După blocurile gri sunt bisericile voievozilor valahi [1/71]

Când m-am gândit la Un veac de la Marea Unire, ştiam că ajungând la Bucureşti trebuie să evit împotmolirea în generalitate. Pe parcursul celor mai recente vizite în capitală mi-a venit ideea acestui material, ivită din dificultăţile întâmpinate în găsirea obiectivelor importante. Orice oraş caută să-şi expună cât mai la vedere istoria. Nu e cazul Bucureştilor, iar vina o poartă Cel mai iubit fiul al poporului, care s-a pus pe demolat şi reconstruit după genialele sale planuri. Nu-i plăceau bisericile, nici măcar cele ale voievozilor cu care poeţii de curte îl comparau, aşa că s-a apucat să le ascundă după blocurile Victoriei Socialismului. Asta mult după ce buldozerele au distrus monumente valoroase. Cum ţinea la imaginea sa de băiat bun al lagărului comunist, când au apărut presiuni din exterior, i-a dat mână liberă unui inginer providenţial să mute bisericile medievale în spatele blocurilor ce urmau a fi ridicate. De la Marea Unire până în prezent, Bucureştii şi-au triplat numărul de locuitori şi au suferit metamorfoze profunde. Vă invit să descoperim ce se ascunde după înaltele blocuri gri ale Iepocii de Aur. Plimbările mele au avut loc în: 2013, 2015 şi 2016.

b-0rase-1930-populatie-bucuresti

Cum vii de la Gara de Nord către Cişmigiu, cam în zona celor mai recente demolări, petrecute sub Oprescu, în 2011, la intersecţia străzilor Berzei şi Ştirbei Vodă, bine ascunsă după o centură de blocuri înalte, dibuiesc Sf. Ştefan Cuibul cu Barză. În a doua jumătate a secolului XVIII exista pe acest loc o ctitorie boierească modestă. A fost refăcută de câteva ori până i s-a dat actuala formă. Cu mai bine de un secol în urmă, nişte berze şi-au făcut cuib pe acoperişul de şindrilă al bisericii din acea vreme şi datorită acestei întâmplări, numele neortodox al lăcaşului a intrat în folclor, iar strada de lângă a devenit oficial a Berzei. Deşi a fost refăcută imediat după cutremurul din 1977, care-i provocase avarii serioase, Ceauşescu a trecut-o pe lista celor care trebuiau demolate. A fost salvată prin translare către sud cu 12 m la 22 februarie 1988, fiind monumentul bucureştean care a încheiat seria mutărilor din calea sistematizării urbanistice impusă de societatea socialistă multilateral dezvoltată.

b-001-rezolutia-desktop-ului

Puţin mai la vale, unde Strada Berzei întâlneşte Calea Plevnei, într-o zonă cu imobile interbelice printre care trece bucla de întoarcere a mai multor linii de tramvai, peste drum de Liceul Cervantes, oarecum la vedere, găsesc Sf. Constantin şi Elena, datată 1785. O ctitorie a unor breslaşi, între care cel mai important este socotit un cojocar pe nume Constantin Beşleagă. Locul unde a fost amenajat Parcul Cişmigiu era cunoscut ca lacul lui Dura neguţătorul şi dincolo de lac se găsea livada domnească. Multă vreme a fost considerată biserica fostei livezi domneşti, însă cu timpul a dat numele mahalalei din jurul său. Acum numai strada care duce la Cişmigiu mai poartă numele Sf. Constantin. În Primul Război Mondial, când nemţii au ocupat Bucureştii, au furat clopotele bisericii şi le-au topit.

b-002-rezolutia-desktop-ului

Am ieşit la Piaţa Mihail Kogălniceanu şi tot înainte pe Bulevardul Regina Elisabeta până la intersecţia cu Calea Victoriei. Am ratat o biserică dosită după Arhivele Naţionale, însă am dibuit Biserica Doamnei, atât de încorsetată în betoanele unor epoci anterioare celei de Aur, că e destul de complicat s-o prinzi întreagă într-o fotografie. Pe traseu am avut multe alte obiective în afara bisericilor, mare parte a acestora le descoperiţi în povestea bărbaţilor care au făcut o ţară fără a ţine seama de prezumtiva imposibilitate a dezideratului. Maria Doamna, soţia voievodului Şerban Cantacuzino, drept mulţumire lui Dumnezeu că nu a lăsat Viena în mâinile turcilor, după asediul din 1683, ridică în acelaşi an această biserică. Constantin Brâncoveanu o dotează cu pridvor în timpul lucrărilor la Podul Mogoşoaia, vechea denumire a Căii Victoriei. Un popă nebun, trei secole mai târziu, închide pridvorul cu termopane. Am observat la mai multe biserici bucureştene această sminteală, însă la cea de faţă m-a revoltat profund.

b-003-rezolutia-desktop-ului

Urc pe Calea Victoriei până în Piaţa Revoluţiei. Sunt într-o zonă care a scăpat de metamorfoza după genialele planuri ale Marelui Cârmaci în urma opoziţiei arhitecţilor în frunte cu Henrieta Delavrancea. Pe Calea Victoriei poţi vedea la stradă mai multe biserici. Cea mai celebră, datorită poziţionării şi istoriei ultimului veac, e Adormirea Maicii Domnului Creţulescu. Pentru tovarăşii din CC era o adevărată provocare să o vadă zilnic. Logofătul Iordache Creţulescu a fost căsătorit cu una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu şi a ridicat biserica între 1720 şi 1722. E socotită cam ultima din seria ctitoriilor brâncoveneşti. A ieşit prost din toate cutremurele mari care au zguduit Bucureştii. De fiecare dată a fost restaurată şi forma nu i s-a schimbat. Spre deosebire de toate celelalte biserici despre care vorbesc aici, a fost ciuruită la Revoluţia din 1989 de gloanţele trase în neştire. Pe clădirea de lângă, cea care adăposteşte Humanitas, urmele de gloanţe s-au păstrat aproape 20 de ani după acele evenimente. Nici azi nu înţeleg de ce au fost acoperite.

b-005-rezolutia-desktop-ului

Tot pe Calea Victoriei, puţin mai sus de Ateneu, la intersecţia cu Strada George Enescu, într-o zonă cu hoteluri şmechere, se vede de la stradă Biserica Albă. Forma actuală nu are nimic în comun cu prima biserică de pe acest loc, ridicată în jurul anului 1700 de către Vişa Jupâneasa din Băjeşti împreună cu familia preotului Neagu Dârvaş. Un anume boier Nicolae Trăznea îi dă forma actuală în 1827 şi de atunci a rămas cu numele cunoscut azi. Biserica Creţulescu şi Biserica Albă au fost pictate la interior de Gheorghe Tattarescu şi de acum înainte ne vom întâlni constant cu acest pictor. Aici am atins cel mai nordic punct al plimbării bucureştene.

b-004-rezolutia-desktop-ului

Mă întorc către Dâmboviţa și las Calea Victoriei în dreptul Teatrului Odeon. Mă pierd într-un pasaj care mă scoate în Strada Academiei. Lipită practic de una dintre clădirile Universităţii de Arhitectură, îmi sare în ochi o altă biserică brâncovenească posesoare de pridvor mutilat. Nu am explorat mai deloc zona dintre Calea Victoriei şi bulevardele Bălcescu şi Magheru. Conform hărţilor sunt câteva biserici care merită văzute cel puţin din exterior. Sf. Nicolae Dintr-o Zi şi-a luat numele de la o veche biserică de lemn despre care se spunea că a fost ridicată într-o singură zi. Din cei care au făcut bisericuţa se trăgea Doamna Maria, soţia voievodului Constantin Brâncoveanu. Găsind precară starea lăcaşului, a construit pe acelaşi loc o biserică nouă din piatră la anul 1702. Grigore Ghica al IV-lea a folosit-o ca biserică domnească şi a fost nevoit să o refacă după un incendiu petrecut în 1825. A trecut apoi la breasla bărbierilor şi în perioada interbelică a ajuns biserica albanezilor ortodocşi pripăşiţi în Bucureşti. Acum este o biserică monument istoric, dar nu cine ştie ce, de i s-a închis pridvorul cu termopane.

b-006-rezolutia-desktop-ului

Pe Strada Academiei ies în Piaţa Universităţii şi traversez Bulevardul Regina Elisabeta. Locul a ascuns mai bine de un secol ruinele Mânăstirii Sf. Sava şi ale Academiei Domneşti. De aici înţelegem că am pierdut nişte valoroase ruine care puteau fi valorificate, însă am câştigat câteva locuri de parcare. Un târg excelent! In anul 1688, impreuna cu fratele sau, Constantin Cantacuzino, Serban Cantacuzino va infiinta Scoala de la Sfantul Sava. In anul 1694, Sfantul Constantin Brancoveanu a transformat aceasta scoala in Academie Domneasca, stabilind o programa de invatamant si dandu-i fonduri materiale. Aceasta scoala domneasca, cea mai inalta din Tara Romaneasca, si-a inceput activitatea langa Manastirea Sfantul Sava.

Astfel, chiliile de la Manastirea Sfantul Sava au gazduit vreme de un secol si jumatate prima forma de invatamant superior din Tara Romaneasca. La inceputul secolului al XVIII-lea, Sfantul Constantin Brancoveanu (1654-1714) va rezidi biserica manastirii (1709), largindu-i zidurile, cat si cladirea Academiei Sfantului Sava. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Alexandru Ipsilanti va reconstrui din nou cladirea Academiei Domnesti, aflata in cadrul Manastirii Sfantul Sava. La inceputul secolului al XIX-lea, Ion Caragea va intari si el cladirile domnesti de aici. Intre anii 1848-1870 sunt daramate toate cladirile manastirii, ultima daramata fiind biserica brancoveneasca; aceasta din urma era deja mult prea slabita de cutremure, reparatiile lasandu-se mult asteptate. In anul 1877, pe locul fostei biserici brancovenesti a fost asezata statuia lui Mihai Viteazul.

Printre impozantele clădiri istorice ale începutului de secol trecut ajung în faţa unei biserici cu o arhitectură rară în peisajul bucureştean. Biserica Rusă Sf. Nicolae are puţin peste 100 de ani. A fost construită de ambasada Imperiului Rus, între 1905 şi 1909, pe banii ruşilor, pentru comunitatea rusă din Bucureşti. URSS nu mai are nevoie de ea şi din 1934 ajunge biserica Universităţii Bucureşti. Moscova o reia în 1947, atunci când a jefuit întreaga ţară, dar o cedează înapoi un deceniu mai târziu. Abia în 1992 redevine paraclis al Universităţii Bucureşti cu numele Sf. Nicolae şi nicio legătură cu Rusia. I se mai spune Biserica Studenţilor.

b-008-rezolutia-desktop-ului

Pe Ion Ghica şi pe Doamnei fac deja cunoştinţă cu întortocheatul Centru Vechi. Bine de tot ascunsă pe o stradă în formă de L, care aminteşte de breasla blănarilor, Sf. Nicolae Şelari pare impozantă în acel loc strâmt. Prima biserică este datată 1676. Pe atunci era înconjurată de mahalaua Şelarilor şi avea hramul Sf. Nicolae. Cutremurele de pământ au făcut ca abia a treia construcţie să fie una durabilă, deşi nici cele serioase ale secolului trecut nu au menajat-o deloc. Ce putem admira în zilele noastre este ctitoria lui Carol I de la 1868. De pictură s-a ocupat Gheorghe Tattarescu.

b-009-rezolutia-desktop-ului

Mă strecor pe Lipscani şi pe la umbra Palatului Băncii Naţionale ies în Calea Victoriei aproape de Palatul CEC. Nu intenţionez să părăsesc Centrul Vechi, ci doar să văd Biserica Zlătari, al cărui nume aminteşte de meşterii aurari şi argintari care aveau atelierele în jurul acesteia. Tot prima menţiune în secolul XVII şi tot a treia biserică pe acelaşi amplasament, numai că Zlătari a fost şi mânăstire într-o perioadă, chiar una dintre cel mai bogate ale Ţării Româneşti. Clerul l-a angajat pe Xavier Villacrosse, un arhitect catalan la modă în Bucureştii acelor vremuri, să facă planurile unei biserici trainice. În 1860 a fost sfinţită, iar câţiva ani mai devreme pictată de acelaşi Gheorghe Tattarescu, atunci abia venit în ţară după ce şi-a încheiat studiile în Italia.

b-007-rezolutia-desktop-ului

Pe sub zidurile Muzeului Naţional de Istorie a României, unde Strada Stavropoleos se intersectează cu Strada Poştei, ajung imediat la biserica purtând nume grecesc. O dovadă că Dumnezeu iubeşte piatra în aceeaşi măsură cum o face cu lemnul. După unii e cea mai frumoasă biserică a Bucureştilor. E o mărturie în stil brâncovenesc a perioadei fanariote, fiind ridicată în 1724, pe vremea domnului Nicolae Mavrocordat, de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, un grec din Epir care şi-a făcut în Bucureşti mânăstire şi han. Acest Ioanichie este ales în 1726 mitropolit al Stavropolei şi exarh al Cariei. De la titulatura sa mânăstirea a preluat numele. La începutul secolul XX a rămas doar biserica foarte părăginită şi s-a ocupat de ea arhitectul Ion Mincu. Acesta a proiectat o clădire în apropierea ei, oarecum asemănătoare cu hanul care a existat cândva, cu rol de muzeu. Printre cele mai importante exponate pot fi văzute azi bucăţi de frescă păstrate de la bisericile demolate în perioada comunistă. Din 2008 este mânăstire de maici. Ceva mai la vale pe Strada Poştei, unde aceasta întâlneşte Strada Franceză, se găseşte o biserică pe care am văzut-o numai acoperită de schele şi plasă de protecţie. Actuala Sf. Dumitru Poştă este o biserică de la 1819, însă are în spate o istorie mai veche cu cel puţin două secole, legată de boierii Bălăceni. I s-a mai spus Biserica de Jurământ şi ne lămureşte G. I. Ionescu-Gion de ce: Pârâtul sau acuzatorul se încingeau în faţa arhiereului şi preoţilor cu „brâul Preacuratei” şi jurau lângă uşa altarului că vor spune adevărul şi nimic alt decât adevărul.

b-010-rezolutia-desktop-ului

Strada Franceză mă scoate exact la Curtea Veche şi am norocul să găsesc deschisă cea mai veche biserică a Bucureştilor. A fost ridicată de domnitorul Mircea Ciobanul de-a lungul primelor sale două domnii din cele trei câte a avut. Pentru construcţie este dată perioada 1545 – 1554. Voievodul a fost unul dintre fiii lui Radu cel Mare şi a fost căsătorit cu Doamna Chiajna, una dintre fiicele lui Petru Rareş, despre care multă lume a aflat din povestirea lui Odobescu. Nu ştiu dacă se mai face la şcoală. Mircea Ciobanul a fost negustor de oi, de aia s-a ales cu acest supranume, însă plăcerea lui cea mai mare era să omoare boieri. Fiindcă a căsăpit şi popi este socotit mai crud decât prietenul şi aliatul său Alexandru Lăpuşneanu. Doamna Chiajna s-a băgat în jocurile puterii după moartea soţului său, a omorât şi ea boieri, însă nu peste multă vreme a trebuit să fugă din ţară. Biserica Curtea Veche a fost locul în care erau încoronaţi domnitorii Ţării Româneşti după mutarea capitalei la Bucureşti. Este legătura între a treia capitală a Valahiei şi a patra.

b-011-rezolutia-desktop-ului

b-012-rezolutia-desktop-ului

Piaţa Sf. Anton este bine ascunsă de blocuri şi Hanul Manuc. Păstrează ruinele primei biserici bucureştene Sf. Anton a Puşcăriei. În acest loc s-a născut, în secolul al XVIII-lea, cuvântul ”puşcărie”, cu sensul de închisoare. Aici, domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat, la sfârşitul secolului al XVII-lea, un depozit de armament. Iniţial, clădirea s-a numit Turnul Pulberăriei şi era folosită exclusiv pentru depozitarea prafului de puşcă şi a puştilor armatei domneşti. În timp, unele spaţii ale acestui turn au început să fie folosite ca loc de detenţie, în special pentru cei care unelteau împotriva domniei. La 1770, Turnul Pulberăriei a fost trăznit şi a luat foc. Se pare că incendiul a fost unul de proporţii, deoarece este menţionat în scrierile epocii. În acest document clădirea este numită într-un document „Puşcărie Domnească”.

Este pentru prima oară când acest cuvânt apare în limba română. Tot în hrisoave se arată că pulberăria era deja un loc de detenţie în adevăratul sens al cuvântului, adică se lărgise şi se îmbogăţise cu noi celule. Tot atunci, Bisericii Sf. Anton i s-a adăugat titulatura „a Puşcăriei”. La marele incendiu din 1847, stârnit chiar în prima zi de Paşti, au fost mistuite toate construcţiile din zonă, inclusiv Biserica Sf. Anton a Puşcăriei. S-a refăcut doar Puşcăria, nu şi biserica, în amintirea căreia nu a rămas decât un monument. Hramul Sf. Anton a fost preluat de Biserica Domnească din vecinătate. Iar cu trecerea timpului limba română s-a îmbogăţit cu un cuvânt nou: „puşcărie”, cu sens de închisoare, care a înlocuit mai vechiul „ocnă” spune Dan Falcan, muzeograf.

b-013-rezolutia-desktop-ului

Din Centrul Vechi ies în Piaţa Unirii, dar nu trec Dâmboviţa, ci merg exact în zona care a fost demolată complet. Pe Bulevardul Unirii, fost Victoria Socialismului, au fost ridicate două clădiri de dimensiuni impresionante: Biblioteca Naţională a României (1986) şi Tribunalul Bucureşti (1987). Cât ambele la un loc urma să fie Centrul de Cultură şi Creaţie Cântarea României, însă decembrie 1989 a prins acest mamut la stadiul fundaţiei. A devenit teren viran, sunt încă multe în Bucureşti încremenite în momentul fugii lui Ceauşescu de pe CC cu elicopterul, care are rol de groapă de gunoi improvizată. Unde bulevardele Mircea Vodă şi Mărăşeşti se intersectează, după o centură de blocuri, descopăr Biserica Dobroteasa. O construcţie de la 1893 care a scăpat de demolare ca prin urechile acului. Un boier pe nume Dobrotă a făcut o biserică de lemn pe acest loc în jurul anului 1700 şi de atunci, indiferent de ctitor, bisericile care s-au succedat au purtat acest nume.

Trecând prin zona cea mai distrusă, locul din Bucureşti cu cele mai vechi construcţii până la Iepoca de Aur, vă ofer palmaresul lui Ceaşuescu în materie de demolarea ctitoriilor voievodale. Lista am luat-o de pe saitul lui Stelian Tănase.

  1. Biserica Albă Postăvari atestată din 1595. Dărîmată în 1984, duminică 18 martie, după 420 de ani de existență. A doua biserică din București ca vechime (prima – biserica lui Bucur)
  2. Biserica Izvorul Tămăduirii, atestată 1785. Dărîmată la 4-6 august 1984. După 199 de existenţă
  3. Biserica Spirea Veche, zidită 1740-50. Dărîmată prin dinamitare în noaptea de 27 aprilie 1984, după 244 ani de existență
  4. Biserica Sfintul Spiridon Vechi, sec.XVll-lea. Demolată la 27 august 1987
  5. Biserica Cotroceni, biserică domnească. A fost zidita între 1679 și 1682. Demolată în vara 1984, după 302 ani de funcționare. Cu tiparnița instalată de Șerban Cantacuzino aici s-a tipărit prima Biblie în limba română
  6. Biserica Sf Nicolae Crîngași 1564 / 21 mai 1986.
  7. Capela Sf Mina, anexa a Institului Medico legal, care avea un muzeu unic alături şi o bibliotecă preţioasă
  8. Biserica Sf. Nicolae Sîrbi,1692 / 1985
  9. Biserica Sf. Nicolae Jitnița,1590 / demolată la 18-23 iulie 1986 (pe locul ei se află clădirea noii biblioteci naționale)
  10. Biserica Sf. Vineri Herasca. Ctitorie Matei Basarab. 1641-45. Aici se păstra icoana făcătoare de minuni a Sf. Parascheva, pictată în 1748 la Viena. Biserica demolată joi/vineri, 19-20 iunie 1987. Azi aici e blocul 105B str. Sf. Vineri 2
  11. Biserica Bradu Staicu.1740 / demolată 7-8 octombrie 1987
  12. Biserica Olteni 1696 / 1987. Monument brâncovenesc. Aici au fost masacrați eteristii în 1821. Pictura interioară de Gh. Tattarescu. A scris Ion Ghica despre Biserica Olteni. Demolată vineri 12 iunie 1987, deși fusese propusă pentru translare. Pe locul ei este blocul E2 str. Mircea Vodă
  13. Biserica Sfinta Treime Dudești. 1804 / 1987. Biserică negustorească. Demolată în noaptea de 9/10 1987. Pe locul bisericii se află blocul M108
  14. Biserica Mănăstirii Pantelimon 1745 / 1986 ctitorie Grigore Vodă Ghica, insula lacului Pantelimon
  15. Biserica Gherghiceanu. Demolată in 1984
  16. Mănăstirea Văcărești. Ctitorie a familiei Mavrocordat, sec. XVlll-lea. Nicolae Mavrocordat, 1716-1724. Cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei. Biserica mănăstirii 1716-1722. Cutremurul din 1940 dărîmă turla bisericii. În 1973 închisoarea este inchisa. Demolarea – noiembrie 1985 – ianuarie 1987.

b-051-rezolutia-desktop-ului

Trec Dâmboviţa pe Podul Mărăşeşti şi zăresc Bisericuţa Bucur Ciobanul cocoţată pe un dâmb pe malul râului. Menirea ei este să ducă mai departe legenda ciobanului Bucur, însemnat proprietar de turme în vremuri imemoriale şi întemeietor al aşezării care, peste veacuri, va deveni capitala ţării noastre. Se spune că Bucur ar fi făcut această bisericuţă. Cum nu există nimic documentat, cea mai serioasă variantă e că lăcaşul a fost biserică de cimitir pentru Mânăstirea Radu Vodă, aflată în apropiere, dar încorsetată atât de bine în betoane, că o poţi vedea doar dacă eşti lângă ea.

b-014-rezolutia-desktop-ului

b-015-rezolutia-desktop-ului

Mânăstirea Radu Vodă a fost ridicată pe un deluț în dreapta Dâmboviței. Cândva era vizibilă cam din tot ce însemna București, însă după Iepoca de Aur a fost zăvorâtă între betoane. Alexandru al II-lea Mircea, în semn de mulțumire pentru o luptă câștigată împotriva unor boieri, începe construcția, la 1568, a bisericii pe care intenționa să o facă sediul mitropoliei. Mihnea Turcitul înființează aici prima bibliotecă a Bucureștilor. Sinan Pașa a crezut, în 1595, că poate face din mânăstire o cetate în care să reziste. Când a văzut că nu e capabil să i se opună lui Mihai Viteazul, a poruncit să se dărâme și să ardă tot. Așa s-a încheiat povestea Mânăstirii Sfânta Troiță, prima denumirii a Mânăstirii Radu Vodă, în care Alexandru al II-lea Mircea a fost îngropat. Locul nu se mai știe, piatra sa tombală a fost găsită acum un veac la baza unei fântâni din curtea mânăstirii.

Radu Mihnea, un domn cu patru domnii în Valahia și două în Moldova, agreat de Înalta Poartă, reface în 1615 complexul distrus. Acest voievod nu a fost foarte departe de Mihai Viteazul. Când domnea în Moldova a pus pe tronul Țării Românești pe fiul său, Alexandru Coconul, astfel pentru câțiva ani a reușit să conducă ambele țări române. A murit la Hârlău, în 1626, tocmai când planul îi mergea ca pe roate. Piatra sa de mormânt de la Radu Vodă are sculptate acvila valahă și bourul moldovenesc. Construcția a fost trainică și a ajuns până în secolul XIX, când cutremurele i-au pricinuit stricăciuni serioase și s-au făcut tot felul de improvizații, printre care și pictură de Gheorghe Tattarescu. Abia între 1967 și 1974 a fost refăcută și repictată, păstrându-se o parte din pictura de secol XIX. Din cei cinci patriarhi decedați pe care i-a avut România, Justinian Marina este îngropat aici.

b-016-rezolutia-desktop-ului

Strada Radu Vodă mă scoate în Bulevardul Dimitrie Cantemir și într-un loc foarte aerisit admir cea mai mare biserică a Bucureștilor, asta până când va fi gata Catedrala Mântuirii Neamului. Sf. Spiridon Nou a ajuns să fie vizibilă din această parte în urma sistematizărilor. Intrarea e pe strada paralelă, Calea Șerban Vodă. Numele îl are de la voievodul Scarlat Ghica, ctitor al primei biserici pe acest loc la 1768. A durat mai puțin de 100 de ani, astfel că, pe vremea lui Barbu Știrbei, s-a luat hotărârea ridicării celui mai impunător locaș din București. Zidirea a durat din 1852 până în 1858, iar sfințirea s-a făcut la 1860. Pictura a fost realizată de Gheorghe Tattarescu în 1862. I se spune adesea Catedrala Sf. Spiridon Nou și multă vreme a fost folosită ca a doua biserică a patriarhiei. Puțin mai încolo, spre baza Dealului Mitropoliei, se găsește paraclisul Facultății de Teologie Ortodoxa Patriarhul Justinian, cunoscut ca Sf. Ecaterina, lăcaș cu o istorie de câteva secole, al cărui hram amintește de Ecaterina, doamna lui Alexandru Ipsilanti, fanariot cu două domnii în Țara Românească și una în Moldova.

b-017-rezolutia-desktop-ului

Mergând către sud pe Bulevardul Dimitrie Cantemir până la intersecția cu Bulevardul Mărășești, cunoscută ca Budapesta, după un restaurant ce a funcționat acolo în perioada comunistă. Voievodul Radu Leon ridică biserica la 1664 pe locul unde erau îngropați niște oșteni ai tatălui său, voievodul Leon Tomșa, căzuți în 1631 într-o luptă cu viitorul domn Matei Basarab. I se spune Sf. Dumitru Slobozia pentru că Radu Leon a dat o scutire de biruri în 1667. A domnit cinci ani și în vremea sa este atestată prima cafenea din Centrul Vechi.

b-018-rezolutia-desktop-ului

Merg și mai la sud până Bulevardul Dimitrie Cantemir se termină la intrare în Parcul Tineretului, ratez Sf. Nicolae Tăbăcari aflată pe o stradă paralelă, dar descopăr, flancată bine de blocuri, totuși cu deschidere la stradă, Biserica Manu Cavafu. A fost zidită între 1815 și 1817 de către starostele pielarilor din mahalaua Broștenilor. Forma actuală nu are prea multe în comun cu construcția originală, însă a păstrat numele ctitorului. Acesta a fost cel mai sudic punct atins în preumblarea de față.

b-019-rezolutia-desktop-ului

Pe lângă Colegiul Naţional Gheorghe Şincai o iau către nord pe Calea Şerban Vodă, stradă aflată între Parcul Carol I şi Bulevardul Dimitrie Cantemir. De ce Carol I? Am să preiau un fragment dintr-o altă povestioară de-a mea despre Bucureşti. Acolo veţi găsi referiri la Biserica Cuţitul de Argint, câteva morminte ale unor personalităţi de la Bellu şi Parcul Carol I. În 1906, Carol I a organizat la Bucureşti o expoziţie jubiliară, sărbătorea 40 de ani de domnie şi 25 de ani de când era rege. Pentru că expoziţia a avut loc pe acel amplasament, numele ales pentru viitorul parc a fost destul de firesc. De la acea expoziţie se păstrează mai multe mărturii, una dintre acestea este Biserica Cuţitul de Argint. Biserica a luat numele străzii şi nu invers.

Carol I s-a gândit să ridice o biserică şi a ales ca model Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, de refacerea căreia s-a îngrijit personal. Acest model nu a fost ales întâmplător, Ştefan cel Mare a construit biserica din Iaşi în al 40-lea an al domniei sale. În curtea bisericii, regele a adus de la Iaşi o cruce de piatră datând de la 1677, pe care Antonie Ruset, voievod al Moldovei, a ridicat-o în faţa bisericii Sf. Nicolae Domnesc, după ce a terminat renovarea ei. Eu m-am oprit în faţa unei biserici fără nimic deosebit. În forma actuală datează de la 1897, însă prima biserică de piatră a fost zidită de un anume Jupân Alexe Arnăutu. S-a năruit la unul dintre cutremurele secolului XIX, însă numele i-a fost împrumutat celei noi: Sf. Alexie.

b-020-rezolutia-desktop-ului

De pe Calea Şerban Vodă ies pe nişte străduţe în preajma Muzeului Naţional Tehnic Dimitrie Leonida, aflat pe o latură a Parcului CaroI l. Urmez Strada 11 Iunie şi înainte de intersecţia cu Bulevardul Regina Maria întâlnesc o biserică impunătoare şi plăcută ochiului. Sf. Nicolae Vlădica este o construcţie ce datează de la 1904, însă istoria lăcaşului e foarte întortocheată. Încă de la începuturi a fost o epitropie, adică o biserică ridicată şi condusă de reprezentanţi ai locuitorilor din împrejurimi. Saitul bisericii ne lămureşte: In decembrie 1901 este ales epitrop Teodor Petrescu fost judecator de ocol, substituit de procuror si grefier al tribunalului, in locul epitropului D.I.Ionescu. Ales epitrop Teodor Petrescu isi pune toata energia si priceperea pentru cladirea unei biserici frumoase si incapatoare. In vederea realizarii acestui ideal incredinteaza intocmirea planurilor cunoscutului arhitect de origine belgiana Eduard Leboef si intervine cu toata energia ca primaria sa cedeze locul ce-l avea in Bulevardul Maria, in schimbul sumei de 6.000 lei, platita in acest scop de I.I.Sabareanu agricultor si mare proprietar. Ca urmare, la 1 iulie 1902 se pune piatra fundamentala si lucrarea de constructie se incredinteaza antreprenorului L.Forebesc si la 7 noiembrie 1904, edificiul este complet terminat. Am ratat Biserica Flămânda, aflată puţin mai la est, pe o stradă paralelă. O ctitorie din perioada fanariotă cu statut de biserică a breslei croitorilor.

b-021-rezolutia-desktop-ului

Bulevardul Regina Maria duce în Piaţa Unirii. Chiar la intersecţie aleg să urc Dealul Mitropoliei, un loc foarte greu al istoriei noastre, pentru că Palatul Patriarhiei a fost sediul Parlamentului ani la rând. Pe 24 ianuarie 1859 aici a avut loc a doua alegere a lui Cuza şi astfel Unirea Mică s-a realizat de facto. Biserica a fost construită de voievodul Constantin Şerban între 1654 şi 1658. Domnitorul Radu Leon, cu ctitoria căruia m-am întâlnit câteva străzi mai în urmă, o face sediul mitropoliei, după ce o pictează, la 1668. A fost de atâtea ori refăcută şi adăugită încât nu se ştie cum arăta exact. Forma actuală i s-a dat între 1960 şi 1962. Devine Catedrala Patriarhală, cu titlu provizoriu, în 1925, când mitropolia se transformă în patriarhie. BOR era autocefală din 1885. Se dorea în perioada interbelică ridicarea unei catedrale impresionante care să fie sediul patriarhiei. În interiorul acesteia sunt îngropaţi patru din cei cinci patriarhi decedaţi ai BOR: Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu.

b-022-rezolutia-desktop-ului

b-023-rezolutia-desktop-ului

Cobor în zona Pieţei Unirii, mă întorc puţin pe Bulevardul Regina Maria şi pe o străduţă de maxim 100 de m lungime, numită Sf. Ilie, ajung pe Strada Mitropolit Antim Ivireanu. Sunt exact în sudul centurii de blocuri care flanchează Bulevardul Unirii. Prima biserică întâlnită e Sf. Ilie Rahova. Până la demolări, de aici începea Calea Rahovei, arteră care leagă centrul de partea de sud-vest a capitalei. Iepoca de Aur a scurtat-o cu mai bine de un kilometru. La 1706, Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, a construit o biserică năruită după aproape un secol. Un călugăr, Isaia Novăceanu, prin secolul XIX, ridică biserica actuală şi de pictură se ocupă Gheorghe Tattarescu. Noroc că a fost consolidată în 1950, pentru că în 1984 este mutată 51 de metri spre sud, pentru a face loc Victoriei Socialismului.

b-024-rezolutia-desktop-ului

Cartierul Antim a fost pur şi simplu măcelărit de transpunerea în practică a planurilor Celui mai iubit fiu al poporului. Mânăstirea Antim a scăpat în chip miraculos. Mitropolitul Antim Ivireanu (Iviria = Georgia = Gruzia) hotărăşte în 1713 să ridice o mânăstire pe locul unei bisericuţe în care se depozita mirul mitropoliei. Îşi pune la bătaie toată averea, fiind ajutat şi de alţi oameni potenţi financiar, face planurile cu mâna sa şi la 1715 sfinţeşte biserica. Uşa de la intrare este tot opera sa, iar unele dintre icoane sunt pictate de el. Mânăstirea a fost o cetate cu turnuri în fiecare colţ. Înfiinţează aici o tipografie şi prima bibliotecă publică a Bucureştilor. Biserica este una dintre bijuteriile brâncoveneşti ale capitalei. Rozeta este o amintire lăsată de arhitectul Schlatter după restaurarea din 1857. Lângă biserică este o construcţie care abia a împlinit un secol, Palatul Sinodal, locul unde se întâlnesc membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, organism înfiinţat în 1872. Palatul Sinodal a fost cea mai complexă şi grea mutare pe care a făcut-o inginerul Eugeniu Iordăchescu. Un farmacist neamţ, pasionat de fotografie, a imortalizat în 1856, la cererea armatei de ocupaţie habsburgice, câteva zone ale centrului capitalei Valahiei. Vedeţi fotografiile aici.

b-025-rezolutia-desktop-ului

Strada Mitropolit Antim Ivireanu se termină în spatele sediului SRI, într-un pridvor închis ţigăneşte cu sticlă, la care s-a instalat o poartă de aprozar. Termopanele văzute până acum în arcurile brâncoveneşti pot spune că emană decenţă pe lângă mutilarea bisericii fostului Schit al Maicilor, salvată în 1982. Atunci, mai mult din curiozitate, Ceauşescu a vrut să vadă dacă se poate muta o construcţie fără să se năruie. A bătut chiar un pariu cu Leana. Inginerul Iordăchescu a reuşit să o mute 245 de m către est. Mândru de reuşită, Partidul a făcut un filmuleţ de propagandă, în care biserica era denumită un exemplu strălucit şi necurmat de stil brâncovenesc. A avut grijă să-l curme un smintit care, în nebunia lui, a ataşat şi climatizatoare pe pereţi. Tatiana Hagi Dina, o fostă roabă la turci, a construit biserica la 1726 drept mulţumire lui Dumnezeu că a scăpat şi s-a călugărit. Din întreaga mânăstire a rămas doar biserica. Amplasamentul iniţial era în colţul de sud-est al curţii Casei Poporului.

b-026-rezolutia-desktop-ului

Dacă din cartierul Antim a mai rămas ceva, din cartierul Uranus aproape nimic. Dintre betoane am ieşit la intersecţia Bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie. Am urmat-o pe cea din urmă pe toată latura sudică a Casei Poporului până în Piaţa Arsenalului. Tot acest drum a fost doar în urcare. Cu secole în urmă, pe această pantă se cultiva vie şi locul era cunoscut ca Dealul Lupeştilor, asta până când un grec din Corfu, pe nume Spiridon Kristofi, dezmierdat Spirea de români, a construit o biserică de piatră. Din 1765 dealul a devenit al Spirii. Pe acesta, partea dinspre Dâmboviţa, Alexandru Ipsilanti contruieşte Curtea Noua la 1776, cea veche, de peste râu, neplăcându-i. A fost reşedinţa fanarioţilor până în 1812, când arde şi de atunci capătă numele de Curtea Arsă. Pe 13 septembrie 1848, înţelegem acum numele bulevardului, pompierii lui Pavel Zăgănescu se bat cu turcii veniţi să înăbuşe Revoluţia lui Bălcescu, Rosetti şi Brătianu. Acest eveniment este cunoscut în istorie drept Lupta din Dealul Spirii. La 1860 se construieşte Arsenalul Armatei şi dealul devine al Arsenalului. În preajma sa apare cartierul numit Uranus, din care se mai păstrează câteva străduţe şi Biserica Spirea Nouă.

Pentru a face loc enormității din beton Casa Poporului, Ceaușescu rade de pe suprafața Bucureștilor o parte considerabilă și foarte valoroasă. Sub lamele buldozerelor cad trei biserici vechi, ruinele Curţii Arse, sediul Senatului, sediul Arhivelor Statului, Stadionul ANEF și mai multe instituții militare. Apar în anii 1980 trei clădiri megalomanice: Casa Poporului, Casa Academiei şi Ministerul Apărării Naţionale. Rămâne o grămadă de teren nefolosit. Patriarhul Daniel Ciobotea l-a ochit şi îndeplineşte visul lui Miron Cristea din 1925. La cum merg lucrurile, Catedrala Mântuirii Neamului se va încadra perfect între cei trei monştri din beton, şi ca mărime şi ca aspect. În Piaţa Arsenalului am atins cel mai vestic punct al pelerinajului, cam pe aceeaşi linie cu Biserica Cuibul cu Barză, aflată ceva mai la nord, peste Dâmboviţa. Nebuniei lui Ceauşescu i s-a spus Ceauşima, o combinaţie între Ceauşescu şi Hiroshima, un cuvânt care să poată descrie efectul Iepocii de Aur asupra vechiului Bucureşti. Profundele transformări pe care le-a suferit această zonă pot fi observate comparând cele două capturi de mai jos. Prima e de pe o hartă a Bucureștilor din 1939, iar a doua de pe wikimapia.org din zilele noastre.

bucuresti-1939

bucuresti-2017

b-027-rezolutia-desktop-ului

Prin faţa Ministerului Apărării Naţionale, pe Strada Izvor, cobor pe latura vestică a Casei Poporului, iar la intersecţia cu Bulevardul Bogdan Petriceicu Haşdeu o iau pe de-a dreptul prin Parcul Izvor către staţia de metrou Izvor. Sunt pe malul Dâmboviţei, în nordul Casei Poporului, la intersecţia Splaiului Independenţei cu Bulevardul Libertăţii. În acest colţ al Parcului Izvor, pe un deluţ, nivelat astăzi, s-au aflat Mânăstirea Mihai Vodă şi Curtea Arsă. În 1985 doar biserica şi clopotniţa sunt mutate 289 de m spre sud-est. Am ajuns la amplasamentul actual al bisericii după ce am traversat Bulevardul Libertăţii şi am ocolit pe la nord centura de blocuri care o ascunde. Mânăstirea Mihai Vodă a fost construită de Mihai Viteazul înainte să fie domn.

1594 este considerat anul în care s-au finalizat lucrările. Legenda spune că Mihai Viteazul a promis lui Dumnezeu că va ridica mânăstirea dacă va scăpa de pedeapsa cu moartea la care fusese condamnat de voievodul Alexandru cel Rău pentru uneltire. Nici acum nu este clar cum a scăpat. A fost prima dintre ctitoriile sale şi pentru foarte multă vreme cea mai de seamă mânăstire a Ţării Româneşti. În jurul ei au fost construite case, palate și Curtea Nouă a fanarioților, devenită Curtea Arsă după un devastator incendiu. După ce Cuza a secularizat averile mânăstireşti pe care le gestionau grecii, sediul Arhivelor Statului a fost mutat în clădirile de la Mihai Vodă. Pictura interioară a fost refăcută în 1994, când biserica a fost redeschisă pentru credincioşi.

b-028-rezolutia-desktop-ului

b-029-rezolutia-desktop-ului

Cumva gard în gard în aceeaşi cetate de beton, despărţite doar de Strada Sapienţei, observ o bisericuţă camuflată bine între copaci. Are acelaşi ctitor ca faimoasa biserică din Piaţa Revoluţiei. Iordache Creţulescu şi soţia sa Safta, una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu, au ridicat biserica la 1710. Treptat va deveni un paraclis al familiei boiereşti Creţulescu. Când aceasta îşi vinde proprietăţile, biserica ajunge la familia Lahovary, care îl aduce pe Gheorghe Tattarescu, deja bătrân, pentru a repicta lăcaşul în 1884. Nu ştiu dacă se mai păstrează ceva din această pictură, deoarece între anii 1966 şi 1968 a fost refăcută.

b-030-rezolutia-desktop-ului

Ies din această cetate strâmtă de blocuri, traversez Bulevardul Naţiunile Unite şi intru, pe Strada Apolodor, în una ceva mai largă. Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel este o ctitorie de la 1636 a voievodului Matei Basarab. Mânăstirea Târnovului este un alt nume sub care apărea în vechime şi provine de la oraşul bulgăresc în care se aflau o parte din actele acesteia. După câteva decenii este arsă şi prădată de nişte mercenari răsculaţi. Voievodul Ştefan Cantacuzino, cel care l-a vândut pe Constantin Brâncoveanu la turci pentru a-i lua tronul, o repară, o înfrumuseţează şi ridică clopotniţa la 1715. Este socotit al doilea ctitor. A fost închinată când la Ierusalim, când la Muntele Athos, a suferit cumplit după fiecare cutremur, a fost reparată în multe rânduri, comuniştii nu s-au atins de ea, doar au înghesuit-o samavolnic.

b-031-rezolutia-desktop-ului

Strada Vânători mă conduce în Piaţa Naţiunile Unite, chiar pe malul Dâmboviţei. Un gard protejează o incintă cu mai multe clădiri, dintre care iese în evidenţă o bisericuţă puţin îngropată. În 1880 a avut loc o regularizare de amploare a cursului Dâmboviţei şi biserica, fiind construită pe malul stâng, într-un cot, a ajuns pe malul drept, iar din cauza pământului depozitat în jurul ei, e îngropată circa un metru. E Sf. Spiridon Vechi şi datează din 1747-1748, când a fost ridicată din temelii de domnul fanariot Constantin Mavrocordat, şase domnii în Valahia şi patru în Moldova, un adevărat record. A fost domnitorul care a adus Oltenia înapoi în trupul Ţării Româneşti după 20 de ani de ocupaţie habsburgică. A rămas în istorie ca reformatorul care a abolit iobăgia în cele două state româneşti pe care le-a condus şi a fost mereu preocupat de îmbunătăţirea vieţii supuşilor săi. Un soldat rus l-a rănit mortal în timpul instaurării ocupaţiei ţariste în 1769 şi a fost îngropat în biserica veche a mitropoliei de la Iaşi. Ceauşescu a dărâmat Sf. Spiridon Vechi în 1987. După Revoluţia din 1989, între 1992 şi 1997, a fost reconstruită pe acelaşi amplasament, respectând cât mai fidel trăsăturile vechiului monument şi înglobând toate elementele salvate la demolare.

b-032-rezolutia-desktop-ului

Pe malul Dâmboviţei, pe Splaiul Independenţei, merg până trec de Palatul de Justiţie şi fac dreapta pe sub zidurile sale. Observ numai de aproape frumoasa Biserică Domniţa Bălaşa, ascunsă nedrept vederii dinspre Piaţa Unirii de o centură de blocuri înalte. Este a patra construcţie pe acelaşi loc şi a fost realizată, între 1881 şi 1885, după planurile unei comisii de arhitecţi în care avea încredere Carol I. Despre biserică ne povesteşte Constantin Bacalbaşa: Această biserică a fost clădită întâia oară în anul 1744 de către domniţa Bălaşa, fiica prinţului Constantin Basarab Brâncoveanu, reclădită în 1831 de către banul Grigore Basarab Brâncoveanu, din nou reclădită în 1838 de băneasa Safta Grigore Basarab Brâncoveanu. După ce serviciul divin a fost oficiat de mitropolitul primat, s-a procedat la semnarea actului comemorativ al clădirii.

Acest act a fost închis într-un tub de sticlă, unde au fost introduse şi câte o piesă nouă din toate monedele româneşti de metal ale epocii, de la piese de un ban la până la cea de aur, de 20 de lei. Tubul a fost învelit în câte o foaie a tuturor ziarelor ce apăreau atunci în Bucureşti şi a fost introdus în alt tub, de metal. Regele, regina, mitropolitul primat şi doamnele de onoare au primit câte un şorţ de satin alb, cu ciucuri de aur. Apoi regele, cu sculele de argint ce i s-au dat, a pus întâia cărămidă pe piatra fundamentală sub care a fost închis tubul, a doua cărămidă a pus-o regina, a treia, mitropolitul şi aşa mai departe. Arhitectul a fost Alexandru Orăscu, asistat de Dobre Nicolau şi Beneş. În biserică sunt mormintele Domniţei Bălaşa şi Zoei Brâncoveanu, prima soţie a domnitorului Gheorghe Bibescu.

În citat apare numele Saftei Brâncoveanu drept ctitor al uneia dintre bisericile risipite. La iniţiativa şi pe cheltuiala ei a fost ridicat în apropiere Spitalul Brâncovenesc între 1835 şi 1838, unitate medicală care avea dublu scop: şcoală pentru medici şi loc de tratare pentru cei fără bani. Arde în 1880 şi în anii următori este reclădit şi mărit. A fost modernizat în repetate rânduri şi a rezistat până în 1984, când Ceauşescu bagăt buldozerele în el. Cel care avea în cap demolările pentru a face loc unui sediu impunător pentru Parlament a fost Carol al II-lea. În 1938 avea planurile făcute, era gata de treabă, dar nu a mai apucat pentru că s-au împuţit lucrurile în Europa. Bastionul păcii a găsit planurile şi le-a pus în aplicare în 1983, dar a cam exagerat cu proporţiile.

b-033-rezolutia-desktop-ului

b-034-rezolutia-desktop-ului

Trec Dâmboviţa, înconjur Piaţa Unirii pe lângă Hanul lui Manuc şi traversez Bulevardul IC Brătianu la intersecţia cu Bulevardul Corneliu Coposu. Pe primul mă îndrept către nord, dar imediat observ printr-o fantă de câţiva metri Sf. Ioan Nou sau Sf. Ioan Piaţă. Este o ctitorie din 1756 a cojocarilor şi boiangiilor, refăcută în multe rânduri de monahi bogaţi şi de boieri evlavioşi cu proprietăţi în vecinătate. În 1986 a fost mutată spre est cu 23 de m pentru a face loc blocului cu zece etaje din dreapta ei. Pictura inerioară apare sub formă de tablouri separate de spaţii mari albe. L-am găsit pe regele Mihai într-unul dintre ele.

b-035-rezolutia-desktop-ului

b-036-rezolutia-desktop-uluiPe Bulevardul IC Brătianu merg către nord având în stânga Centrul Vechi şi Calea Victoriei. Spaţiul amenajat pe vremea lui Oprescu la intersecţia Străzii Bărăţiei cu bulevardul amintit are stele încrustate în pavaj, dispuse în cerc, inscripţionate cu numele unor actori români. A fost botezat Piaţa Timpului. Peste stradă văd un turn înalt şi o curte protejată de un gard serios. Poarta e deschisă şi intru, dar nu mă rezum doar la curte. Biserica Bărăţia e cea mai veche biserică catolică din Bucureşti. Actuala clădire e din 1848 şi a fost construită din banii curții de la Viena. Înainte au mai existat două biserici, una din lemn menţionată în vremea voievodului Ştefan Cantacuzino şi una din piatră care a ars în cumplitul incendiu din 1847. Bărăţiile erau bisericile şi mânăstirile catolice ridicate de franciscani la est de Carpaţi, cuvântul provine din slavul brat, adică frate.

b-039-rezolutia-desktop-ului

Dispar pe Calea Moşilor care îşi are capătul de sud chiar în Piaţa Timpului, lângă Magazinul Cocor şi numai după două clădiri intru într-o curte strâmtă, înconjurată de imobile scunde de cam un secol vechime, pe care Sf. Gheorghe Vechi le domină. Au fost trei ctitorii boiereşti care s-au suprapus pe acelaşi loc, prima datată 1492. Biserica a funcţionat o perioadă ca sediu al mitropoliei până să fie construită actuala Catedrală Patriarhală de pe dealul de peste Dâmboviţa. Construcţia pe care o vedem a fost zidită între 1875 şi 1881. De treaba asta s-au ocupat protopopul Theodor Economu şi alţi câţiva epotropi. Saitul bisericii ne spune: Pe terenurile aflate în proprietatea ei s-a cre­ionat actualul centru al Bucureştiului. Astfel, în sec. al XVII-lea s-a podit cu scânduri „Uliţa cea mare”, care trecea pe lângă biserică, pornind din „Târgul din lăuntru” şi mergând spre „Târgul de afară”. Aceasta se va numi „Podul târgului de afa­ră”, ulterior (sec. XIX) se va numi Calea Moşilor. In această perioadă Bucureştiul era organizat administrativ pe parohii, iar mahalaua târgului din lăuntru, unde se încrucişau şi de unde por­neau toate drumurile Bucureştiului, se numea şi mahalaua Sf. Gheorghe Vechi.

b-037-rezolutia-desktop-ului

Urmând Calea Moşilor până la intersecţia cu Strada Sf. Vineri, îmi amintesc că puţin mai la vale a fost Sf. Vineri Herasca, o ctitorie a voievodului Matei Basarab de la 1641, dărâmată de Ceauşescu pentru a construi o hală imensă, denumită peiorativ de popor Circul Foamei. În această intersecţie întâlnesc şinele de tramvai care au capătul în Piaţa Sf. Vineri, acolo există un monument care spune trecătorilor despre dispariţia bisericii. Urmez şinele de pe Calea Moşilor pentru vreo 100 de m şi ajung la intersecţia cu Strada Lipscani, de fapt capătul estic al acestei străzi care duce până în Calea Victoriei către vest, parcurgând întreg Centrul Vechi, fiind cea mai lungă stradă a acestuia. Aici mă întorc către Bulevardul IC Brătianu şi observ că alt loc de întoarcere pentru tramvaie e Sf. Gheorghe Nou, o biserică impunătoare cu o curte mare care o lasă să respire şi să fie admirată. Bucla de întoarcere e chiar perimetrul curţii.

Peste bulevard, cam în aceeaşi linie, se găsesc Sf. Nicolae Şelari, pe care am descris-o mai sus şi Sf. Ilie – Hanul Colţei, pe care am ratat-o. Aceasta din urmă îşi are legată istoria de boierul Colțea și familia Kalenderu. Sf. Gheorghe Nou a fost construită de voievodul Constantin Brâncoveanu dintr-o nevoie stringentă. Şi-a propus să ridice cea mai mare biserică a Bucureştilor, deoarece pe acel loc s-au tot făcut biserici şi niciodată nu au fost destul de încăpătoare. Este singura ctitorie păstrată în Bucureşti a voievodului Constantin Brâncoveanu şi ultima dintr-o serie impresionantă de bijuterii arhitectonice răspândite în Ţara Românească şi Ardeal. Construcţia bisericii începe la 1705, iar în 1707 este sfinţită, pictura din interior fiind realizată de Pârvu Mutu, întemeietor de şcoală de pictură bisericească şi cel mai destoinic zugrav al vremii lui.

Secolul XIX a venit cu trei cutremure devastatoare şi incendiul de la 1847, astfel că biserica a fost foarte aproape să se năruie. Arhitectul Xavier Villacrosse o repară, dar îi schimbă mult din înfăţişarea iniţială. Cum era de aşteptat, Ceauşeascu a luat-o la ochi, însă nişte demersuri ale UNESCO au făcut ca aceasta să scape. Constantin Brâncoveanu este îngropat în biserică, însă acest lucru s-a aflat abia în 1914, dintr-o inscripţie pe candela de deasupra mormântului, a cărui piatră nu avea niciun nume sculptat, tocmai pentru a nu atrage furia turcilor sau a acelora care-l considerau trădător pe voievod. Este biserica în care s-a făcut slujba înmormântării lui Mihai Eminescu. În curte se găseşte un monument care indică simbolic Kilometrul Zero al României. Statuia voievodului este pe soclu din 1939.

b-040-rezolutia-desktop-ului

b-041-rezolutia-desktop-ului

De la intersecţia liniilor de tramvai înaintez numai vreo 50 de metri pe Calea Moşilor şi observ în stânga o bisericuţă despre care nu ştiam mare lucru, deşi numele mă ducea oarecum cu gândul la legenda ridicării ei. Biserica Răzvan a fost zidită pe cheltuiala domnitorului Moldovei Ştefan Răzvan, cel din Răzvan şi Vidra, de etnie rrom, la anul 1597, în semn de înfrăţire a românilor din cele două ţări surori aflate sub ameninţarea pericolului otoman. Pridvorul brâncovenesc a fost adăugat prin secolul XIX. Refăcută în repetate rânduri, a ajuns biserică de mir după reformele lui Cuza şi astăzi beneficiază de spaţiu generos pentru a putea fi admirată.

b-038-rezolutia-desktop-ului

Merg mai departe pe Calea Moşilor printr-o zonă care nu a avut norocul Centrului Vechi. Puzderie de imobile istorice părăginite rău, prea puţine renovate cu gust. O plimbare cu tramvaiul pe aici trebuie să fie ceva boem. La intersecţia cu Bulevardul Hristo Botev, ceva mai la vale pe Strada Teodor Ştefănescu, se găseşte Biserica Sf. Nicolae Negustori, o ctitorie boierească în care sub pictura lui Gheorghe Tattarescu s-a găsit pictura lui Pârvu Mutu. Din nefericire nu am inclus-o în traseul meu. Înaintez la pas printre clădirile în suferinţă şi mă opresc la Biserica cu Sfinţi. Ce vedem e o ctitorie a mitropolitului Daniil de la anul 1728. La exterior a fost pictată cu chipuri de filosofi şi sibile. Lumea nu a priceput prea mult şi i-a băgat pe toţi la sfinţi, de aici denumirea încetăţenită a bisericii. Pictura a avut mult de suferit de-a lungul timpului, astfel că azi se mai pot vedea la exterior doar o sibilă şi un filosof. Prima slujbă pe care şi-a găsit-o la Bucureşti Anton Pann a fost de cântăreţ la această biserică.

b-046-rezolutia-desktop-ului

Las Calea Moşilor şi mă întorc către Bulevardul IC Brătianu pe Strada Sfinţilor. Urc puţin pe Bulevardul Hristo Botev şi pe Strada Scaune ajung în spatele Spitalului Colţea la Biserica Scaune. A fost biserica măcelarilor şi numele îi vine de la butucii pe care aceştia tranşau carnea pe malul unui afluent al Dâmboviţei, pârâul Bucureştioara, azi dispărut. Biserica de piatră datează de la 1705 şi a fost construită de Stavro, nepotul lui Tanasie de la Tarnova din banii lăsaţi de acest negustor bogat. Reparată în câteva rânduri, în altele închisă, a ajuns până în vremurile noastre într-o stare bună.

b-045-rezolutia-desktop-ului

Înconjur pe la sud Spitalul Colţea şi ies la Bulevardul IC Brătianu. Biserica Colţea este una dintre cele mai norocoase ale Bucureştilor. Are o expunere formidabilă dinspre Piaţa Universităţii, Strada Ion Ghica şi Strada Doamnei. Numele locului provinde de la Colţea Doicescu, boier cu rang de sluger. L-a primit împreună cu o vehe biserică de lemn de la fratele său Udrea, tot sluger, la 1641. Cu toate că spătarul Mihai Cantacuzino cumpără de la urmaşii lui Colţea terenul, numele celui din urmă s-a impus în memoria colectivă. De-a lungul vieţii sale, spătarul construieşte mai întâi o biserică din piatră numită Trisfetitele din cauza hramului Sf. Trei Ierarhi. Biserica e gata la 1698 şi în jurul ei construieşte case în care deschide o şcoală. Despre sângeroasa luptă între Constantin Brâncoveanu şi Cantacuzini nu am de gând să vorbesc aici.

Între 1704 şi 1707 ridică spitalul. Acesta includea farmacie, case pentru medici şi o şcoală medicală. Între actuala biserică şi Palatul Şuţu, exact în mijlocul Bulevardului IC Brătianu, a existat cel mai înalt turn al Bucureştilor vremii sale, Turnul Colţea. A durat din 1714 până în 1888, când s-a hotărât demolarea sa în urma avariilor pricinuite de cutremurele secolului XIX. A avut rol de clopotniţă, ceasornic şi foişor de foc. Biserica a rezistat mai bine cutremurelor, fiind reparată de fiecare dată. Nu putea să-i scape lui Gheorghe Tattarescu, mai ales că şi aici s-a găsit pictură realizată de Pârvu Mutu. Spătarul are tablou votiv în biserică şi statuie în afara ei, în curtea spitalului. Ceauşescu nu a dărâmat-o, dar a închis-o. A fost redeschisă pe 22 decembrie 1989, chiar în toiul luptelor din acea zi.

b-042-rezolutia-desktop-ului

Din Piaţa Universităţii am luat-o către est pe Bulevardul Carol I. Nu am făcut incursiuni la nord de acest bulevard, deşi ştiam că sunt şi acolo câteva biserici interesante. Trecând de Piaţa Rosetti, la intersecţia cu Strada Armenescă observ târziu, din cauza unui monstru din beton, Biserica Armenească. Chesiunea armenilor din Bucureşti nu am aprofundat-o încă, ştiind că au fost negustori destoinici e clar că istoria lor în capitală se întinde pe câteva secole. Construcţia este una relativ nouă, fiind finalizată în 1911.

b-043-rezolutia-desktop-ului

Am înaintat pe Bulevardul Carol I, am trecut de Piaţa Latină şi m-am oprit într-un părculeţ în Piaţa Pache Protopopescu. În zona unei fântâni arteziene a fost instalată în urmă cu câţiva ani o statuie a lui Bălcescu. Locul este cunoscut printre localnici ca Izvorul Rece. Privirea mi-a fugit în curtea Ambasadei Greciei. Biserica de acolo are o arhitectură asemănătoare unui templu antic. A fost construită în 1899 şi s-a dorit a fi un loc în jurul căruia să se coaguleze comunitatea elenă foarte dispersată pe suprafaţa capitalei. Din păcate, nu m-am dus dincolo de centura de blocuri din nordul parcului. Aş fi descoperit Biserica Olari, o ctitorie de la 1758 a boierului Dumitraşco Racoviţă. Anton Pann a fost cântăreţ şi paracliser aici. Gheorghe Tattarescu a lăsat doar o icoană pictată la interior. Biserica a fost mutată 80 de metri către est, în 1982, pentru a face loc lărgirii Căii Moşilor.

b-044-rezolutia-desktop-ului

Piaţa Latină e locul unde Bulevardul Carol I se intersectează cu Calea Moşilor şi din care pornesc Strada Latină către nord şi Strada Mântuleasa către sud. Aleg să cobor pe ultima prin părticica fantastică de Bucureşti a lui Eliade. Casele vechi şi dărâpănate, cu curţi umbroase, nu foarte înghesuite, rareori fac loc unor implanturi din beton mai noi. Cum era firesc, nu lipseşte statuia scriitorului. Biserica Mântuleasa este o ctitorie, de la 1734, a două jupânese care proveneau din familii de negustori bogaţi. Clopotul bisericii este făcut din material capturat de Armata Română în luptele care au dus la ocuparea Budapestei în 1919.

b-047-rezolutia-desktop-ului

b-048-rezolutia-desktop-ului

Merg la vale pe Strada Mântuleasa fără a explora alte străzi. Dacă aş fi făcut-o, aş fi găsit biserici cu nume de popi: Popa Nan şi Popa Soare. Acestea vin de la preoţii care s-au ocupat de clădirea lor şi, cu timpul, au ajuns nume de mahalale şi străzi. Capătul sudic al Străzii Mântuleasa este într-o intersecţie mare numită Piaţa Mântuleasa. Spre vest pleacă Bulevardul Corneliu Coposu, care duce în Piaţa Unirii, spre est porneşte Calea Călăraşilor. Spre sud pleacă Bulevardul Mircea Vodă care se intersectează după vreun kilometru cu Bulevardul Unirii, fost Victoria Socialismului. Pe lungimea aceasta, Bulevardul Mircea Vodă poate fi considerat limita estică a demolărilor. La sud de Bulevardul Unirii s-a demolat pe o suprafaţă uriaşă la est de Bulevardul Mircea Vodă. În Piaţa Mântuleasa descopăr Sf. Mina – Vergu. Prima biserică a fost ridicată aici la 1725 de către boierul Vergu, un fel de ministru de externe al voievodului Constantin Brâncoveanu. A fost reparată şi lărgită după fiecare cutremur mai serios şi după fiecare incendiu. Forma actuală a primit-o de-a lungul secolului trecut.

b-049-rezolutia-desktop-ului

Merg tot către sud pe Bulevardul Mircea Vodă. Aici sunt două biserici care au scăpat de lamele buldozerelor. Biserica Sf. Nicolae Udricani, la care nu am ajuns, se găseşte în partea dreaptă cum cobori, destul de aproape de locul unde a fost Sf. Vineri Herasca. Numele îi vine de la Udrecan, boier cu rang de clucer, care a construit biserica la 1735 şi în jurul ei nişte clădiri în care a funcţionat a treia şcoală românească din Bucureşti ca vechime. Mai apoi, în 1877, în apropierea bisericii au fost construite nişte imobile, care încă sunt în picioare, cu rol de azil pentru văduvele eroilor morţi în Războiul de Independenţă. Pe partea stângă, la intersecţia cu Strada Matei Basarab, se desprind: Strada Anton Pann, care merge la vale şi Strada Logofătul Udrişte, care urcă puţin. Pe ultima este o biserică impozantă cu arhitecură foarte asemănătoare cu a Bisericii Frumoasa din Iaşi.

E o construcţie de la 1850, a patra pe acelaşi amplasament. Numele Sf. Stelian Lucaci vine de la un boier Luca, ctitor al unei biserici de lemn despre care nu se ştie mare lucru şi de la ceva moaşte ale Sf. Stelian păstrate în interior. Mahalaua care s-a dezvoltat în jurul ei a fost numită a Lucaciului şi prima biserică de piatră a fost clădită la 1736 de mitropolitul Ştefan. Distrusă de cutremure după un secol de funcţionare, a fost înlocuită cu una mai mare, ridicată în 1842, de preotul Ioan Călărăşanul din banii unor negustori. Cu toate că arde cinci ani mai târziu, acelaşi preot şi aceiaşi negustori o refac şi dăinuie până astăzi. Printre cei care au contribuit cu bani după incendiu s-a aflat Anton Pann, enoriaş, cântăreţ şi responsabil cu tipografia aflată pe strada care-i poartă azi numele. A fost îngropat aici, iar averea sa a revenit bisericii. Mai târziu devine biserica tutungiilor, cafegiilor şi cofetarilor.

b-050-rezolutia-desktop-ului

Din Piaţa Mântuleasa mă îndrept către est pe Calea Călăraşilor, altă arteră a Bucureştilor cu numele stabilit după Războiul de Independenţă. Călăraşii erau trupele de cavalerie şi pentru a face neuitată jertfa lor strada a primit acest nume. Este nouă comparativ cu cele pe care m-am plimbat până acum. Nu voi mai face nicio incursiune către sud, doar vreo două către nord. Destul de repede observ Biserica Sf. Şefan, atribuită voievodului Ştefan Racoviţă, care a construit-o în 1765. Se pare că el a început-o doar şi a terminat-o un anume clucer Stoica în 1768. A fost pictată cu sibile şi filosofi de un ucenic al lui Gheorghe Tattarescu. După multe intervenţii nereuşite, a fost adusă la forma originală la intervenţia lui Nicolae Iorga.

b-052-rezolutia-desktop-ului

Merg o bucată bună pe Calea Călăraşilor până în dreptul Halei Traian, o construcţie care se păstrează de la 1896. Urc puţin pe Strada Traian până la intersecţia cu Strada Ţepeş Vodă şi văd o biserică proaspăt renovată. Pe vremea voievodului Constantin Brâncoveanu a funcționat o mânăstire pe acest loc, starețul ei a avut șansa de a vizita Ierusalimul și asta i-a adus porecla Hagiu, adică pelerin la locurile considerate sfinte. De atunci până în zilele noastre, orice formă ar fi avut, Biserica Hagiului s-a numit lăcașul de aici.

b-053-rezolutia-desktop-ului

Unde Calea Călărașilor se intersectează cu Strada Delea Veche era capătul estic al Bucureștilor în secolul XIX și locul purta denumirea de Bariera Călărașilor. Mă abat pentru ultima oară de la Calea Călărașilor și merg pe strada cu același nume la Biserica Delea Veche. Un logofăt pe nume Delea a ridicat o biserică de lemn undeva prin secolul XVII. Actuala construcție e de pe vremea lui Carol I, din 1896. Cu toate că s-au succedat câteva construcții de piatră, numele lor a rămas al primului ctitor, o situație aproape omniprezentă la bisericile vechi ale Bucureștilor.

b-056-rezolutia-desktop-ului

După fosta Barieră a Călărașilor, chiar înainte de intersecția cu Strada Matei Basarab, beneficiind de un spațiu generos, mă întâmpină Biserica Delea Nouă. Prima ctitorie din secolul XVIII a fost a unor postăvari și găitănari, cam 30-40 de familii stabilite într-un cătun aflat atunci în afara orașului. Cartierul crescând și fiind deja înglobat în oraș, pentru că biserica nu mai făcea față, un fiu al locului, ajuns vicar la mitropolie, a venit cu inițiativa ridicării unei biserici noi, la care a contribuit financiar substanțial. Calist Stratonichias este considerat ctitorul principal al bisericii a cărei construcție a fost finalizată în 1875.

b-054-rezolutia-desktop-ului

b-055-rezolutia-desktop-ului

Calea Călărașilor se termină în Piața Eudoxiu Hurmuzachi, de aici către est pornește Bulevardul Basarabiei. De la nord spre sud piața este traversată de Șoseaua Mihai Bravu, iar spre sud-est, către zona demolată până la pământ, merge Bulevardul Decebal care coboară până în Piața Alba Iulia. Aceasta este capătul estic al axei gândită de Ceaușescu și botezată Victoria Socialismului. Capătul vestic este gardul Casei Poporului sau Piața ConstituțieiPe vremea României Mari, județul Ilfov era mult mai întins decât în prezent, avea reședința la București, limita sudică era Dunărea și aproape un milion de locuitori. Al doilea oraș al județului era Oltenița. Capitala avea pe atunci între un sfert și o treime din populația actuală, în 1930 număra puțin peste 630 de mii de locuitori. Piața Eudoxiu Hurmuzachi, fostă Piața Muncii sub Ceaușescu, era în perioada interbelică limita estică a Bucureștilor și se numea Bariera Vergului.

Ne amintim de boierul Vergu, mâna dreaptă în relațiile cu străinii a voievodului Constantin Brâncoveanu. Acesta e cel mai estic punct al pelerinajului meu prin București. Aici întâlnesc o altă biserică aflată pe lista de demolări a lui Ceaușescu. Asta nu-l încurca foarte tare, dar avea origine nesănătoasă. Gloanțele de la Târgoviște au salvat-o. Biserica Sf. Constantin și Elena a fost ctitorită de mareșalul Ion Antonescu în 1942, pe cheltuiala lui, în plin război. În 1949 încă nu era gata și nici pictată, cu toate astea a fost sfințită. Din 2002 există în interiorul bisericii portretul ctitorului. Pe soclu, în locul crucii, a existat între 2001 și 2007 un bust al mareșalului, însă cum suntem o țară în care ni se dictează din exterior cine ne sunt eroii și cine derbedeii, acesta a ajuns undeva prin subsolul bisericii.

b-057-rezolutia-desktop-ului

b-058-rezolutia-desktop-ului

b-059-rezolutia-desktop-ului

Translarea bisericilor a fost soluția extremă brevetată de inginerul Eugeniu Iordăchescu din nevoia salvării și conservării monumentelor de o valoare istorică inestimabilă condamnate la dispariție de genialul cârmaci al Republicii Socialiste România. În deceniile de împliniri mărețe în București au fost demolate 29 de biserici și 12 au fost mutate, deci salvate. Trauma produsă de Ceaușescu asupra capitalei poate fi comparată doar cu Focul cel mare din 1847, atunci au ars 12 biserici și 13 mahalale.

Anunțuri

4 gânduri despre „După blocurile gri sunt bisericile voievozilor valahi [1/71]

  1. Excelent articol!
    Din care reiese și că Ceaușescu & acoliții au fost de aproape trei ori mai distrugători ca Focul cel mare de la 1847… Aviz nostalgicilor care suspină (cu ștampila de vot în mână) după asemenea nemernici de care sper, totuși, să scăpăm – că mai e până atunci…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s