificaţi, că puterea sovietică a bucşit blocurile din jur numai cu alogeni, cadre de nădejde ale PCUS şi că la sfârşit de săptămână populaţia românească a Chişinăului se duce la rude la ţară, nu e capabil să înţeleagă ignorantul român din România.

Rusofonii captivi în Chișinău încă mai fac bancuri cu remarci peiorative asupra faptului că băștinașii ar fi țărani și se bucură când aceștia pleacă din oraș. Pentru a înţelege cu adevărat ce hram poartă Republica Moldova şi a nu te crampona de minoritatea încă deţinătoare de privilegii, care a pus laba pe centrul celui de-al doilea oraş românesc din punct de vedere al numărului de locuitori, e suficient un drum cu trenul clasei muncitoare de la Chişinău la Ungheni. M-am bucurat că am văzut în faţa gării, în sfârşit ridicat pe soclu, monumentul care aminteşte de numeroasele valuri de deportare ale populaţiei româneşti, care astfel au făcut loc acelor alogeni tupeişti, mereu nemulţumiţi şi mereu puşi pe harţă când li se spune că ar cam fi timpul să respecte locul unde i-a vârât Rusia şi mai ales pe localnicii care, secole la rând, nu au fost pentru ocupant decât nişte exemplare de mâna a doua, pe care le-au tratat cu cel mai profund dispreţ.

Am observat că Mişa Ghimpu şi-a amintit cum implanturile moscăleşti primeau apartamente de trei şi patru camere în centrul Chişinăului, iar românii erau băgaţi în comunalce la periferii, câte două-trei familii într-un apartament cu două camere şi baie comună pentru tot etajul. Păcat că numai în campaniile electorale îşi aminteşte asta. De reţinut: În 1965, etnicii români reprezentau în Chișinău abia 13%, pentru ei funcționând doar o grădiniță cu instruirea în limba maternă română.

Urmez Strada Bănulescu-Bodoni până în capătul ei, aprope de limita cu Sectorul Râșcani, unde se împarte în Strada Petru Rareș și Strada Ierusalim. Pe o scurtătură, printre clădirile Academiei de Științe Economice a Moldovei, ies în Strada Anton Pann. La umbra unor copaci uriași este ascunsă Casa Aleksandr Pușkin. E un muzeu dedicat poetului rus surghiunit la Chișinău din cauza apucăturilor sale revoluționare datorate contactelor cu Eteria grecească. Pușkin a stat trei ani în gubernie, între 1820 și 1823, iar în această casă a generalului Inzov doar două luni, imediat ce a sosit în Chișinău. Nu mai intru în detaliile comportamentului său de porc rus sancționat de Alecsandri la vremea aceea. În apropiere se găsește Colina Pușkin, cândva un loc de belvedere, dar din cauza faptului că au fost edificate construcții înalte, obiectivul și-a pierdut însemnătatea. Acolo e un loc de joacă pentru copii, în care un glumeț a instalat o statuie a câinelui comunitar. Sovieticii erau mai inteligenți, au folosit colina pentru antene de bruiaj. Locul mai este cunoscut pentru Moara Roșie, una dintre primele astfel de mori cu aburi ce au funcționat în Chișinău. Clădirea se păstrează, dar e o ruină.

Strada Ierusalim m-a dus în Bulevardul Grigore Vieru. Prospekt Molodeji sau Bulevardul Tineretului și-a schimbat numele, dar monumentul dedicat Eroilor Comsomolului Leninist rezistă. Mai durează câțiva ani până când statuia poetului va înlocui acest simbol al ocupației rusești. Nicolae Costin a redenumit Prospekt Molodeji în Bulevardul Renașterii Naționale, principala arteră care unește sectoarele Centru și Râșcani. În 2010, partea vestică a acestui bulevard, cuprinsă între râul Bâc și Pietonalul Alexandru Diordiță, a primit numele Grigore Vieru. O altă personalitate, un luptător pentru românism dispărut prematur, Constantin Tănase, a primit strada în care se termină Bulevardul Grigore Vieru, aflată între Bănulescu-Bodoni și Pușkin. Pietonalul amintit duce din spatele Scuarului Catedralei până în Bulevardul Grigore Vieru. Clădirea cea mai importantă a capătului de jos al pietonalului este Ministerul de Finanțe.

Urc pe Strada Alexandr Pușkin până la intersecția cu Strada Columna și o iau către sud pe aceasta din urmă. Aici descopăr câteva clădiri din perioada țaristă foarte plăcute ochiului. Banca de Economii e entitatea prin care s-a furat miliardul în 2015, lângă ea se găsește fosta Școală Talmud Tora, iar peste drum casa boierului Iordache Vartolomeu, pe la care trăgea Pușkin pentru că vinul în gubernie era dulce și boieroaicele se lăsau ușor.

Tot pe Strada Columna, mai aproape de Gara Centrală decât de Scuarul Catedralei, există un fel de casă de rugăciune a unei secte pravoslavnice lăsată să funcționeze de Căntărean pentru agresivitatea și fanatismul ei, cu care face presiuni în anumite contexte fără a fi implicată direct entitatea pe care o conduce. Această sectă are un organ de presă numit Toaca și face apologia ortodoxiei ruse. Nu se jenează să afișeze steagul imperial țarist. Dacă nu v-ați prins, Căntărean e numele de mirean al lui Vladimir, starostele Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove.

Mă întorc pe Columna până la intersecția cu Mihai Eminescu. Urc pe ultima până la următoarea intersecție, cea cu Strada Mitropolit Varlaam. Față în față cu Filarmonica Națională Serghei Lunchevici se păstrează casa în care a locuit Carol Schmidt, cel mai longeviv primar al Chișinăului, socotit a fi fost și cel mai bun. Recent s-a ridicat în această intersecție o statuie a sa. Carol Schmidt a fost fiul unui medic german și al unei polonce, s-a născut la Bălți și a făcut studii universitare la Kiev și Odesa. A îmbrățișat cariera de judecător, iar în 1877 devine primarul Chișinăului, funcție din care pleacă prin demisie în 1903, după unul dintre pogromurile ruse împotriva populației evreiești, fiindcă nu concepea să se petreacă așa ceva în orașul pe care el considera că l-a dus la standardele de dezvoltare europene ale vremii. S-a căsătorit cu fiica unui moșier român basarabean și a avut cinci copii, între care unul pe nume Alexander a ajuns primar al Chișinăului în perioada evenimentelor tulburi din 1917-1918.

De numele acestui destoinic primar se leagă alimentarea cu apă, canalizarea, primele linii de tramvai, școli, străzi pavate, săli de spectacole și statuia lui Pușkin din grădina publică. Tramvaiele au dispărut din Chișinău, concomitent cu cele din Cernăuți, în prima parte a perioadei sovietice, când geniala conducere a PCUS a considerat că aceste orașe nu mai au nevoie de asemenea relicve burgheze. Ca orice neamț, Carol Schmidt nu a văzut cu ochi buni Unirea de la 27 martie 1918 și a trimis scrisori pe la Paris în care contesta acest act. O anecdotă din Chișinău spune că a făcut canalizarea pentru că nu mai suporta ca rahatul ce curgea la vale dinspre casele bogaților vremii să treacă prin fața porții sale în naturala curgere către albia Bâcului. Puțin mai sus pe Strada Mihai Eminescu se găsește un restaurant cu specific uzbec, la care am mers de mai multe ori. În Chișinău am mai văzut restaurante georgiene și armenești, încă nu le-am trecut pragul.

Ies în Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și mă îndrept către Piața Marii Adunări Naționale. În capătul sudic al acesteia urc pe Strada Alexandr Pușkin prin dreapta Guvernului și cea mai impunătoare clădire pe care o întâlnesc e Palatul Național Nicolae Sulac, cea mai mare sală de spectacole a Republicii Moldova. După ce trec de intersecția cu Strada 31 August 1989 și Liceul Român-Francez Gheorghe Asachi, unitate de învățământ care a trăit peripeții în vremea lui Voronin, când a fost rebotezat Moldo-Francez, iar un grup de elevi a rupt Moldo și scris din nou Român, mă opresc la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, care aparține de Mitropolia Basarabiei, deci de biserica românească, fiind sediul acesteia din Chișinău. Este o construcție proiectată de Alexandru Bernardazzi și primul său rol a fost de capelă a liceului de fete din perioada țaristă.

Peste drum, cuprins între Ambasada României și o latură a Muzeului Național de Artă al Republicii Moldova, se găsește un monument închinat memoriei lui Onisifor Ghibu și fiului său Octavian. Cel dintâi era de loc din Sibiu și pentru lupta sa pe frontul Unirii, a chemat explicit Armata Română să intre în Ardeal, a fost condamnat la moarte de către austro-ungari și a fugit la București. Însă Bucureștii pică în mâinile nemților în Primul Război Mondial și este nevoit să fugă la Iași. De la Iași trece Prutul în gubernie și martie 1917 îl găsește la Chișinău. Se alătura Partidului Național Moldovenesc, proaspăt înființat, și sarcina sa este de a organiza învățământul în limba română în Basarabia, unde deschide școli românești pe tot cuprinsul acesteia. Scoate primul ziar cu caractere latine din Imperiul Țarist pe care-l numește Ardealul.

De la 24 ianuarie 1918 numele acestuia devine România Nouă și este declarat organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor. După realizarea primului pas al Marii Uniri, episodul Chișinău – 27 martie 1918, trece în Ardeal și se implică în evenimentele de acolo. Odată ce procesul Marii Uniri s-a încheiat, îi revine rolul de a pune pe picioare Universitatea din Cluj împreună cu un alt ardelean, Sextil Pușcariu, cu merite mari în realizarea pasului doi al Marii Uniri, episodul Cernăuți – 28 noiembrie 1918. Onisifor Ghibu are meritul de a-l fi adus pe Emil Racoviță la universitatea clujeană. Comuniștii l-au dat afară de la universitate și l-au trimis în lagăr. La Chișinău trăiește Vasile Șoimaru, un om care-și dedică timpul descoperirii comunităților românești din afara actualelor granițe ale României. A publicat un album de dimensiuni mari cu fotografii ale acestor români risipiți aiurea.

La vest sau la deal de Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, paralele cu acesta, sunt trasate străzile: Veronica Micle, 31 August 1989, Bucureşti, Alexei Şciușev, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Bernardazzi şi Alexe Mateevici. De la nord către sud, intersectându-se cu cele menţionate mai sus, inclusiv cu Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, sunt trasate următoarele străzi paralele, unele oprindu-se la Bâc sau mai departe pe celălalt mal: Serghei Lazo, Sfatul Ţării, Maria Cebotari, Nicolae Iorga, Mitropolit Bănulescu-Bodoni, Alexandr Puşkin, Vlaicu Pârcălab, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Armenească, Bulgară, Tighina şi Ismail. Acest perimetru considerabil, ale cărui întretăieri de străzi formează pătrate perfecte de cele mai multe ori, este zona Chişinăului cea mai frumoasă. Vara, umbra şi liniştea îmbie la plimbare. Pot trece ore întregi căutând bijuterii arhitectonice, renovate cu gust sau pradă paraginii, citind plăcuţele cu informaţii despre oamenii care au locuit cândva acolo sau despre evenimente petrecute în ultimul veac.

Aici sunt sedii de instituţii mai mici, ambasade şi consulate, spionlâcuri, case conspirative, sedii de partide, de firme, de agenţii, de bănci, case de bogătaşi, inclusiv un întreg pătrat acaparat de Plahotniuc, case de protocol, restaurante exclusiviste, cafenele de fiţe, muzee, şcoli, teatre, galerii de artă, expoziţii, redacţii de gazete şi două biserici ale lui Bernardazzi despre care am vorbit deja. În pozele de mai jos, în ordine, avem edificii de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX: Ambasada României, clădirea în care a funcţionat Liceul de Fete Regina Maria în perioada interbelică, ceva mai sus pe Puşkin, Restaurantul Epoca, iar pe Bucureşti abia mai stă în picioare Conacul Râşcanu-Derojinschi, ridicat după schiţele lui Bernardazzi, în anii 1950 a fost acaparat de Sovietul Suprem al RSSM. În drumul spre Strada Tighina mai remarc sediile Investprivatbank şi Teatrului Luceafărul, apărut prin unirea unei sinagogi cu un spaţiu comercial interbelic.

În această parte liniştită a Chişinăului mi s-a întâmplat uneori să dau peste operele surprinzătoare prin creativitate şi mesaj ale unor artişti urbani. Totuşi, acestea sunt în minoritate, mare parte a însemnelor de pe pereţi fiind simple mâzgâlituri respingătoare, iar un procent substanţial din cele inteligibile este reprezentat de sloganuri politice. De cele mai multe ori pro sau anti Unirea cu România, iar în această ultimă categorie intră şi cele anti UE.

La intersecţia străzilor Tighina cu 31 August 1989 îmi atrage atenţia o expoziţie de tehnică de luptă sovietică, un MiG-21 fiind vedeta acesteia. Aici a fost Casa Armatei, iar din 1995 funcţionează Muzeul de Istorie Militară. Clădirea impunătoare, renovată, are o arhitectură tipic sovietică, deja v-aţi obişnuit cu ea, iar în zonă se mai află câteva blocuri de locuit, mai şterse, mai puţin monumentale, cam din aceeaşi perioadă, având faţadele decorate similar. Acesta e un muzeu pe care nu am reuşit încă să-l vizitez, e primul pe lista obiectivelor viitoarei vizite pe care o voi face la Chişinău, deşi printre piesele militare casate expuse m-am plimbat. În 2016 a fost inaugurată noua expoziţie permanentă a muzeului. Un ministru curajos, cum a fost Anatol Şalaru, cel care a început demontarea monumentelor de tip tanc sovietic cocoţat pe un soclu din beton, cu ţeava îndreptată către România, a solicitat prezenţa în expoziţia permanentă a deportărilor, foametei şi samavolniciei din perioada sovietică. După cum era normal, lepădăturile rusofone au protestat vehement. Chiar la inaugurarea expoziţiei au făcut circ, astfel încât, exasperat de comportamentul lor porcesc, ministrul a declarat: Cei care scandeaza afara sunt urmasii celora care scriau scrisori lui Stalin sa mareasca cota de condamnare la moarte. Ei sunt urmasii celora care scriau scrisori pe vecinii lor care trebuie dusi in Siberia. Ei sunt cei care incearca sa justifice crimele Stalinismului, comunismului.

Fără a dori potriveala, 13 noiembrie 2016, turul doi al prezidenţialelor, m-a prins în Chişinău. Ştiam destule, dar la faţa locului m-am lămurit şi mai bine. Captura de mai jos e de pe ecranul unui televizor comutat pe Jurnal TV în dimineaţa votului. Unde ați mai văzut așa ceva? Circul cu ambasade și demisia ministrului de externe pare cunoscut. Tabloul cu transfugii din așa numita diaspora care zbiară ca din gură de șarpe e deja vu. Tineri frumoşi şi liberi, eroi din turul doi? Forțele care au scos un obedient lor președinte în 2014 în România, recte Germania şi PPE, nu au mai reușit figura în 2016 în Republica Moldova. Fraţii Ţopa stau în și uneltesc din Germania, postul lor a fost unionist până prin 2014, după care s-a maldavnizat. Am renunţat să mă uit la Ora de Ras, după ce emisiunea a început să fie subtitrată în rusă, iar propaganda pro Platforma DA din cale afară de sufocantă. Zici că te baţi cu Plahotniuc şi Dodon, dar devii exact ce sunt ei.

De acum se va alege grâul de neghină, prorușii și românii. Gata cu duplicitarismul. Voma proievrapeană, care a dus numai la amplificarea jafului și corupției în Republica Moldova, va dispărea. Tot de curluntrismul maldavnist ţine şi supravieţuirea Republicii Moldoveneşti Nistrene. Imediat după alegeri așteptam un partid unionist autentic în Republica Moldova, fără Ghimpu, fără Guțu, care să adune și să reprezinte românii de peste Prut. Rezultatele recensământului de acum câţiva ani, în sfârşit publicate, dau mari bătăi de cap adepţilor maldavnismului, astfel românii sunt cel mai mare grup minoritar după majoritarii moldoveni. Lumea are probleme concrete care nu se rezolvă cu simpozioane și seminarii cu și despre UE. Punţile peste Prut trebuie să prindă contur cât mai repede. Filat şi-a bătut joc de toată încrederea de care s-a bucurat şi merită cu vârf şi îndesat tot ce i se întâmplă.

Din câte cunosc, nu Dodon și-a pus semnăturile pe jaful miliardului și înstrăinarea aeroportului din Chișinău, ci Maia Sandu. O persoană mult mai nocivă pentru românism şi mai statalistă decât Dodon, cu o grămadă de legături oculte în cloaca din care a ieşit Cioloş pentru a ţine România pe loc. Singurul care a înțeles situația de peste Prut și cum victoria lui Dodon e mai benefică românismului decât victoria lui Sandu este Dan Dungaciu. Dodon a promis niște lucruri pe care nu le poate realiza președintele și astfel, în 2018, la alegerile parlamentare, Rusia își va fi fâsâit toate petardele și singurul drum al Republicii Moldova către încă nedefuncta UE va fi Unirea cu România. Singura necunoscută rămâne Plahotniuc. Am înţeles că va apărea un partid unionist pe bune atunci când Anatol Șalaru a fost demis de la conducerea Ministerului Apărării de la Chișinău. Dodon președinte e o mină de aur pentru unioniști.

E șocul necesar care va scoate românii din Republica Moldova din lâncezeala numită națiunea civică moldovenească, lăsată moștenire de Filat și care a fost o pălărie mult prea mare pentru Maia Sandu. Cu ocazia asta îmi aduc aminte de toate japițele care au trecut, în 2009, de la unionism la europenism și care acum sunt foarte vocale la adresa lui Dodon. Este președintele lor, îl merită, nu sunt nici mai bune și nici mai rele decât el. Acesta trebuie să-şi ducă mai departe politica tâmpită de moldobou, pentru că asta va coagula românimea din Republica Moldova şi va dilua ideea de naţiune civică moldovenească. După cum mă așteptam și îmi doream, Șalaru a plecat la drum cu primul partid unionist serios din Republica Moldova, primul partid al celor care se declară români vorbitori de limba română.

În apropierea zilei de 1 decembrie 2015, cu plăcută surprindere, am descoperit, la parterul Muzeului Naţional de Istorie, într-o expoziţie cu vânzare de brazi ornamentali pentru Crăciun, un exponat realizat din gresie verde, pe care erau lipite fotografii din Chişinău, multe luate din povestea primei vizite pe care am făcut-o în 2008, pe vremea lui Voronin.

Oricâte bube ar avea în cap Chirtoacă, nu pot să nu remarc faptul că în multe privinţe duce mai departe munca lui Costin. Chişinăul este cel mai mare oraş cu populaţie românească din afara graniţelor ţării şi al doilea după Bucureşti din tot spaţiul românesc. Consider că este numai o chestiune de timp până când va redeveni al doilea oraş al ţării şi asta depinde, în cea mai mare parte, de noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului. Închei cu o glumă. O glumă de trupă ivită din drojdiile națiunii civice moldovenești de expresie dodonistă.

Anunțuri

5 gânduri despre „Naţiunea civică moldovenească, fază intermediară în revenirea de la homo sovieticus la român [2/71]

  1. Omule, mai rar articole ca ale tale! E o adevarata placere sa aflu atatea lucruri despre Chisinau. Si ma bucur ca exista cineva care depune eforturi pentru a scrie un articol atat de bine documentat.
    M-am regasit amuzat in descrierea pe care ai facut-o romanului care vine prima data la Chisinau, mai putin partea cu matriostile si cu deziluzia privind filorusismul moldovenilor.
    Stiu ca ai scris un articol si despre Cimitirul de onoare de la Tiganca, asa ca iti aduc informatii recente (de marti): niste soldati ai R. Moldova tundeau iarba pentru ziua de joi (Ziua Eroilor) cand urma sa vina ambasadorul Romaniei. Pare ca cimitirul este intr-o situatie relativ buna. E adevarat insa ca probabil ca e ingrijit mai mult pentru festivitati si ca in restul timpului se ocupa doar calugarii de la manastirea de acolo.
    Nu te lasa si nu uita sa mai postezi din cand in cand articole!

    • Mă bucură că ți-a plăcut și-ți mulțumesc pentru aprecieri. Am în plan articole asemănătoare despre Bălți, Soroca și Tighina, dar ceva mai încolo. La Țiganca, de Ziua Eroilor, e singurul moment când sunt ridicate steagurile, în rest cimitirul se închide și ca să pătrunzi înăuntru trebuie să sari gardul. E păcat că România nu-și permite să plătească un localnic care să fie acolo pe timpul zilei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s