Centrul Vechi de pe vremea lui Eminescu sporeşte farmecul patriarhal al Botoşanilor [21/71]

Când am scris prima dată despre Botoşani, am pus semnul de egalitate între oraş şi Eminescu. Atunci am descoperit un adevărat cult pentru românul absolut şi acea vizită a continuat în codrii Ipoteştilor, unde se află lacul cu nuferi şi izvorul lângă care adormea, ocrotit de lumina lunii, copilul Mihai. A fost mai mult o fugă prin oraş, o trecere în revistă a principalelor obiective. Centrul Vechi era în plin şantier, iar la Sf. Nicolae Popăuţi nu am reuşit să ajung. Au urmat două revederi cu Botoşanii, 13 08 2013 şi 22 11 2015, în care am încercat să înţeleg specificul aşezării şi să observ ce o diferenţiază de celelalte oraşe importante ale bucăţii de Moldova rămasă, după destrămarea României Mari, în componenţa ţării. Descrierea reşedinţelor de judeţ interbelice, la Un veac de la Marea Unire, continuă cu al 21-lea oraş ca număr de locuitori în 1930, Botoşani.

orase-1930-populatie-botosani

Cu cât un oraş al vechii Moldove e mai aproape de Cetatea de Scaun a Sucevei, cu atât e mai mare posibilitatea să fi moştenit o biserică zidită de Ştefan cel Mare. Cum de la Suceava la Botoşani sunt numai 40 de km, domnitorul nu putea să omită acest târg. Biserica Sf. Nicolae Popăuţi se găseşte în nordul oraşului, în apropierea gării (modernizată recent, inspirat, civilizat şi plăcut ochiului) şi, pentru a ajunge la ea, ai de ocolit zona în care se termină calea ferată. Botoşani este capăt de linie, deşi, sub Ceauşescu, a fost începută prelungirea către nord a căii ferate Iaşi – Podu Iloaiei – Hârlău. Lucrările au continuat cu sincope după Revoluţia din 1989 şi au fost stopate definitiv în 1998, când era gata tunelul de la ieşire din Hârlău şi terasamentul finalizat până la Flămânzi. Pentru a ajunge la Iaşi, pe calea ferată, ai de ocolit pe la Vereşti ori pe la Dorohoi. Clopotniţa e asemătoare cu cea de la Piatra Neamţ şi de la Sf. Gheorghe din oraş, iar biserica pare făcută după acelaşi plan folosit de meşterii lui Ştefan cel Mare la Dorohoi şi Hârlău. Am găsit-o în plin proces de restaurare, atât la interior, cât şi la exterior. Acum e în administrare mânăstirească, însă perioadele între care a fost biserică de mir şi biserică mânăstirească au alternat. Aşa se face că pe teritoriul fostei mânăstiri a fost construită gara, iar clădirile aparţin acum de spitalul judeţean, în ele fiind secţia de boli infecţioase. Puţin din pictura originală se mai păstrează, iar cel mai de seamă boier îngropat în interior este un vornic al Ţării de Jos a Moldovei pe nume Dragoş Boul.

_dsc7684-rezolutia-desktop-ului

_dsc7687-rezolutia-desktop-ului

_dsc7692-rezolutia-desktop-ului

_dsc7693-rezolutia-desktop-ului

Oraşul Botoşani este aşezat la limita dintre dealurile înalte ale Podişului Sucevei şi dealurile joase ale Câmpiei Jijiei, ambele componente ale Podişului Moldovei. Localitatea a fost construită pe un deal între două pâraie. Faptul că linia ferată a atins oraşul dinspre nord, a făcut ca gara şi întreaga zonă industrială să fie construite în acea parte, care este cea mai înaltă din punct de vedere al altitudinii. Coloana vertebrală a oraşului se numeşte Calea Naţională, un bulevard foarte lung, care coboară dinspre nord-vest spre sud-est şi care-şi schimbă direcţia către sud în apropierea noului monument al eroilor, bisericii breslei blănarilor Sf. Ilie, Centrului Vechi şi a unui mall apărut recent în peisaj. Din 1991 Botoşani are tramvaie şi acum acestea circulă pe două linii. Ambele pornesc din capătul de nord al zonei industriale, urmează Calea Naţională până la gară, unde se despart. Linia 101 continuă pe acest bulevard până în zona Centrului Vechi, pe care-l înconjoară şi se opreşte într-un cartier de case, iar linia 102 se desprinde către vest şi are capătul în cartierul muncitoresc Primăverii.

2015-11-22-botosani-082-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-058-rezolutia-desktop-ului

Tradiţia spune despre târgul Botoşanilor că ar fi atestat în 1350 şi menţiunea ar fi existat într-una din cele două biserici armeneşti vechi din oraş. Localitatea a apărut la intersecţia principalelor drumuri comerciale ale Moldovei medievale, pe care treceau negustorii armeni încă înainte de vremea Muşatinilor. Târgul a fost botezată după boierii din neamul Botaş şi a dus-o bine de pe urma comerţului şi meşteşugurilor până în 1870. Atunci căile ferate principale, Liov – Cernăuţi – Suceava – Iaşi şi Iaşi – Dorohoi, ocolesc Botoşanii. Abia pe la 1900 Galaţi trece de Botoşani ca număr de locuitori şi devine al doilea oraş al Moldovei, după Iaşi, din Regatul României. Pentru a nu decădea iremediabil, locuitorii se reorientează către agricultură şi oraşul intră pe mâna moşierilor, cu toate astea, deşi în perioada interbelică este capitală de judeţ, populaţia scade de la aproape 40 de mii de locuitori în 1870 la 32 de mii în 1930. În 1966, pe când Botoşanii erau reşedinţa raionului cu acelaşi nume din regiunea Suceava, cu capitala la Suceava – aşa hotărâse Emil Bodnăraş, având ca argumente: istoria, calea ferată principală, drumul național şi mândria de bucovinean – numărul de locuitori nu depăşea 35 de mii, totuşi mult peste al celor din centrul de regiune.

În 1968 Botoşanii ies din conul de umbră de un veac şi redevin reşedinţa judeţului Botoşani, în care e înglobată şi partea care a rămas în ţară din judeţul Dorohoi, spre nemulţumirea dorohoienilor. Ajunşi la cheremul celor din Botoşani, aceştia se plâng pe unde pot că judeţul lor a fost abuziv desfiinţat. Noul judeţ Botoşani a câştigat Dorohoiul, dar a pierdut Hârlăul care, în perioada interbelică, făcea parte din cel vechi. Mai departe ne povesteşte Ioan Pînzar în al său pamflet literar, intitulat Jurnal contemporan, cum au stat lucrurile atunci: Dintre comune, au dispărut în 1968 cam jumătate din numărul lor interbelic. La noi, după acea reformă, au dispărut raioanele (foste judeţe interbelice): Baia (Fălticeni), Dorohoi, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi şi Siret. Evident, nu era o tragedie, conducerea înţeleaptă a partidului a gândit aici bine, dovadă rezistenţa fără egal în istoria modernă a României a reformei administrativ-teritoriale din martie 1968. Din Suceava au fost trimişi la noul judeţ Botoşani, renăscut, în general cadre care nu erau agreate aici, la fostul centru al regiunii, mulţi beţivi, potlogari, fără „pile” etc. Ei au întemeiat administraţia judeţului Botoşani, păstrând o îndelungată ură fostului centru regional de la Suceava. Parcă erau două state din Africa, regăţenii şi bucovinenii.

Maximul numărului de locuitori este atins în 1992, puţin peste 126 de mii. În zilele noastre oraşul are 106 mii de locuitori şi e singura capitală de judeţ din Moldova rămasă în România care şi-a păstrat Centrul Vechi. Între 2009 şi 2011 au fost reabilitate 17 din cele 60 de clădiri ce datează din perioada în care liniile ferate principale ocoleau Botoşanii. Restul sunt în proprietatea privată a unor cetăţeni dintr-o naţionalitate conlocuitoare cu origini pe malul fluviului Gange şi se încearcă aducerea lor în proprietatea primăriei pentru a se renova. În acea perioadă au fost refăcute integral străduţele Centrului Vechi. Acesta a fost construit pe o structură de beciuri boltite, datând din perioada medievală, după modelul clădirilor din târgul negustoresc german Leipzig, cunoscut ca Lipsca la noi. Beciul era depozit, parterul magazin şi etajul locuinţă. Decizia de construi clădiri de piatră în stitlul Leipzig a fost luată după ce un incendiu petrecut în 1887 a făcut scrum mare parte din zona comercială a Botoşanilor.

Pe atunci deja la putere pe felia negustorească erau evreii care, împreună cu armenii, grecii şi românii, au refăcut zona. În apropiere există două sinagogi şi un cimitir israelit, două biserici ale armenilor, locul unde a fost casa care a aparţinut familiei Eminovici, biserica unde a fost botezat Eminescu, Tribunalul atunci, Primăria acum, unde Eminescu a fost copist şi casa Sommer, în care se juca teatru şi Eminescu a fost sufleur. Multe dintre obiective nu apar în poze în postarea de faţă, dar le găsiţi în precedenta despre Botoşani. Centrul Vechi are un monument care domină Piaţa 1 Decembrie 1918, este monumentul cel vechi al eroilor ridicat în 1929. Compania de mitraliere maior Ignat în atac. Maiorul a murit în luptele de la Mărăşeşti şi-şi doarme somnul de veci în mausoleul de acolo. Centrul Vechi e minunat şi plin de viaţă vara, în sezonul rece pare pustiu şi cu greu găseşti vreun loc în care să iei masa sau să te încălzeşti.

2015-11-22-botosani-081-rezolutia-desktop-ului

_dsc7701-2-rezolutia-desktop-ului

_dsc7705-2-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-079-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-080-rezolutia-desktop-ului

_dsc7711-rezolutia-desktop-ului

Zona de la marginea Centrului Vechi, unde întoarce 101, este cunoscută ca Lucefărul, după numele purtat de un cinematograf închis de ani buni. De aici până în extremitatea de sud-est a oraşului, unde am mers pentru a vizita Eternitatea, unul dintre cele două mari cimitire ale Botoşanilor, cartierele sunt de case, dintre care ies în evidenţă frumoase vile boiereşti părăsite şi pe alocuri vandalizate. Nu ştiu de ce linia de tramvai nu a mai fost prelungită vreo doi kilometri, pentru că în zonă sunt trei licee şi mai multe instituţii de stat, printre care orfelinatul, jandarmeria, balamucul şi puşcăria.

2015-11-22-botosani-062-rezolutia-desktop-ului

Am ales Eternitatea şi nu Pacea datorită monumentelor funerare. Cimitirul are trei componente etnice: românească, armenească şi lipovenească. În partea românescă sunt câteva monumente vechi, cavouri de boieri cu blazon, însă mai impresionat am fost de colţul în care se îngropau deţinuţii politici decedaţi în condiţii suspecte sau executaţi în penitenciarul din apropiere. Una dintre plăcuţele puse după căderea comunismului poartă numele lui Ştefan Holban, membru al Sfatului Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti care a votat unirea cu Regatul României la 27 martie 1918. El a fost omul care a trimis telegrama despre începerea lucrărilor Congresului ostaşilor moldoveni în 1917, telegramă care a mai fost dublată de Gherman Pântea şi în jurul acestei telegrame s-a discutat mult şi despre întâietatea expedierii se mai discută şi astăzi. Mai mult aici. După cum ne-a arătat istoria, puţini dintre cei care au adus Basarabia acasă au scăpat de răzbunarea bolşevicilor aflaţi la butoane în România încă 20 de ani după Al Doilea Război Modial.

_dsc7722-2-rezolutia-desktop-ului

_dsc7732-rezolutia-desktop-ului

_dsc7738-rezolutia-desktop-ului

Partea armenească este aerisită, a păstrat cele mai frumoase monumente funerare, iar restul s-a pierdut definitiv. Mi-a plăcut că era îngrijită, asta datorându-se statutului de rezervaţie de artă plastică pe care-l are, singura din zona Botoşanilor. Numele de pe cruci nu-mi spun mare lucru, iar cele în alfabetul armenesc nu am reuşit să le descifrez. Toate acestea datează din perioada în care Botoşanii făceau pasul de la comerţ către agricultură, marii negustori s-au întâlnit în acest colţ al oraşului cu marii moşieri. Partea lipovenească este înghesuită şi crucile au la bază acea componentă în plus. Mormintele sunt modeste şi umile.

_dsc7741-rezolutia-desktop-ului

_dsc7745-rezolutia-desktop-ului

_dsc7748-rezolutia-desktop-ului

_dsc7754-rezolutia-desktop-ului

_dsc7756-rezolutia-desktop-ului

Am revenit la marginea Centrului Vechi pe strada Victoriei. Eram interesat de celelalte două ctitorii ale oraşului din perioada muşatină a Moldovei. Strada merge printre case, iar cea mai frumoasă dintre ele e cea memorială Ştefan Luchian, pe care nici dăţile astea nu am reuşit să o vizitez. E plasată gard în gard cu Teatrul de păpuşi Vasilache. De remarcat că pe această stradă se găseşte o ctitorie boierească de secol XIX, Sf. Voievozi, având o arhitectură atipică părţii de ţară despre care vorbesc. Cele două biserici din perioada Moldovei medievale aflate în zonă sunt: Uspenia (1552), situată chiar pe o stradă din Centrul Vechi, refăcută de atâtea ori încât nu mai păstrează nimic original, însă importantă pentru că acolo a fost botezat Eminescu şi Sf. Gheorghe (1551), păstrată în forma originală. Ambele sunt ctitorite de Elena Rareş, văduva domnitorului Petru Rareş, sârboaică de neam, a condus Moldova după moartea acestuia din 1546 până în 1552.

A beneficiat de faptul că fiii lor, care au ocupat tronul Moldovei, erau încă necopţi. Când a rămas fără fii de pus pe tron, unul atras de petreceri şi lăutari şi-a băgat picioarele în domnie, iar celălalt asasinat în urma unui complot pe malul Prutului la o vânătoare, a încercat să impună un boier la conducerea Moldovei, pe care avea să-l controleze prin fiica sa, Ruxandra, pe care i-a dat-o de nevastă. Alexandru Lăpuşneanu şi prietenii lui din Lehia aveau alte planuri. Boierul a fost călugărit forţat şi i s-a tăiat nasul, iar Ruxandra a devenit nevasta Lăpuşneanului. Elena Rareş mai avea un fiu şi a încercat o uzurpare, dar Lăpuşneanul s-a prins şi a ordonat să fie lichidată. Legătura ei cu Botoşanii era foarte strânsă, pentru că vama din acest târg constituia sursa ei principală de venituri, astfel s-a îngrijit în mod special de el şi, din acea perioadă, oraşului i s-a mai spus Târgul Doamnei. Uspenia şi Sf. Voievozi le puteţi vedea în primul material dedicat Botoşanilor lui Eminescu apărut pe acest blog.

2015-11-22-botosani-066-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-064-rezolutia-desktop-ului

În arealul dintre străzile Victoriei şi Armeneşti, chiar de unde porneşte către sud str. Puşkin, nu ştiu cărui fapt se datorează numirea unei străzi din Botoşani după cel mai negru ca ţiganii, cum îl portretiza Alecsandri, se găseşte casa surorii lui Eminescu, Henrieta, în care poetul naţional a petrecut câteva luni pe parcursul anului 1887. Am văzut unde făceau comerţ armenii, am văzut unde sunt îngropaţi, să vedem unde se rugau. Istoria spune că armenii au fugit din ţara lor sfârtecată de perşi, turci şi bizantini. A fost înaintată ipoteza prezenţei armenilor la Botoşani încă din secolul XI, unele voci spunând că chiar ei au înfiinţat târgul, drept dovadă este o monedă din vremea împăratului bizantin Ramon al III-lea Argyros (1028 – 1035) găsită în zona centrală, în apropierea Teatrului Mihai Eminescu. Armenii s-au stabilit la Botoşani în valuri, de fiecare dată existând o cauză nedorită a părăsirii locului de baştină.

Datorita armenilor, Botosanii au devenit targ si sunt un oras mai vechi chiar decat anul infiintarii Principatului Moldovei, fapt consemant de marii istorici Iorga, Hasdeu sau Giurascu. Popor crestin, armenii au construit in Botosani o biserica din lemn iar in anul 1350 traditia mentioneaza construirea primei biserici crestin-ortodoxe din piatra, biserica „Sfanta Maria” cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Domnitori ca Alexandru cel Bun sau Stefan cel Mare au facut favoruri importante armenilor pentru a-i atrage si a-i stabili in Moldova, in anul 1418, cand i-au adus din Galitia, in anul 1457 si in anul 1475, cand armenii au venit in numar mare dupa cucerirea Crimeei de catre turci. Prosperitatea adusa de negustorii, mestesugarii si agricultorii armeni a contribuit la mentinerea orasului Botosani intre primele 2-4 orase din Principate. Datorita veniturilor importante aduse de armeni visteriei tarii, domnitorii Moldovei au facut Botosanii „Targul Doamnelor”. Mai mult aici.

Dintre fotografiile alese de mine, primele trei sunt cu ansamblul Bisericii armeneşti Sf. Treime, în suferinţă de ani buni, ce datează de la sfâşitul secolului XVIII, fiind o construcţie ridicată pe locul uneia mai vechi. Turnul său din 1816 a fost o lungă perioadă cea mai înaltă construcţie din oraş şi folosit pentru observaţie. Nu se poate vizita, existând pericol de prăbuşire. A patra fotografie este din curtea Bisericii armeano-gregoriene Sf. Maria. Lăcaşul a fost modificat de prea multe ori ca să mai păstreze ceva original din punct de vedere arhitectural. Aici se spune, invocând tradiţia, că ar fi existat cea mai veche menţiune despre Botoşani şi că pe acest loc ar fi fost ridicată prima biserică de piatră din Europa a armenilor. O vedeţi în celălalt material sau pe legătura de mai sus, de unde citez: In altarul bisericii armene „Sfanta Maria” s-a aflat prima carte cunoscuta si pastrata din Botosani, „Evanghelia in limba armeana”, copiata in 1354 la Caffa cercetata de Nicolae Iorga in 1928 si aflata acum la Bucuresti. Si astazi in parohia armeana din Botosani mai exista alte 49 carti vechi, din anii 1700-1900, secolele XVIII-XIX, toate in limba armeana.

2015-11-22-botosani-067-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-068-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-071-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-076-rezolutia-desktop-ului

Trecând pe lângă halele de peşte şi de carne, ridicate după planurile lui Anghel Saligny în 1912, descoperim zona de contact între Centrul Vechi şi edificiile comuniste. În interiorul curburii Căii Naţionale deja clădirile vechi şi noi se amestecă. Cel mai potrivit exemplu de astfel de cuplu e Primărie – Prefectură. Îl puteţi vedea tot în celălalt material. Sediul Primăriei Botoşani e într-o clădire ridicată la sfârşitul secolului XVIII, pe când Prefectura judeţului Botoşani se găseşte într-un imobil comunist cu surori identice în câteva oraşe din ţară, inclusiv Suceava. În apropiere e clădirea Teatrului Mihai Eminescu, în renovare de câţiva ani. În parcul din zonă am găsit o statuie a lui Ştefan cel Mare. Pare pusă acolo doar să aibă şi Botoşanii una, să nu rămână mai prejos de oraşele din Moldova, fie că e vorba de România sau Republica Moldova. Părţii de Moldova care e în Ucraina nu-i permite statul vecin şi, mai nou, prieten statui ale lui Ştefan cel Mare decât pe la sate, abia în câteva oraşe e tolerat Eminescu. În parcul de care vorbesc, statuia cea mai impunătoare, cu soclu ornat simbolic, e a unui aviator din perioada interbelică, localnic, pe nume Adrian Adamiu. Considerat erou al aerului, a murit într-o misiune pe timp de pace şi e îngropat la Eternitatea.

2015-11-22-botosani-056-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-055-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-054-rezolutia-desktop-ului

De la Primărie la sediul Prefecturii din perioada României Mari, acum Muzeul Judeţean Botoşani, te plimbi pe Pietonalul Unirii. O zonă de promenadă foarte populată vara şi bogată în terase. Din acest loc, pe o rază de vreo doi km, întâlneşti o puzderie de frumoase case vechi şi biserici boiereşti rămase oraşului de la moşierii români şi negustorii armeni, unele la vedere, altele ascunse după blocurile edificate de societatea socialistă multilateral-dezvoltată. O clădire renovată încântător e cea care adăposteşte Direcţia de cultură a judeţului. Biserica din a doua imagine e Sf. Parascheva şi e de pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi. Dacă sunteţi amatori de istorie trăită, vă recomand Revoluţia la Botoşani, o scriere savuroasă dulce-amăruie a lui Viorel Ilişoi despre evenimentele de la sfârşitul anului 1989. E în stilul A fost sau n-a fost?, filmul lui Porumboiu despre aceleaşi evenimente, dar petrecute la Vaslui. Dacă tot suntem la acest capitol, acţiunea din cartea Sunt o babă comunistă a lui Dan Lungu se desfăşoară tot la Botoşani, filmul făcut după aceasta nu prea are legătură cu romanul.

2015-11-22-botosani-052-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-051-rezolutia-desktop-ului

Pe lângă importante şi minunate piese ale ceramicii Cucuteni, muzeul mai adăposteşte încă expoziţia de istorie permanentă concepută în alte timpuri şi poţi afla una alta despre voievozii Moldovei. La Suceava s-a terminat cu expoziţia comunistă şi cu Petru Rareş. Dacă treci pragul Muzeului de Istorie al Bucovinei, pe clădirea căruia a fost cocoţată stema imperială austro-ungară, nu dai decât de nişte meme-uri luate parcă de pe Facebook, prezentate drept cea mai nouă şi mai tare expoziţie muzeală din România. Probabil că atunci când se va reorganiza expoziţia permanentă de la Muzeul Judeţean Botoşani, aceleaşi meme-uri cretine pentru tâmpiţi îi vor lua locul. Încă nu am văzut noua expoziţie de la Palatul Culturii din Iaşi, dar aşteptările mele sunt zero, tocmai pentru a nu avea dezamăgiri, ca în cazul expoziţiei de la Suceava.

2015-11-22-botosani-022-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-035-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-038-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-039-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-042-rezolutia-desktop-ului

A doua stradă ca lungime şi importanţă a Botoşanilor este cea care poartă numele poetului nostru naţional. Partea plăcută ochiului, datorită numeroaselor clădiri impunătoare ridicate acum mai bine de un secol, ţine de la Colegiul Naţional August Treboniu Laurian (român ardelean care a pus bazele instituţiei de învăţământ când a ocupat funcţia de ministru) până la intersecţia cu strada Octav Onicescu, unde se află o biserică mică, a cărei arhitectură aminteşte de templele antice, iar numele ei de boierul Constantin Roset. Această a doua arteră ca importanţă a oraşului te poartă printre variate sedii de instituţii şi poţi face un popas la Muzeul de Etnografie, unde vei vedea un alai de nuntă în mărime naturală şi numeroase lăzi de zestre, lăicere şi diferite obiecte care în zilele noastre ţin mai mult de moft.

O statuie a lui Eminescu e plasată în apropierea unei intersecţii foarte verzi. Bulevardul cu numele său este capăt sau început pentru alte două artere importante: Bulevardul George Enescu şi strada Marchian, iar în preajmă se află spitalul judeţean, botezat Mavromati. Enescu ştim cine e, să vedem cine-s Marchian şi Mavromati. Cel din urmă a fost un boier moldovean cu rangul de comis. În urma donaţiilor sale a fost înfiinţat, în anul 1838, un spital cu 15 paturi pentru boli interne. A funcţionat multă vreme într-o singură clădire aflată în zonă. Marchian Folescu a fost arhimandrit şi a rămas în conştiinţa publică locală pentru actele sale de filantropie, cea mai importantă ctitorie a sa este considerată înfiinţarea primei şcoli publice din Botoşani în anul 1832. Bulevardul Eminescu e altceva decât Centrul Vechi, însă la fel de plăcut vizual pentru promenadă.

2015-11-22-botosani-023-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-025-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-026-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-027-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-034-rezolutia-desktop-ului

Intersecţia unde se găseşte faimosul liceu amintit mai sus este cu strada Nicolae Iorga, artera care făcea legătura între Centrul Vechi şi mahalaua grecească, azi cartierul Bucovina. Despre savantul care a crezut atât de mult în Neamul Românesc şi în coagularea lui într-o singură patrie se ştie bine că provine din Botoşani şi mărturie stă casa memorială de pe strada care-i poartă numele, în care şi-a petrecut primii ani ai vieţii. Imobilul este refăcut în proprorţie considerabilă, originalul ajunsese o cocioabă în zorii Iepocii de Aur. Poţi vedea câteva obiecte care au aparţinut marelui istoric, între care un letopiseţ în grafie chirilică pe care-l citea şi răscitea în copilărie şi numărul maşinii cu care răpitorii săi, presupuşi legionari, l-au dus în pădurea unde l-au asasinat şi i-au profanat cadavrul.

2015-11-22-botosani-029-rezolutia-desktop-ului

Rămânem tot pe Bulevardul Eminescu, ne mutăm doar la intersecţia cu strada ce poartă numele lui Octav Onicescu. Matematicianul este botoşănean, la fel ca Grigore Antipa, la fel ca Octav Băncilă, la fel ca Max Blecher şi lista foarte lungă poate continua. Al doilea reper al acestei intersecţii, mica biserică numită Roset am amintit-o mai devreme, e Liceul de Ştiinţe ale Naturii Grigore Antipa. Despre naturalist nu am de spus prea multe, numele lui e celebru datorită muzeului bucureştean cel mai vizitat. A fost o vreme când botoşănenii erau majoritari pe banconetele româneşti, iar Antipa apărea pe cea de 200 de lei. În zilele noastre, cei din judeţul Botoşani se găsesc pe trei din cele şapte bancnote în circulaţie emise de BNR: Iorga pe 1 leu, Enescu pe 10 lei şi Eminescu pe 500 de lei.

Dacă mergem puţin la deal pe strada Onicescu, dăm de Colegiul Naţional Mihai Eminescu. Cum e logic, în faţa acestuia ne întâmpină statuia poetului naţional şi a celui mai lucid gazetar al românimii. Aceasta are o istorie tristă şi se poate spune că la Botoşani şi-a găsit liniştea şi refugiul. A fost dezvelită în perioada României Mari şi instalată în grădina publică din Cernăuţi. După ultimatumul din 1940 a fost evacuată în ţară împreună cu busturile lui Ionel Brătianu şi Enescu, atunci Monumentul Unirii nu a putut fi salvat. Mult timp s-a crezut şi unii încă mai vehiculează povestea, că statuia s-a pierdut, însă a apărut la un moment dat, fără multă vâlvă, pe soclul din faţa liceului botoşănean. De mai bine de zece ani Eminescu are din nou statuie la Cernăuţi, însă în altă parte, în grădina publică nu i-a luat nimeni locul.

2015-11-22-botosani-004-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-001-rezolutia-desktop-ului

Ne mişcăm tot pe Bulevardul Mihai Eminescu, dar de data asta revenim în zona Pietonalului Unirii, peste drum de fosta Prefectură. Acolo ne pierdem în întinsa grădină publică acoperită cu frunze arămii, numită în zilele noaste Parcul Mihai Eminescu. În 1867, pentru că protipendada oraşului, negustori, bancheri, moşieri, avea nevoie de un loc de preumblare, mai ales în verile toride, inginerul Scarlat Vârnav (ieşean) s-a apucat şi a amenajat păduricea aflată la o aruncătură de băţ de Prefectură, unde era şi cea mai importantă sală de bal a oraşului. Aşa a apărut Grădina Publică Vârnav, în care, în ultimii ani de viaţă, s-a plimbat însuşi Eminescu. Mai sunt destui copaci din acea perioadă. Un alt iubitor al parcului botoşănean a fost regele Ferdinand. Venea des la bancherul Moscovici, român de naţionalitate necunoscută, cu care punea ţara la cale pe aleile parcului. Din perioada României Mari, de când a fost instalată statuia lui Eminescu, parcul poartă numele românului absolut. Acum există o adevărată galerie de busturi ale personalităţilor botoşănene, între care cea mai de seamă va rămâne pentru totdeauna Mihai Eminescu.

2015-11-22-botosani-018-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-012-rezolutia-desktop-ului

2015-11-22-botosani-021-rezolutia-desktop-ului

Un oraş care a dat atâţia oameni uriaşi nu reuşeşte să aibă de câştigat mai nimic de pe urma lor pentru propria-i prosperitate. Nici când sunt în viaţă, nici după moarte. De judeţ nici nu mai vorbesc. M-am întrebat mereu de ce se întâmplă acest lucru cu aşezările din Moldova care nasc şi cresc genii. După multe frământări cred că am găsit răspunsul. Toate aceste creiere luminate, toţi aceşti titani care formează coloana vertebrală a culturii româneşti nu au fost altceva decât nişte idealişti, unii chiar visători, nişte trăitori în alte sfere, hrănitori de suflete. Oamenii pragmatici ai pământului românesc, care în alte ţări trec drept idealişti, cu siguranţă nu se nasc la Botoşani.

Anunțuri

6 gânduri despre „Centrul Vechi de pe vremea lui Eminescu sporeşte farmecul patriarhal al Botoşanilor [21/71]

  1. O radiografie fidela a locului,ce mi-a adus bucurie si tristete in acelasi timp.-Bucuria ca am aflat lucruri pe care nu le stiam nici despre Botosani si nici despre orasul meu, Galati care la 1930 era pe locul 5 in nr. de persoane .-Tristetea ce ma face sa ma intreb daca, s-o fi gandit vreodata Eminescu in cugetarile sale, ca la bustul ridicat in nemurire , de pe peretele casei unde a vazut lumina zilei,ii va suera pe la ureche „emanatiile”unei hote si va fi incalzit de la o teava de gaz metan !

  2. Frumos articol despre un oras pe care l-am visat acum vreun an mai mult pentru ca nu mai fusesem in Botosani niciodata, dar care m-a surprins foarte mult in mod placut. Iar oamenii mi s-au parut atat de blanzi si de spontani…

  3. Pingback: Locul unde România Mare trăieşte prin ziduri [3/71] | Drumurile lui Spetcu

  4. Mi-a trezit amintiri frumoase revederea imaginilor din Botosani.
    O intrebare. Colegiul Mihai Eminescu este fondat in 1887 asa cum scrie pe frontispiciu ?
    Raspunsul la intrebarea din final este putin cam alintat.
    Faptul ca multe personalitati sunt din Botosani poate fi considerat o „enigma”. Ca nu este fructificat acest „avantaj” trebuie sa ne confirme zicerea cu .. nimeni nu este profet in satul sau,
    dar, una peste alta, putine orase/judete se pot lauda cu o bogatie culturala ca cea din Botosani si cu daruirea unor oameni ce-o fac sa dainuie.

    • Nu știu foarte multe despre istoria sa, dar anul este foarte credibil, dacă ne raportăm la faptul că austriecii au făcut primul gimnaziu din Suceava (în limba germană) în 1860, actualul CN „Ștefan cel Mare”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s