Risipirea mută a ultimelor rămăşiţe ale unei lumi dispărute

14 04 2015. Iniţiativa ruşilor de a suprima trenul Moscova – Sofia a făcut din ponositul autobuz dotat cu poza Margaretei Clipa la oglindă, singura legătură serioasă a României cu oraşul Cernăuţi, aflat azi în Ucraina, mâine cine ştie în ce ţară. În autobuz, pe lângă obişnuiţii bişniţari, au urcat câţiva evrei cu paşaport românesc, care stăpâneau numai limba engleză. Cel mai probabil erau cetăţeni ai SUA, care sigur nu veneau la Cernăuţi pentru a-şi căuta strămoşii în cimitirul ajuns junglă şi în care îţi poţi croi drum numai cu maceta. Mişcarea ruşilor a făcut din această rută una aglomerată şi profitabilă. Pe lângă posesorii de paşaport românesc, toţi turiştii care nu se bazează pe maşinile de ocazie, iau acest mijloc de transport fabricat în vremea lui Brejnev.

Ne-am cazat la un hostel în buricul târgului şi pe sub nişte blocuri Art Deco din timpul României Mari, ne-am furişat până în strada Ruska, fostă Română care, în Piaţa Centrală, fostă Piaţa Unirii, se intersectează cu strada Principală (Holovna în ucraineană) şi mai departe poartă numele de strada Universităţii, pentru că să termină exact în gardul minunatei clădiri gândită de Hlavka pentru trufaşii mitropoliţi ai Bucovinei. Noi am mers în celălalt sens, adică spre suburbia Caliceanca, unde, pentru că vegetaţia era încă în adormire, aveam să petrecem mai bine de patru ore în cele două cimitire, creştin şi mozaic. Pe strada Ruska se găsesc două dintre cele mai importante biserici ale Cernăuţilor, biserica greco-catolică şi biserica ortodoxă românească Sf. Nicolae, care mai păstrează doar pisania în limba română, în rest e rusească, nici măcar ucraineană nu e.

Clădirea bisericii greco-catolice, construită încă în 1821 în stil empiric pe banii boierului Turcul, a cărui origine era legată de cazacii zaporojeni. De fapt biserica se afla la capătul unui drum construit în 1816, care se termina acolo. El a fost continuat abia atunci când după seceta din 1865 la Cernăuţi a bântuit o foamete însoţită de tifos, holeră şi ciumă. Din cauza acestor boli infecţioase au murit peste 2.000 de persoane. În fiecare zi erau îngropaţi zeci de morţi, iar cimitirul a fost mutat departe de oraş, pe locul unui imaş întins. Pentru a nu rătăci pe ulicioarele întortocheate, strada a fost prelungită pe lângă biserică spre cimitirul creştin şi cel iudaic. În prezent cimitirul creştin ocupă o suprafa ţă de 21 ha. Vasily Selezinka – Revista Arcaşul

Pentru că în mintea multor români confuziile fac ravagii, hai să ştim despre ce vorbim:

1. Până la Petru cel Mare ce ştim noi acum ca fiind ruşi se numeau moscali.
2. Ruşii erau ce numim acum ruteni, populaţiile din Belarus şi Ucraina.
3. Ţarul a preluat numele de rus pentru a înnoda firul istoric al Rusiei Kievene.
4. Habsburgii i-au numit ruteni pe ruşii din imperiul lor, în special pe cei din Galiţia şi ulterior Bucovina şi rusini pe cei din Transcarpatia.
5. Pentru a se diferenţia de cei care confiscaseră denumirea de ruşi, câţiva intelectuali, adunaţi în jurul lui Şevcenko, au propus denumirea de Ucraina şi ucraineni, (slavii) de la margine.
6. Cel mai tare îl deranjezi pe un rus când îl denumeşti moscal sau muscal.

În concluzia, fosta stradă Română a devenit strada Ruska, adică Ruteană.

2015 04 14 (Cernauti) 009 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 014 [Rezolutia desktop-ului]

Părăsim strada Ruska imediat după ce trecem podul peste calea ferată şi urmăm strada Zelena (Verde în traducere) până la intersecţia cu strada Chişinău, de aici cimitirul creştin e vizibil. E imens, dublu cât cel mozaic şi are suprafaţa echivalentă a vreo câteva stadioane de fotbal. În afară de cele două străzi, înspre unitatea militară, cimitirul e mărginit de Bulevardul Olimpiada de la Moscova. Nu ştim cât se va numi aşa, pentru că în Ucraina a intrat în vigoare o lege de desovietizare. Astfel, în Cernăuţi, Bulevardul Armata Roşie a devenit Bulevardul Eroii Maidanului, iar despre Bulevardul Olimpiada de la Moscova se spune că va deveni Bulevardul Bandera. Prin aceeaşi lege, Marele Război de Apărare a Patriei a devenit Al Doilea Război Mondial. Târziu de tot, dar s-au deşteptat şi ucrainenii, totuşi, după acest război, Stalin le-a croit actuala ţară, din care acum pierd teritorii, aşa cum anticipam în prima mea vizită la Cernăuţi. Cei din Republica Moldova încă nu s-au deşteptat, ei sărbătoresc în continuare victoria în Marele Război de Apărare a Patriei.

cimitircernauti [Rezolutia desktop-ului]

Asemenea densitate de nume importante găsiţi în spaţiul românesc numai la Bellu în Bucureşti, la Eternitatea în Iaşi şi în Cimitirul Central din Chişinău. Pentru a observa cât s-a schimbat şi mai ales ce, voi alterna câteva fotografii din august 2008, cu unele din aprilie 2015. Prima impresie e că mare lucru nu s-a schimbat în această parte a cimitirului şi chiar aşa e. S-au tăiat câţiva copaci, însă asta nu a ajutat foarte mult, ba chiar procesul de tăiere a arborilor a avariat câteva monumente funerare care nu erau într-o stare prea fericită. Modernizarea aleilor e vizibilă abia în partea centrală a cimitirului creştin. Zona mormintelor româneşti e de la centru către latura stângă a capturii de ecran de mai sus, iar pătratul din stânga încadrează cripta mitropoliţilor Bucovinei şi zona cu mormintele lui Aron Pumnul şi IG Sbiera.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 120 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 079 [Rezolutia desktop-ului]

Construcţia cu acoperiş albastru e cripta mitropoliţilor Bucovinei. Mai jos puteţi vedea numele lor şi cum arată după renovare. Câte ciolane se mai găsesc în ea, asta nu pot să vă spun. Deşi sunt multe de povestit despre feţele bisericeşti, consider că în postarea despre Palatul Mitropolitan e cel mai indicat să o fac. Cum a ajuns Bucovina să aibă mitropolit e o poveste al naibii de lungă şi complicată, pe care am scris-o în postarea despre Voivodina. Acolo, la Carloviţ, pe marginea Dunării, la doi paşi de Novi Sad, s-au petrecut multe lucruri pe care noi, cei care ne dăm bucovineni, ar trebui să le cunoaştem, mai ales dacă purtăm un nume care se termină în –ovici.

2015 04 14 (Cernauti) 027 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 029 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 034 [Rezolutia desktop-ului]

În 2008 am avut foarte puţin timp la dispoziţie pentru a vedea cimitirul. O oră într-o după-amiază şi încă o oră într-o dimineaţă, pe când tovarăşii mei de drum dormeau. Atunci, un prieten ucrainean ne-a dus glonţ la mormântul lui Aron Pumnul, despre care ştia că e cea mai apreciată personalitate românească îngropată acolo. Prietenul meu ucrainean avea o bunică româncă şi pricepea bine graiul nostru. Pe atunci am fost interesat de personalităţile de care auzisem şi ale căror cripte mi-au ieşit în faţă. Nu am căutat, doar mă miram de lumea demult dispărută în care păşisem. O lume mută care dispare lent. Ordinea în care apar monumentele în text este cea a descoperirii lor, cu menţiunea că mai întâi le-am pus pe cele din 2008, pe care nu le-am mai fotografiat în 2015.

Primul monument care m-a atras şi mi-a părut oarecum familiar, a fost cripta familiei Sbiera. Ion a lui Gheorge Sbiera s-a născut la Horodnic de Jos, lângă Rădăuţi, studiile la gimnaziul din Cernăuţi şi universitatea din Viena, revine în Cernăuţi şi preaia munca profesorului său Aron Pumnul, iar când se înfiinţează universitatea cernăuţeană, la 1875, devine titularul Catedrei de Limba Română, pe care i-o va lăsa lui Sextil Puşcariu, român ardelean cu mari merite în realizarea Unirii Bucovinei cu Regatul României la 28 noiembrie 1918. IG Sbiera a fost unul dintre puţinii români neduplicitari din Bucovina şi a visat la realizarea unei Istorii a românilor de la începuturi încoace, nu a avut timp de ea, întrucât catedra şi alte scrieri, în care încerca să-şi lumineze conaţionalii, i-au umplut întreaga viaţă. A publicat culegeri de folclor, amintiri despre familia sa şi studii asupra mişcării culturale şi literare a românilor din întreg spaţiul românesc. Fiind discipol şi continuator al lui Pumnul, a scris în limba pumnuliană, care vom vedea ce este mai la vale. Acest lucru a făcut ca opera sa să nu fie foarte populară. Biblioteca judeţeană din Suceava îi poartă numele. A fost membru fondator al Academei Române.

Fiii săi, Radu şi Mihai, au fost profesori la Cernăuţi. Fratele său a fost preot în Zahareşti, satul lui Ion Grămadă. Radu Sbiera a fost titularul Catedrei de Limba şi Literatura Latină a universităţii cernăuţene. A scris mai multe studii, iar cea mai importantă operă a sa este considerată Gramatica limbii latine, tradusă în epocă în mai multe limbi de circulaţie internaţională. A publicat un volum de poezii, care nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor criticilor. Pentru câţiva ani a fost primarul Cernăuților, pe atunci al treilea oraş al României ca număr de locuitori, după Bucureşti şi Chişinău. Mai mult ca sigur nu e îngropat aici, fiindcă a murit la Caracal în 1946.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 018 [Rezolutia desktop-ului]

Până nu am cercetat mai cu atenţie familia Hurmuzachi, am crezut, din 2008 până în acest an, că crucea refăcută a unui mormânt şubred este a lui Eudoxiu Hurmuzachi, numit de Dumitru Covalciuc, în prima carte care a văzut lumina tiparului sub îngrijirea Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, omul providenţial al Bucovinei. Faptul că nu sunt trecuţi anii naşterii şi decesului favorizează confuzia. Cripta aparţine lui Eudoxiu Hurmuzachi cel tânăr, fiul lui Gheorghe, al treilea fiu al lui Doxachi. Despre familia Hurmuzachi s-au scris şi se scriu cărţi, însă încă nu e suficient pentru cât bine a făcut aceasta neamului românesc. După ce voi trece pe la Cernăuca, un sat de lângă Cernăuţi, unde a fost moşia Hurmuzăcheştilor, voi scrie pe larg despre fiecare.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 019 [Rezolutia desktop-ului]

Criptele poartă numele unor personalităţi, dar nu este obligatoriu ca acestea să fie îngropate în ele. De obicei, în cavou sunt câţiva membri ai familiei celui care a construit monumentul funerar. Mai jos, două monumente frumoase aparţinând unor familii cu nume cunoscut şi răspândit în Bucovina şi mai apoi în nordul României Mari.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 020 [Rezolutia desktop-ului]

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 021 [Rezolutia desktop-ului]

Pentru a înţelege ale cui ciolane zac sub aceste pietre mâncate de vreme, vă voi reda rândurile scrise de Vctor Iosif în Crai Nou despre Dionisie Bejan.

Dionisie cavaler de Bejan se înscrie și el între venerabilii conducători ai Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, fiind ales mai întâi ca vicepreședinte (1896-1900), iar între 1900-1923, ca președinte, într-o perioadă cu împliniri notabile. Într-o succintă comunicare de genealogie și heraldică, Ilie Luceac, vorbind despre originea familiei pictorului Epaminonda Bucevschi, îl citează printre cei mai de seamă urmași și pe Dionisie Bejan. S-a născut la 18 august 1837 într-o familie de răzeși din Stăuceni – Cernăuți. După cursuri primare și secundare la Cernăuți, urmează Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți și Facultatea de Drept la Universitatea din Viena. Fiind hirotonit ca preot în 1868, slujește în mai multe parohii din Bucovina: Fundu Moldovei (1869-1870), Gemenea, Ostra și Slătioara (1871-1877), Vatra Dornei (1877-1884) și Cernăuți (1885-1923).

Dionisie Bejan se stinge din viață la 21 septembrie 1923, la vârsta de 86 ani. În calitate de consilier consistorial, cancelar mitropolitan și sinodal, cât și de deputat în Dieta Bucovinei. Dionisie cavaler de Bejan promovează interesele românilor care se confruntă cu politica de imigrație străină agresivă și, implicit, cu tendințele de deznaționalizare la sate și orașe. Societatea achiziționează în 1896 în Cernăuți un imobil pentru Internatul de băieți români, asigurând posibilitatea de a se instrui pentru mii de viitori intelectuali români. În anii 1905 și 1906, Internatul este refăcut și etajat, pentru a permite cuprinderea a 250 de elevi. Începând cu 1911 funcționează 14 școli particulare, însumând 25 clase cu 1400 de elevi și 25 învățători pregătiți la Școala Normală particulară subvenționată de Societatea pentru Cultură. Aceasta s-a implicat și în ridicarea Internatului de meseriași în 1910-1911. Societatea s-a ocupat în paralel de înființarea de arcășii, de cursuri pentru analfabeți, de organizarea teatrului românesc la Cernăuți, de promovarea zborului lui Aurel Vlaicu deasupra Cernăuților.

Rutenizarea satelor românești din nordul Bucovinei a determinat o acțiune hotărâtă pentru reromânizarea unor localități prin subvenționarea unui recensământ corect. Un important impact cultural l-a avut deținerea unei tipografii, care a rămas în istoria Societății cu numele ,,Mitropolitul Silvestru”. Președintele Dionisie cavaler de Bejan, prin colectă publică și printr-o contribuție consistentă a preoțimii române, cumpără fostul hotel Weiss, care devine Palat Național, unde și-au găsit sediul și alte societăți românești, precum Armonia și Junimea. Sunt de menționat și conferințele publice reluate în 1903 și participarea oficială în 1904 la serbările aniversare de la Putna. Cu prilejul Expoziției generale din 1906 de la București, Societatea pentru Cultură a editat cartea Românii din Bucovina. Activitatea Societății, întreruptă din cauza Primului Război Mondial, este reluată la începutul anului 1918, odată cu întoarcerea din refugiu a președintelui Dionisie Bejan. Acesta deschide, în sala Societății pentru Cultură, Adunarea Constituantă din 27 octombrie 1918, care-l alege în fruntea Consiliului Național al românilor din Bucovina pe Iancu Flondor.

Istoria consemnează momente de profundă emoție când Dionisie Bejan a rostit cuvintele cuviosului Simion: ,,Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci îmi văzură ochii mântuirea neamului.” După ce armata română restabilește ordinea în Cernăuți, Iancu Flondor preia administrația Bucovinei și în locul lui este ales Dionisie Bejan până la votarea Unirii Bucovinei cu România în 28 noiembrie 1918. Este o recunoaștere istorică a contribuției Societății în lupta pentru afirmarea conștiinței naționale, iar președintele ei a făcut parte din delegația care a înmânat regelui Ferdinand I – Actul Unirii. Figură luminoasă de intelectual patriot, Dionisie cavaler de Bejan și-a câștigat un loc binemeritat în galeria personalităților neamului.

Cum dădea Imperiul titlurile de baron şi cavaler e o poveste lungă, pe care nu o voi aborda aici.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 122 [Rezolutia desktop-ului]

Firesc, după emoţionanta poveste de mai sus, trecem la pictorul Epaminonda Bucevschi. Fiu de preot, născut la Iacobeni, lângă Vatra Dornei, creşte la Ilişeşti, se specializează la Academia de Arte Plastice din Viena. La 14 august 1871 realizează decorul Serbării de la Mânăstirea Putna, unde au participat circa 3000 de români din tot spaţiul românesc, mai puţin conducătorii românilor din Bucovina, cu câteva excepţii. A pictat multe biserici, între care integral biserica Sf. Nicolae de la Rădăuţi, cunoscută mai mult ca Bogdana sau cea mai veche construcţie de piatră a Moldovei. A realizat câteva fresce pentru Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, azi corpul istoric al universităţii. În 1883 zugrăveşte portretul lui Ştefan cel Mare în mărime naturală, model fiindu-i miniatura din Tetraevanghelul de la Humor. O stradă din Suceava îi poartă numele.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 130 [Rezolutia desktop-ului]

Una dintre familiile cele mai cunoscute care s-a ridicat din sânul românilor bucovineni a fost Onciul. A avut reprezentanţi în mai toate domeniile vieţii sociale, după cum se poate observa lesne pe monumentele funerare. Înainte să vorbesc despre numele de pe cruci, mă voi referi la Aurel Onciul, om politic contemporan cu Iancu Flondor şi generaţia Unirii de la 1918. Acesta, şi nu Stalin, a fost primul care a gândit împărţirea Bucovinei între români şi ucraineni după o linie de demarcare etnică. Linia lui Aurel Onciul oferea ucrainenilor şi Siretul. Din fericire, înţelegerile pe care le-a făcut acesta cu ucrainenii Spânul din Cuciurul Mic, Popovici din Vatra Dornei şi Semaca din Bănila pe Ceremuş, reprezentanţi ai proaspătului declarat stat botezat Republica Populară Ucraina Occidentală, au fost respinse de Iancu Flondor, care a chemat Armata Română pentru a restabili ordinea la Cernăuţi. Din nefericire, la 28 iunie 1940, nordul a ce a fost Bucovina a fost luat de Stalin, iar pentru că pe hartă exista un colţ care deranja, acesta a fost îndreptat, astfel ţinutul Herţa din judeţul Dorohoi al Regatului României, a ajuns în raiul sovietic.

Dintre reprezentanţii familiei Onciul, ale căror morminte nu au dispărut încă din cimitirul cernăuţean, cel mai de seamă a fost Dimitrie Onciul. Istoric strălucit, născut la Straja pe valea Sucevei, a fost preocupat de orginea românilor şi răspândirea lor, a combătut cu argumente solide teoriile folosite de Viena şi Budapesta cu privire la venirea românilor de la sud de Dunăre pe teritoriile unde trăiesc. A respins cu documente teoria descălecatului şi a demonstrat că apariţia statelor feudale române a fost o urmare logică a dezvoltării comunităţilor autohtone. A fost profesor al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al Arhivelor Statului. Spre sfârşitul vieţii a condus Academia Română. De numele său se leagă volatilizarea documentelor în cazul implicării domnitorului Cuza în asasinatul lui Barbu Catargiu.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 133 [Rezolutia desktop-ului]

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 134 [Rezolutia desktop-ului]

O criptă, cu piatra funerară refăcută, e cea a familiei lui Dimitrie Socoleanu. Nu pot vedea foarte bine în fotografie anii sculptaţi. Un anume Dimitrie Socoleanu a fost subprefectul județului Cernăuţi în 1940, atunci când, pe 28 iunie, administraţia românească s-a retras fără onoare în urma ultimatumului dat de sovietici. Mulţi români rămaşi dincolo de sârma lui Stalin nu vor să treacă peste această cedare ruşinoasă nici astăzi şi ignoră jertfele eroilor români care s-au bătut şi au murit un an mai târziu pentru reîmplinirea în trupul ţării a gliei străbune a Basarabilor şi a codrilor voievodali ai Bucovinei. Despre subprefectul Socoleanu se spune că, deşi ştia cu câteva zile mai devreme despre cedare, şi-a liniştit propria familie motivând că e doar un zvon şi nu are rost să împacheteze lucrurile şi să fie pregătită de plecare.

2008 08 06-10 (Cernauti - Hotin - Chisinau) 135 [Rezolutia desktop-ului]

Urmează lunga preumblare din 2015. Părerea mea despre bucoviniştii de azi o ştiţi, am tot scris-o şi nu are rost să reiau polologhia. Nu întâmplător voi începe cu Constantin Mandicevschi. Numele nu vă spune mare lucru, dar Cântă cucu-n Bucovina da. A fost o perioadă când numai folclorul cântat în stil bufet sătesc, cu dr. Călin Brăteanu şi Alexandru Recolciuc drept principali reprezentanţi ai genului, maimuţărea la nunţi şi la parangheliile de partid acest cântec de jale al românilor din nordul Moldovei aflat sub ocupaţie austro-ungară, acum toate târâturile, indiferent că poartă catrinţă, iţari, fustă scurtă sau numai chiloţi, îl schimonosesc în aşa hal, că-ţi vine să le iei la palme. Noroc de Grigore Leşe că-i mai pune la punct pe simpaticii care încing hore la beţii, la nunţi şi la petreceri electorale pe această melodie. Leşe are meritul să fi făcut cunoscut întregii ţări cântecul, însă în zona Sucevei, lăutarul care îl interpreta într-o versiune adăugită, mult înaintea expertului în folclor, a fost Vasile Mucea din Bilca. Leşe a cules cântecul de la Mucea, pe care mai apoi l-a adus în emisiuni TV şi pe scena festivalului Tarafuri şi fanfare.

Istoria acestui cântec are doar 110 ani. Versurile aparţin directorului Liceului Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi, Constantin Mandicevschi, născut la Bahrineşti, un sat aflat exact deasupra sârmei lui Stalin, iar muzica a fost preluată dintr-o doină şi adaptată tot de el. Ministrul Spiru Haret, ajutat de Nicolae Iorga, a organizat, în anul 1904, festivităţile de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, iar cu această ocazie a apelat la Constantin Mandicevschi pentru a realiza un cântec de jale al românilor din Bucovina aflaţi sub ocupaţie. Festivităţile organizate de ministrul Haret aveau scopul să trezească în Carol I, rege care semnase un tratat secret cu Puterile Centrale, dorinţa de a face ceva în vederea alipirii Bucovinei la Regatul României. Regele şi-a băgat picioarele în festivităţile lui Haret şi în loc să vină la Putna, s-a dus să inspecteze frontiera de sud a Regatului.

2015 04 14 (Cernauti) 019 [Rezolutia desktop-ului]

Valerian Şesan s-a născut la Slobozia Rarancei, lângă Cernăuţi. A fost fiu de preot şi s-a îndreptat către studii teologice. A dobândit două doctorate, unul în Teologie la Cernăuţi şi unul în Drept la Praga. A înşirat multe universităţi, însă şi-a legat cariera de universitatea cernăuţeană, a fost decan al Facultăţii de Teologie şi rector al Universităţii din Cernăuţi în două rânduri. Domeniul în care a excelat a fost Dreptul canonic şi şi-a concentrat eforturile către unificarea bisericii ortodoxe din România Mare. A avut o slăbiciune pentru Cehoslovacia, de unde şi-a luat nevasta. Fiul său i-a călcat pe urme, iar după 1944 s-a refugiat în Ţară şi a fost profesor la Institutul Teologic Universitar din Sibiu.

2015 04 14 (Cernauti) 022 [Rezolutia desktop-ului]

De Ştefanelli am auzit prima dată atunci când se vorbea despre amintirile contemporanilor lui Eminescu, în care accentul se punea pe întâmplări din viaţa poetului nostru naţional. Teodor Stefanelli a lăsat cele mai multe istorioare în care Eminescu este personaj principal. Cripta de mai jos aparţine, cel mai probabil, unui frate al lui Teodor Ştefanelli. Mereu m-am întrebat de unde până unde terminaţia specifică numelor italiene la Siret, locul naşterii fraţilor Ştefanelli. Tatăl lor se numea Ştefaniuc Vasile, era meşteşugar şi se trăgea dintr-o veche familie de meşteşugari români din Siret. Neamul se numea Ştefaniu, dar cu timpul, prin rutenizare, a devenit Ştefaniuc. Fiul cel mare al lui Vasile Ştefaniuc, Ion, după ce a absolvit Facultatea de Teologie şi a devenit preot, a optat pentru varianta italiană a numelui. Astfel, în 1874 apare numele Ştefanelli, iar ceilalți fraţi ai lui Ion îl vor adopta şi-l vor purta până la sfârșitul vieţii.

2015 04 14 (Cernauti) 023 [Rezolutia desktop-ului]

Oarecum surprins am citit literele chirilice care formau cuvântul Goian. Numele unei familii româneşti întâlnite destul de des în satele sucevene şi care, în perioada Bucovinei, a dat un mare iubitor de muzică, Leon cav. de Goian. Ar fi interesant de aflat cum a ajuns această familie să fie rusificată, mai ales că membrii ei au prins în decursul vieţilor lor toată perioada României Mari.

2015 04 14 (Cernauti) 024 [Rezolutia desktop-ului]

Sub îndrumarea spirituală a sârbilor pravoslavnici de la Carloviţ, mare parte din cei care se numeau Popa sau erau fii de preoţi, au devenit Popovici. Astfel se face că Popovici e unul dintre numele cele mai comune pe care le-au purtat românii bucovineni. O parte dintre ei au devenit Popescu, mai ales cei de pe văile celor două Sirete. Trec la una dintre multele familii Popovici, dar probabil cea mai prolifică în români patrioţi. Constantin Popovici (senior) s-a născut într-o familie de preoţi ortodocşi români din Bucovina. A fost profesor de teologie şi a avut doi fii, tot profesori, Eusebiu şi Constantin Clement. A lăsat în manuscris cursurile celor două discipline pe care le-a predat şi o perioadă a fost deputat în Dieta Bucovinei.

2015 04 14 (Cernauti) 030 [Rezolutia desktop-ului]

Cu gardul strâmb, cu piatra puţin hâită şi cu placa pe care sunt trecute numele defuncţilor, pare-se, nouă, găsesc cripta familiei lui Eusebiu Popovici, fiul lui Constantin, confundat mai mereu cu Eusebiu Popovici din Suceava, despre care voi vorbi cu alt prilej. Profesor titular la Catedra de Istorie Bisericească a Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Cernăuţi, în şase rânduri este decan al facultăţii şi de două ori rector al universităţii. A fost inspector şcolar şi membru de onoare al Academiei Române. Cursul de Istorie Bisericească Universală pe care îl ţinea, a fost considerat la vremea sa cel mai complet din zona ortodoxă. A fost tatăl lui George Popovici, cunoscut în literatura română sub numele de T. Robeanu, care-şi doarme somnul de veci în aceeaşi criptă. Un cavou care adăposteşte rămăşiţele a doi membri ai Academiei Române.

George Popovici a studiat la Cernăuţi, Innsbruck şi Viena. Diploma de doctor în Drept a obţinut-o la Universitatea din Cernăuţi. A îmbrăţişat politica, alăturându-se lui Iancu Flondor în Partidul Naţional Român din Bucovina. În 1897 obţine un mandat în Parlamentul de la Viena, iar în 1898 este ales de câmpulungeni în Dieta de la Cernăuţi. A fost un excelent orator şi un apărător al drepturilor românilor bucovineni, în special ale câmpulungenilor, care aveau conflicte juridice cu administraţia austriacă de când Imperiul a furat nordul Moldovei. A obţinut clase cu predare în limba română la liceul din Cernăuţi şi s-a implicat în apariţia primelor bănci săteşti din spaţiul românesc, numite însoţiri raiffeisiene, după cel care inventase această metodă de obţinere a banilor cu dobândă mică, prin care satele din Imperiu au prosperat, fentând băncile evreieşti.

În 1910, Ion Grămadă, având acces la documentele lui George Popovici, găseşte o scrisoare a unui ţăran din Câmpulung adresată reprezentantului lui în Dieta de la Cernăuţi. O publică în Neamul Românesc Literar şi se minunează că acesta cerea liceu românesc pentru tinerii români din zona Câmpulungului şi nu favoruri personale, cum se întâmplă în zeci de scrisori pe care George Popovici le primise, în mare parte, de la români cu funcţii în administraţia imperială. După cum veți vedea mai jos, ţăranul i-a cerut şcoală în limba română, iar funcţionarii români, ne spune Grămadă, îi adresau rugăminţi şi linguşeli în limba germană.

Cătră mult doritul nostru d. doctor Gheorghe Popovici, mult iubitul nostru deputat şi Luminătorul Românilor din Bucovina. Dumnezeu să-l trăiască şi să-l ferească de duşmani, şi nouă să ne fie tuturor veşnic! … Noi ne-am ruga la mare mila d-tale să ni faci un Gimnaziu, ca să mai vie şi Românii la o cinste, că nu ţi-ar trebui alt bine să faci, că mulţi copii de-ai noştri s-ar folosi, şi mare bine ni-ai mai face pentru neamul nostru românesc, cât de curând în Câmpulung, şi în anul viitor; că mulţi oameni îşi iau băieţii de la Suceava pentru depărtare, şi cărţile-s scumpe, dar aici tare bine ar fi. Noi avem băieţi cari învaţă foarte bine; s-ar putea să ni iasă domni, dară până la Suceava îi foarte departe; şi noi pentru aceia te-am ruga, ca şi pentru celelalte treburi şi neajunsuri, dacă dă bunul Dumnezeu să-ţi lungească anii vieţii, să biruieşti ce-ai gândit. Amin! … Că tare se mai bagă toţi veneticii la alegeri şi împing pe Români, ca să rămânem de ruşinea veneticilor, dar Dumnezeu să te binecuvânteze şi mulţi ani să-ţi dăruiască. Amin. Ormă (?) Alexandru Rusu a scris aceasta.

Nu a obţinut un al doilea mandat şi pe fondul divergenţelor din Partidul Naţional Român, a plecat la Bucureşti, unde a scris cele mai importante studii ale sale, având ca subiect vechiul drept românesc. În urma acestei activităţi este ales membru corespondent al Academiei Române. La Cernăuţi publicase: Opt documente române privitoare la mănăstirea Putna / 1707-1778, Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene, Index Zolkiewensis, Vechile aşezăminte româneşti, Mihai Vodă şi moşnenii din Suharul, iar la Bucureşti a continuat cu: Anul de la Marte în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun, Jurământul cu brazda în cap, Republica câmpulungeană, Dignităţile şi oficiile din vremea lui Alexandru cel Bun, Despre elementele dreptului german în organizarea veche a târgurilor româneşti, Oraşele moldoveneşti, Oficiul şoltuzatului moldovean, Capitanatus moldaviensis. O parte din aceste studii se află în manuscris la Academia Română.

Încercând să revină în politica cernăuţeană, se îndatorează şi preferă moartea ruşinii de a nu plăti. Moare la Muncaci în Transcarpatia, pe atuci aparţinând Ungariei.

2015 04 14 (Cernauti) 041 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 043 [Rezolutia desktop-ului]

Despre destinul trist al omului politic George Popovici am aflat mai sus, să vedem de ce poetul T. Robeanu a fost unul dintre cele mai importante nume pe care le-a dat literatura română din Bucovina. Constantin Loghin spune despre el: Dacă literatura română are un Eminescu … atunci şi poezia Bucovinei îl are pe Eminescu al ei în T. Robeanu. A fost etichetat drept baladist romantic, a cântat Suceava cu trecutul său voievodal şi beciurile în care se adunau voinicii. A încercat şi poezia modernistă. Poemele sale risipite în publicaţiile vremii au fost adunate, în 1908, de Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, într-un volum denumit Poezii postume, a cărui prefaţă a fost scrisă de Nicolae Iorga, personalitate care-l aprecia foarte mult pe George Popovici. Cea mai cunoscută poezie a sa a fost pusă pe note şi este cântată minunat de Tudor Gheorghe.

Mi-au atras atenţia câteva morminte, ale unor persoane care au avut diferite funcţii în perioada Imperiului. Cavourile sunt vechi, însă crucile sunt noi. Nu ştiu cum au fost refăcute şi nici când. Mai dubios e că par vandalizate. La urechile mele au ajuns informaţii cu privire la acte de vandalism produse de autori necunoscuţi asupra monumentelor funerare româneşti. Probabil crucile refăcute încurcă procesul de ştergere a memoriei româneşti care persistă în Cernăuţi.

2015 04 14 (Cernauti) 036 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 037 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 096 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 038 [Rezolutia desktop-ului]

Monumente funerare de un secol şi mai bine rezistă trecerii timpului şi acţiunilor duşmănoase ale celor care au venit pe aceste pământuri. Ştiu că istoria este ciclică şi ce a fost va mai fi. În zilele noastre râdem de cei care-şi trec ocupaţia şi titlurile pe locurile de veci, însă istoria ne arată că, la Cernăuţi, acest lucru este o mărturie pentru originea românească a oraşului. Această mărturie se înlătură cu barosul, atunci când devine deranjantă pentru administraţie. Nişte alegeri de la 1848 ne demonstrează cât se poate de clar că furtul de la 1775 încă nu fusese acoperit prin schimbare demografică. A trebuit ca austriecii să organizeze un holodomor în Galiţia, pentru ca Bucovina să fie umplută de ruteni.

2015 04 14 (Cernauti) 040 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 048 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 047 [Rezolutia desktop-ului]

Pictorul Eugen Maximovici a mers pe acelaşi drum ca Epaminonda Bucevschi. I-a fost ucenic, iar după moartea acestuia, i-a urmat ca pictor oficial al mitropoliei. Este mereu comparat cu Bucevschi şi de multe ori aşezat la acelaşi nivel cu acesta. Pe lângă pictură bisericească, a surprins momente din viaţa şi portrete ale ţărănimii româneşti din Bucovina. A rămas în istoria artei româneşti prin tablourile care-i înfățișează pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun. De la el au rămas portretele a trei mitropoliţi ai Bucovinei. A căpătat renume internaţional, după ce Mathias Friedwagner a utilizat lucrările sale pentru ilustrarea volumului de folclor românesc semnat de el şi cules împreună cu preotul Alexandru Voevidca şi poetul Gavril Rotică. Această carte a ajuns în mâna lui Tudor Gheorghe, care a realizat pe baza ei un spectacol numit La margine de imperii, slab primit la Suceava, pentru că nu suna ca Recolciuc şi dr. Brăteanu.

2015 04 14 (Cernauti) 045 [Rezolutia desktop-ului]

Aud prin satele şi oraşele judeţului Suceava cât de bucovineni suntem şi cât de gospodari şi cum Bucovina e grădina Maicii Domnului, mai mai că-ţi vine să crezi că bucovinenii se cacă aur. Toate aceste aspecte datorându-se ocupantului austriac, care e neamţ şi neamţul e neamţ. Adevărul e unul foarte trist, aceşti oameni habar nu au ce a însemnat Bucovina şi habar nu au câte sacrificii şi vieţi a costat Unirea de la 28 noiembrie 1918. Mai jos sunt mormintele a doi necunoscuţi, care compuneau clasa politică românească de la Cernăuţi, în preajma marelui eveniment care a trecut Bucovina în istorie. Pe unii din cei care au votat Unirea i-am descoperit deja, pe alţii urmează să-i descoperim.

Oare câte din numele următoare mai trezesc ceva în mintea contemporanilor? Ion Anghel, Vasile Alloi, Gheorghe Băncescu, Isidor Bodea, Vasile Bodnărescu, Eugen Botezatu, Romulus Cândea, Ioan Candrea, Nectarie Cotlarciuc, Gheorghe Cuciureanu, Romulus Dan, Iancu Flondor, Octavian Gheoghian, Constantin Flondor, Vasile Grecu, Mihail Iacovlean, Constantin Isopescu, Gheorghe Sîrbu, Radu Sbierea, George Tofan. În 1909, Mihai Boca era vicepreşedinte al Partidului Naţional Român condus de Iancu Flondor. Ceilalţi vicepreşedinţi erau: Aurel Onciul şi Zaharie Percec. În acel an, ţăranii români de pe valea Prutului aveau mari belele cu un baron pe nume Regner-Bleyleben şi pentru a le rezolva, a fost nevoie de un marş în fruntea căruia s-a pus însuşi Iancu Flondor.

2015 04 14 (Cernauti) 051 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 057 [Rezolutia desktop-ului]

O cruce refăcută, pe un cavou în stare bună, are gravat pe ea numele lui Erast Mandicevschi. Este fratele mult mai cunoscutului compozitor, dirijor şi muzicolog Eusebie Mandicevschi, rămas la Viena şi după întregirea României şi al lui Gheorghe Mandicevschi, cel care s-a ocupat de corul Societăţii Armonia din Cernăuţi. Nicio legătură cu Constantin Mandicevschi, despre care am vorbit mai sus. A fost doctor în Drept, iar Studiu comparativ asupra procedurei civile este opera sa fundamentală.

2015 04 14 (Cernauti) 053 [Rezolutia desktop-ului]

Leonida Bodnărescu s-a născut la Boian, a studiat la Suceava şi Cernăuţi şi viaţa şi-a dedicat-o învăţământului în limba română. Când, la presiunea locuitorilor, apar la Rădăuţi primele clase de gimnaziu cu predare în limba română, îşi donează biblioteca pentru a veni în sprijinul elevilor. Se implică în deschiderea de şcoli româneşti la Câmpulung Moldovenesc, Coţmani şi Storojineţ. A participat la conceperea unor manuale şcolare şi a lăsat câteva scrieri în limbile română şi germană. În mai multe rânduri donează tot ce a agonisit societăţilor de cultură româneşti. Moare în 1945 la Suceava, ceea ce mă face să cred că rămăşiţele lui nu se află în acest cavou.

2015 04 14 (Cernauti) 054 [Rezolutia desktop-ului]

Câteva monumente funerare vechi, încă în picioare, ale unor familii cu nume cunoscute, pe care Imperiul le-a înnobilat mai mult sau mai puţin. Pe lângă ocupaţiile avute în timpul vieţii, foarte utile, acum la un secol distanţă, mi se par numele dinainte de căsătorie ale soţiilor celor care au ridicat criptele.

2015 04 14 (Cernauti) 055 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 058 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 067 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 068 [Rezolutia desktop-ului]

Unul lângă altul, se află mormintele a două somităţi medicale ale Cernăuţului românesc. Mormântul cu cruce refăcută aparţine lui Isidor Bodea, cel cu basorelieful coclit e al lui Constantin Ţurcanu. Cei doi, alături de Octavian Gheorghian, au stat la baza medicinei moderne cernăuţene. Isidor Bodea a fost directorul Spitalului de copii, Constantin Ţurcanu a condus Spitalul de boli mintale, iar Octavian Gheorghian, Maternitatea. Bodea era bănăţean, însă s-a legat pentru totdeauna de Cernăuţi. A fost patriot român şi a luptat cu armele sale pentru înfăptuirea Unirii. Istoria ne spune că: Un grup de intelectuali din Cernăuţi, din iniţiativa profesorului Sextil Puşcariu, s-a întrunit la 12 octombrie 1918 în casa doctorului Isidor Bodea, directorul Spitalului de copii, şi a discutat despre unire. Au participat: Sextil Puşcariu, Isidor Bodea, Dionisie Bejan, Max Hacman, Al. Procopovici, Vasile Bodnărescu, Ştefan Saghin, O. Gheorghiu, O. Gheorghian, V. Marcu, Iacobovici-Boldişor, C. Homiuc, Gh. Şandru şi Alex. Vitencu. Isidor Bodea a murit într-un accident de avion petrecut la Stulpicani, lângă Câmpulung Moldovenesc, în timp ce se îndrepta către funeraliile unui membru al Casei Regale.

2015 04 14 (Cernauti) 062 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 063 [Rezolutia desktop-ului]

Găsesc un cavou, unde am aceeaşi problemă. Oare posesorul numelui de pe cruce este îngropat acolo? Iar tind să cred că nu, pentru că Eugen Botezat, profesor universitar de Zoologie, vânător, expert în fauna locală, s-a ocupat cu gospodărirea vânatului din pădurile Bucovinei, a fost ultimul rector al Universităţii din Cernăuţi în perioada României Întregite, calitate în care a fost nevoit să predea universitatea în mâinile ocupanţilor sovietici fără rezistenţă, s-a repatriat în România prin Germania şi s-a stabilit la Bucureşti. În 1913 este ales membru corespondent al Academiei Române. A blamat permanent proasta gestionare a vânatului de care s-a făcut vinovată administraţia austriacă, preocupată numai de recoltarea trofeelor. A murit în 1964. Pe cruce mai apare un nume, Nicolae Ieremievici-Dubău, despre care am aflat că a fost o personalitate a învăţământului românesc cernăuţean.

2015 04 14 (Cernauti) 066 [Rezolutia desktop-ului]

Sunt câteva cavouri foarte deteriorate, cu capacele hâite şi fără niciun fel de cruce. Pe unele dintre ele a fost montată o plăcuţă metalică, pe care se pot vedea numele celor care zac sub pietrele în proces de dezagregare. Pe un asemenea cavou am găsit două nume cu oarecare rezonanţă: Constantin Berariu şi Emilian Sluşanschi. Primul s-a născut la Ceahor, o suburbie a Cernăuţilor. A fost fiu de preot, a studiat la Universitatea din Cernăuţi şi cea din Innsbruck, îşi ia doctoratul în Drept la Cernăuţi şi devine profesor al universităţii cernăuţene. Cochetează cu literatura, pasiunea lui cea mare fiind basmul popular românesc şi izbuteşte prima dramatizare a unui basm, Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri. A fost poet, publicist, dramaturg, folclorist şi a iubit graiul popular.

Cel de-al doilea a fost publicist, s-a preocupat de agricultură şi prorpietăţile românilor aflaţi sub ocupaţia Imperiului. A fost un mărturisitor în presa bucureşteană a realităţilor deloc plăcute cu care se confrunta populaţia românească din Bucovina. A militat pentru Unire, dar a murit prematur în 1916 la Bucureşti şi nu a apucat-o. Nicolae Iorga a scris despre el: unu din cei care, cu multă căldură, au dorit să vadă ceasul dezrobirii, al reîntronării dreptului național românesc, în țărișoara lui, … s-a stins la noi, fără să aibă măcar în ceasul din urmă mângâierea că dorința lui se va face, fără îndoială, faptă. A fost reînhumat la Cernăuţi în 1927.

2015 04 14 (Cernauti) 069 [Rezolutia desktop-ului]

Două morminte, unul vechi şi unul refăcut, poartă numele George Cârstea şi Nicolae Cârstea. Aceştia nu pot fi decât boierii care au stăpânit satul Costâna de pe valea Sucevei, pe care Imperiul i-a făcut baroni, cavaleri şi alte baliverne. La conacul acestora a lucrat tatăl lui Eminescu şi tot acolo au învăţat să citească şi să scrie fraţii Bumbac. Biserica ridicată la 1811 de familia Cârstea este funcţională şi în zilele noastre, conacul lor, donat de un urmaş Ministerului Sănătăţii la venirea comuniştilor, a fost transformat în spital de nebuni.

2015 04 14 (Cernauti) 070 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 071 [Rezolutia desktop-ului]

Un mormânt în stare foarte bună, probabil refăcut oarecum recent, este cel în care sunt îngropaţi Nicolae Hurmuzachi şi soţia sa Natalia Stârcea. Nicolae a fost al cincilea fiu al lui Doxachi Hurmuzachi. A fost ceva mai retras decât fraţii săi mai mari, însă prin activitatea politică şi culturală desfăşurată, a susţinut lupta românilor din Bucovina. A fost ales membru de onoare al Academiei Române. Soţia sa, care provenea dintr-o familie puternic implicată în lupta pentru afirmare a comunităţii româneşti din Bucovina, a condus Comitetul femeilor din Cernăuţi care, în timpul Războiului de Independenţă, 1877 – 1878, a colectat şi trimis ajutoare pentru răniţii români. Această iniţiativă a fost un adevărat act de sfidarea la adresa guvernului austriac, care iniţiase în Bucovina o colectă pentru ajutorarea soldaţilor turci.

2015 04 14 (Cernauti) 072 [Rezolutia desktop-ului]

Situaţia mormintelor româneşti de lângă gardul dinspre strada Zelena e critică, în sensul în care s-au păstrat foarte puţine. Au fost pur şi simplu înlocuite cu ale implanturilor sovietice sau după destrămarea URSS cu ale ucrainenilor. Pietrele mai trainice au rezistat, cum e cazul criptei familiei Calmuţchi, sau au fost înlocuite, cum vedem în cazul George Tofan, unde ar fi fost cumplit de ruşinos pentru neamul românesc, dacă nu s-ar fi păstrat locul în care e îngropată această personalitate bucovineană. A fost modelul profesorului român din Bucovina, care s-a dedicat în mod absolut meseriei şi naţiunii sale.

Constantin Loghin, în Revista Bucovinei, scria următoarele: George Tofan a fost tipul profesorului bucovinean de atunci şi de totdeauna, care s-a dedicat cu pasiune carierei pe care şi-a ales-o şi s-a dăruit cu abnegaţie neamului pe care l-a slujit cu fanatism până la moarte. Ca profesor, George Tofan, după un scurt popas la liceul din Suceava, a ocupat catedra de limba română de la Şcoala Normală sau Pedagogiul (cum i se spunea pe atunci) din Cernăuţi. Ca orice profesor român sub stăpânire străină, George Tofan a trebuit să lupte cu mari greutăţi: cu programa analitică, care neglija limba română, cu atmosfera cosmopolită, care voia să facă din orice elev un perfect cetăţean austriac, fără nici o conştiinţă naţională, cu lipsa de manuale româneşti etc. Cu entuziasmul şi curajul ce l-au caracterizat toată viaţa, George Tofan a ştiut să învingă toate aceste greutăţi, voind parcă să demonstreze, încă o dată, vechiul dicton că omul sfinţeşte locul…

A mai fost ceea ce se numeşte astăzi, cu un termen general, publicist, adică ziarist, critic literar, cronicar cultural etc. Ca ziarist, a colaborat la ziare bucovinene şi la ziare şi reviste din Ardeal şi România. A scris la ziarele locale „Patria“ (1910) şi „Foaia poporului“ nu pentru a face o anume politică – deşi făcea o politică militantă – ci pentru a transmite cititorilor din cunoştinţele sale vaste şi din plinul sufletului său. Ca critic literar, George Tofan a scris diferite recenzii, de multe ori adevărate studii despre cărţile citite, nu numai pentru a-şi exprima părerile… Ca cronicar literar, George Tofan a scris, la „Junimea literară“, la „Şcoala“, la „Viaţa românească“ din Iaşi şi la alte reviste din Ardeal şi Regat. În aceste reviste, George Tofan a urmărit un plan bine stabilit: în revistele din Bucovina înregistra evenimentele petrecute în celelalte provincii româneşti, iar în cele din afara Bucovinei trata problemele bucovinene… Ca istoric literar, George Tofan a scris o serie de studii despre trecutul Bucovinei, despre relaţiile Bucovinei cu celelalte provincii româneşti…

Când s-a dezlănţuit războiul mondial, George Tofan, urmând instinctul, a trecut, în fruntea unui grup de intelectuali bucovineni, în Regat şi s-a pus în slujba idealului naţional… Când, în 1917, Basarabia începea să se apropie de România, George Tofan a fost trimis, cu un întreg grup de bucovineni, pentru a desfăşura acolo propagandă românească… El a fost numit profesor la Şcoala eparhială de fete din Chişinău şi revizor al acestui judeţ. Când Bucovina a revenit la România, prin votul Constituantei de la 27 Octombrie 1918, George Tofan, împreună cu întregul grup de refugiaţi bucovineni, s-a grăbit să se întoarcă în draga lui provincie. El a fost pus în cel mai potrivit post ce i se cuvenea: la conducerea învăţământului. În Mai 1919, George Tofan a fost numit secretar-şef al Instrucţiunii publice din Bucovina… George Tofan n-a fost un visător, ci un luptător şi soarta luptătorului este de a dispare odată cu ultimul răsuflet. N-a fost poet, ci erou, şi destinul eroului este de a fi icoană care să strălucească peste veacuri şi candelă care să lumineze pe căile întortochiate ale întunericului.

La aproape un secol de când a fost lăsată în manuscris, a apărut cartea Învăţământul în Bucovina. Petru Bejinariu ne spune despre ea următoarele: Lucrarea lui George Tofan este formată din două părți, și anume: Învățământul în Bucovina și Literatura didactică primară. În cartea „Învățământul în Bucovina”, partea I, în „Introducere” autorul scrie clar cum a fost prezentată Bucovina pentru a-i „reduce pe cât posibil importanța elementului românesc” prin scrierile autorităților și scriitorilor străini. Bunăoară, Enzenberg, al doilea guvernator militar al Bucovinei, într-un raport păstrat în arhiva Ministerului de Interne, scria: „Bucovina se aseamănă cu un imaș mare și puținii ei locuitori lasă numai în seama naturii grija pentru cele trebuincioase vieții, la care contribuie în prima linie creșterea vitelor. În astfel de împrejurări primitive e ușor explicabilă sălbătăcia populațiunii de acolo, care n-are nicio noțiune de religie și drept…

Unul din istoricii Bucovinei, I. Polek, scrie că școala și cultura erau într-o stare foarte proastă”. De aceeași părere erau și istoricii F. Zieglauer și R. Kaindl. Toate aceste scrieri urmăreau să fie pus în evidență „meritul celor care au civilizat o țară și un popor sălbatec și tot așa de evidentă e și recunoștința ce le-o datorăm”. O astfel de idee s-a extins… „până a ajuns o credință generală care ni se aruncă în față la orice ocaziune”. În continuare autorul face referiri la starea culturală a Principatelor Române și enumeră cei mai importanți învățați, începând cu Dimitrie Cantemir. Sunt evidențiate momentele dezvoltării școlilor mănăstirești, domnești, urbane și rurale, pornind din Moldova din vremea domnitorului Grigore Ghica. Aici avem multe date concrete privind evoluția învățământului în Bucovina.

Observăm în rândurile de mai sus de unde provine prostia generală cu care George Tofan se lupta acum un secol. Aceasta e întreţinută şi se manifestă sub formă de clişeu pe scară largă în România. Vei auzi des din gura multor feţe bovine despre cum sunt altfel bucovinenii că au fost sub nemţi, despre civilizaţia din satele Bucovinei şi suprema prostie, atunci când vei merge cu microbuzul de la Suceava la Iaşi, imediat după ce vei trece de poarta coreeană pusă de Flutur la Drăguşeni, se va trezi un cretin, cu aer superior, umflându-şi pieptul şi declamând cât să audă trei sferturi din călători: Se vede c-am ieşit din Bucovina. Ce nu ştie acel dobitoc foarte comun, e că graniţa dintre Imperiu şi Regat era undeva între Suceava şi Fălticeni şi nu la limita judeţelor Suceava şi Neamţ, unde a montat acel viitor puşcăriaş chiciul respingător, util mașinăriei de muls bani pentru partid şi buzunarele proprii.

2015 04 14 (Cernauti) 077 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 094 [Rezolutia desktop-ului]

Câteva morminte interesante ale unor români care au trăit puţin. S-au născut în Imperiu, dar au avut privilegiul să moară în România Mare şi să fie îngropaţi în pământul ei.

2015 04 14 (Cernauti) 076 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 081 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 082 [Rezolutia desktop-ului]

Vasile Găină are un monument care ar stârni invidia multor colegi de cimitir. S-a născut la Măzănăieşti, aproape de Suceava, a devenit teolog axat pe Dogmatică, după ce a trecut prin cinci universităţi şi a efectuat o serie de călătorii prin ţări europene. A murit în 1909 pe când era rectorul Universităţii din Cernăuţi.

2015 04 14 (Cernauti) 084 [Rezolutia desktop-ului]

Un model de criptă întâlnit des la românii din cimitirul creştin cernăuţean, observ la Dimitrie Isopescul. Placa e în stare foarte bună şi oferă informaţii utile. George Tofan a scris următoarele despre posesorul criptei: Unul dintre cei mai de seamă bărbați de școală ai românilor bucovineni, Dimitrie Isopescul, directorul Școalei Normale de Învățători și Învățătoare din Cernăuți, mai târziu inspector al învățământului primar. Nicio legătură cu Samuil Isopescu, despre care voi vorbi atunci când voi lua la puricat cimitirul din Suceava.

2015 04 14 (Cernauti) 085 [Rezolutia desktop-ului]

Urmează o serie de monumente funerare în care ne putem declara norocoşi că desluşirea numelor şi ocupaţiilor celor îngropaţi sub ele este posibilă fără mari eforturi. La o estimare grosieră, dintre mormintele încă nedistruse sau înlocuite, aflate în diferite stadii de risipire, nici jumătate nu mai păstrează informaţii despre cei înhumaţi sau cei care le-au ridicat pentru familiile lor.

2015 04 14 (Cernauti) 086 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 097 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 098 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 099 [Rezolutia desktop-ului]

Am făcut o primă pauză pe banca de lângă cripta mitropoliţilor şi priveam de-a lungul aleii bătută de turiştii români, care nu au curajul să se afunde mai la dreapta sau mai la stânga. Atunci mi-a venit ideea acestui material şi am zis să stau cât permite lumina zilei, pentru a inspecta partea din deal a cimitirului creştin şi a petrece câteva minute în cel mozaic. Lângă IG Sbiera se află Aron Pumnul. Toţi am auzit de el datorită lui Eminescu şi mai sus v-am vorbit de limba pumnulistă, al cărei adept a fost IG Sbiera şi pe care cu greu a lepădat-o Teodor Ştefanelli.

Aron Pumnul s-a născut lângă Făgăraş, a studiat la Blaj, Cluj şi Viena, iar anul 1848 l-a prins la Blaj. Mai departe ne spune Ion Drăguşanul în Mărturisitorii, vol. 1: În 1848, Pumnul a scris „Prochiemarea“ pentru participarea la Adunarea Poporului la Blaj din 30 aprilie 1848, agitând tineretul şi atrăgând nemulţumirea episcopului, dar şi ura ungurilor, aşa că, imediat după încheierea Adunării, pentru că făcuse parte din Comitetul Dirigent al Adunării de la Blaj, alături de Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, D. Boeriu, Al. Bătrânceanu, Nicolae Bălăşescu şi Constantin Roman, pentru a se salva (în 28 septembrie, ungurii nu vor ezita să-l asasineze pe contele Lamberg, generalisimul împărătesc), a trecut munţii, în Valahia, şi a mărşăluit până la Bucureşti, unde, îmbolnăvindu-se de holeră şi zăcând sub un gard, a fost la un pas de moarte. După ce a biruit, cât de cât, holera, Pumnul a plecat, tot pe jos, spre Moldova. La Focşani, a fost arestat şi dus sub escortă la Iaşi. În cele din urmă, mereu megieş cu moartea, Arune Pumnul izbuteşte să intre în Bucovina, pe la Mamorniţa, şi să ajungă la Cernăuţi, unde-l va căuta pe Iraclie Porumbescu, singurul bucovinean despre care auzise la Iaşi că l-ar putea ajuta.

La Cernăuţi, datorită insistenţelor Hurmuzăcheştilor, urma să se înfiinţeze, ca urmare a emisului nr. 64.966 din 6 septembrie 1848, prin care guberniul din Lemberg dispunea să se înfiinţeze, pe spesele Fondului Religionar, catedra de limba română a Gimnaziului superior, prima catedră de limba română din Bucovina, funcţie pentru care candida şi ierarhul stihuitor Teoctist Blajevici, dar şi misionariat pe care dorea să şi-l asume Aron Pumnul. Susţinut de boierii Hurmuzachi, care făceau parte din comisia de examinare, ba, tacit, chiar şi de contracandidatul Teoctist Blajevici, Pumnul devine, începând cu 12 februarie 1849, profesor suplinitor, iar din 1852 profesor definitiv, care trudeşte la elaborarea unei cărţi de lectură, pe care o va numi „Lepturar“, care se va publica, în patru tomuri, cuprinzând şase volume, în perioada 1862-1865, şi o gramatică (numai partea analitică), scrisă în germană şi română, publicată la Viena, în 1864, sub titlul „Grammatik de rumanischen Sprache fur Mittelschulen“.

„Lepturar“ înseamnă, înainte de toate, o adevărată istorie-antologie a scrisului românesc de până în vremea lui Arune Pumnul şi, împreună cu „Epigonii“ lui Eminescu, poem care-şi are rădăcinile în „Lepturar“, o superbă solidarizare cu începuturile culturii româneşti. Constantin Morariu, pe bună dreptate entuziasmat, susţine că „Lepturariul acesta sau cartea aceasta de cetire este făcută cu atâta măiestrie, încât un neamţ învăţat a zis că, pe vremea aceea, nici nemţii nu aveau o carte de cetire nemţească aşa de iscusită“.

Să ne lămurim cu privire la limba pumnulistă. Din aceeaşi carte amintită mai sus: IG Sbiera, mai echilibrat, dar şi pentru că avea de atenuat supărarea lui Alecsandri pe exagerările „purismului“ pumnulean, precizează că „acest op era unica carte didactică pe timpul său, în care tineretul putea căuta şi afla informaţiuni istorice şi literare; în ea găsia, în esenţă, întreaga istorie a poporului Român, dela originea lui până în timpurile mai noi; în ea întâmpina pre aproape toţi scriitorii mai remarcabili ai Românilor, representaţi prin câteva bucăţi de lectură“ (Aron Pumnul. Voci…, pg. 64), dar recunoştea şi scăderile, consimţind că „însuşi autorul nu era îndestulat cu ortografia din opul său, nu pentru principiul pe care era aşezat sistemul, ci cu modul executării lui. Toată ortografia aceasta a fost un compromis nenorocit între litere aşa numite chirilice şi latineşti, între scrierea etimologică şi cea fonetică; ea ne arată o oscilare continuă între sisteme, şi o nesiguranţă în aplicarea unui principiu bun“.

Alecsandri a fost extrem de supărat pe traducerea cuvintelor din colaborările lui româneşti într-o română „puristă“, aşa că „o singură greşeală nu le-a putut ierta Alecsandri Bucovinenilor şi, mai ales, redactorilor „Foii“ („Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina“ – n.r.): aderenţa lor exagerată la curentul purismului român, întemeiat de Pumnul. Aceasta a dat şansă şi la o tulburare a legăturilor sale cu Bucovina. Este cunoscut că, în diferite publicaţii, în scrisori şi la orice ocazie, potrivită sau nepotrivită, dar mai ales în „Dicţionarul grotesc“, Alecsandri şi-a bătut joc, în modul cel mai sarcastic, de greşelile şcoalei latineşti a Ardelenilor şi de ale şcoalei fonetice bucovinene“. (George Tofan, Junimea literară, nr. 10/1905, pag. 160), greşeli în care stăruie bucovinenii, inclusiv IG Sibiera şi fraţii Vasile şi Ioniţă Bumbac, până la sfârşit, unificarea ortografiilor săvârşindu-se abia în 1904. Purismul bucovinean consta în latinizarea unor cuvinte („năciunal, năciune“ în loc de „naţional, naţiune“, cum s-a întâmplat în cazul „traducerii“ lui Nicolae Bălcescu) sau în impunerea unor neologisme nefericite („belă“, „beleşti“, în loc de „frumoasă“, „înfrumuseţezi“, neologisme de care face haz Alecsandri).

A alcătuit prima antologie de literatură română. De unde şi-a scos Aron Pumnul materialul pentru manualele sale? Pentru că trebuie să se cunoască şi un alt amănunt: că aproape toate bucăţile lepturarelor sunt originale, din scriitori români şi numai foarte puţine traduceri. Să mai ţinem seama şi de împrejurarea că, pe atunci, legătura între Bucovina şi celelalte provincii româneşti era foarte anevoioasă. Nu exista linie ferată: primul tren, care leagă Bucovina de vestul monarhiei austriace, a intrat în Cernăuţi în anul 1866, iar primul tren ajunge la graniţa de la Burdujeni în 1869, deci după ce apăruseră toate manualele lui Aron Pumnul…

Citez mai departe pentru a înţelege de ce a fost imens Aron Pumnul şi de ce l-au iubit atât de mult foştii săi elevi. Manualele cursului inferior sunt menite, îndeobşte, să dea tineretului şcolar primele elemente de educaţie, să-i formeze sufletul, să-i infiltreze idei nobile, care, apoi, să-l călăuzească toată viaţa… Pentru a trezi în tineret conştiinţa demnităţii naţionale, Aron Pumnul pune în manualele sale aproape numai bucăţi luate din scriitori români şi anume din scriitorii clasici români… În fruntea lor întâlnim nume ca Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu, Asachi, George Sion, Costache Negruzzi ş.a. … Ca cel mai scump tezaur al fiecărui Român este prezentată limba lui. Semnul specific al unei naţiuni este limba, căci, spune Aron Pumnul, în motto la „Neatârnarea limbii române“: „Poporul este trupul naţiunii, iar limba este sufletul. Pentru aceea, precum trupul fără suflet este mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea este dumnezeescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba sa în toate trebuinţele vieţii: în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune“.

În altă parte, spune: „Limba românească este cel mai sfânt şi mai preţios tezaur al naţiunii române, pentru că este sufletul ei. Până când se va vorbi limba românească, până atunci supraviează naţiunea română, iar, apunând limba, apune şi naţiunea însăşi. Goţii, Gepizii, Avarii, Cumanii, Pacinacii (pecenegii – n.r.), ba chiar şi Latinii înşişi sunt esâmple vorbitoare despre acest adevăr“ (Voci, pg. 229). Această covârşitoare dragoste pentru limbă caută Aron Pumnul s-o evoce cu orice prilej. El publică celebra poezie a lui George Sion, „Limba română“: „Mult e dulce şi frumoasă limba ce vorbim“, cu refrenul atât de familiar până astăzi: „Vorbiţi, scrieţi româneşte, / Pentru Dumnezeu!“.

A murit la începutul anului 1866 şi a fost înmormântat în cimitirul vechi al oraşului. În urma unor procese, Universitatea din Cernăuţi a câştigat terenul pe care era amenajat cimitirul, iar cei înhumaţi acolo au fost mutaţi în locul despre care scriu aici. Aşa a ajuns Aron Pumnul să-şi doarmă somnul de veci în acest loc. Pe suprafaţa vechiului cimitir cernăuţean a fost ridicată clădirea bibliotecii universitare. Monumentul funerar a fost ridicat în 1886 de Fundaţia pumnuliană. Eminescu nu l-a văzut, pentru că ultima oară a fost la Cernăuţi în 1885.

2015 04 14 (Cernauti) 102 [Rezolutia desktop-ului]

Sunt câteva monumente funerare trainice, chiar impunătoare, cum este cazul celui al lui Isidor Zotta, fost şef al Tribunalului din Suceava, care vor mai rezista pe puţin 100 de ani, dacă nu se găseşte vreun pasionat de baros să le pună la pământ. Între acestea se găseşte şi cripta preotului ortodox Simeon Cobilanschi, cel care a construit prima biserică ortodoxă din Gura Humorului, unde are în prezent un bust.

2015 04 14 (Cernauti) 107 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 108 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 110 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 111 [Rezolutia desktop-ului]

Când am ajuns la George Tofan, v-am spus că marginea românească dinspre strada Zelena e aproape ştearsă. Un mormânt românesc continuă să reziste între cele ucrainene. Este cel care m-a impresionat cel mai puternic în 2008 şi atunci am scris: La o margine am descoperit mormântul lui Zaharia Voronca, cunoscut militant al Arboroasei, camarad de luptă pentru afirmare românească al lui Ciprian Porumbescu. Piatra sa de mormânt este de departe cea mai sugestivă. Mă şi mir cum de a rezistat aşa de mult. Celor din Bucovina, Basarabia şi Ardeal li se spunea, acum două secole, detrunchiaţi. Adică dezlipiţi din trupul ţării. În loc de cruce, Voronca are la cap un trunchi de stejar, care e trupul Moldovei şi în loc de braţele crucii sunt două ramuri, pe care scrie 1775 şi 1812, adică anii în care au fost furate nordul şi apoi estul Moldovei. Mai jos scrie 1918, adică anul în care cele două provincii au revenit în trupul ţării. Voronca a murit în 1920 bucuros. România era întregită. Ce a urmat ştim cu toţii.

Ce a fost Arboroasa? Preiau de aici: Societatea, căreia i s-a dat un nume vechi al Bucovinei, a fost înfiinţată la 22 decembrie 1875, la nou-creata Universitate din Cernăuţi. În acelaşi timp, organizaţii similare au fost înfiinţate de către studenţii germani, polonezi şi ruteni ca grupuri pan-naţionale. Iniţiatorul Arboroasei, Teodor V. Ştefanelli, a fost membru al societăţii România Jună şi a folosit statutul acelui grup ca un model pentru noua organizaţie. Scopul său declarat a fost de a îmbunătăţi simţirea patriotică, literară şi culturală a membrilor, de a dezvolta un spirit social şi de a-i ajuta pe membrii mai săraci inclusiv asistenţă medicală gratuită în caz de boală. Printre liderii săi s-au aflat studenţii Ciprian Porumbescu, Gherasim Buliga, Ion Topală, Zaharia Voronca, Gheorghe Popescu şi Dimitrie Onciul.

Ei doreau să consolideze identitatea şi să ridice prestigiul românilor din Bucovina. În acest scop, au organizat conferinţe referitoare la literatura şi istoria naţională, precum şi serate muzicale şi literare pe teme româneşti; au înfiinţat o bibliotecă şi săli de lectură; şi au menţinut legături cu alte societăţi studenţeşti din Vechiul Regat Român şi din Transilvania. Buliga a fost primul preşedinte, urmat de Porumbescu. Motto-ul organizaţiei a fost compus de către Vasile Alecsandri (Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu), membrii purtau o panglică în culorile albastru-galben-roşu ale tricolorului românesc, iar imnul oficial a fost scris de Ştefanelli şi pus pe muzică de Porumbescu. Iniţial, s-au alăturat Arboroasei 44 din cei 53 de studenţi români din Cernăuţi. Societatea a fost finanţată prin cotizaţii percepute membrilor ei, precum şi prin donaţii din partea susţinătorilor; alte categorii de membri erau fondatorii, susţinătorii, membrii de onoare şi cei extraordinari.

În 1877, aflând din declaraţiile de presă că guvernul român a hotărât să aloce 1000 de lei pentru organizaţiile culturale aflate în afara graniţelor ţării, conducerea Arboroasei a cerut o parte din aceşti bani şi a primit 250 de lei. La 1 octombrie 1877, membrii societăţii au trimis o telegramă de condoleanţe Primăriei oraşului Iaşi din România, cu scopul de a marca cei 100 de ani trecuţi scurşi de la decapitarea domnului Grigore al III-lea Ghica, care a refuzat să cedeze teritoriul Bucovinei către statul austriac. O a doua telegramă, de această dată de felicitare, a fost trimisă în capitala românească Bucureşti pentru a marca căderea Plevnei în timpul războiului. Ţinând seama şi de subvenţiile primite din partea României, autorităţile imperiale austriece au considerat aceste două telegrame ca fiind acte de trădare şi au desfiinţat societatea pe 11 noiembrie. Această acţiune a determinat o reacţie puternică în presa de limbă română atât în Oradea (oraş aflat atunci pe teritoriul Ungariei), cât şi la Iaşi şi Bucureşti. În special, un articol de C.A. Rosetti publicat în mod repetat în Românul a creat agitaţie în cercurile diplomatice din Bucureşti şi a atras, de asemenea, o notificare oficială din partea guvernului de la Viena.

O percheziţie desfăşurată la sediul Arboroasei a scos la iveală documente compromiţătoare din partea unor societăţi din oraşele transilvănene Blaj şi Gherla, precum şi de la Viena. Comitetul de conducere, format din Porumbescu, Voronca, Constantin Morariu, Orest Popescu şi Eugen Sireteanu, a fost arestat. După un proces care a avut loc la Cernăuţi la începutul lunii februarie 1878, acuzaţii au fost achitaţi prin verdictul unanim al juriului şi au fost eliberaţi după ce au fost ţinuţi în închisoare timp de unsprezece săptămâni. În timpul şederii în închisoare Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care i-a adus mai târziu moartea. Procesul a atras atenţia lui Mihai Eminescu, care a scris despre ceea ce considera că ar fi politici greşite adoptate de curtea imperială de la Viena faţă de românii din Bucovina. În ciuda achitării, conducătorii Arboroasei au fost plasaţi sub supraveghere şi au trebuit să se limiteze la organizarea doar de manifestări culturale. Cu toate acestea, după câteva luni, studenţii români din Bucovina şi-au sporit activitatea organizatorică. În decembrie 1878 a fost constituit un nou grup denumit Societatea Academică Junimea; el a continuat obiectivele stabilite de Arboroasa şi a fost format în mare parte din aceiaşi membri.

Tehnica de înlocuire a mormintelor româneşti e simplă. Cele mai impozante cripte sunt imediat lângă alei, apoi urmează morminte părăginite, fără nume, în proces avansat de risipire. Acestea din urmă sunt dezafectate şi peste ele se construiesc monumente funerare din marmură neagră, în care sunt zgâriate nume şi feţe ale ucrainenilor sau ale implanturilor sovietice aduse de la mii de kilometri depărtare. Aşa se face că vecine cu aleile avem morminte vechi româneşti, încă trainice, iar între acestea e plin de marmură neagră zgâriată sau de stele roşii ori panglici Colorado. Cine ştie pe unde au fost mormintele lui Ioniţă Bumbac, Grigore Filimon şi alţii care s-au dus în primii ani ai secolului XX? Cavoul în care se văd ciolane aparţine unei familii de polonezi. Dacă de mormintele româneşti se mai ocupă cineva, cele poloneze şi nemţeşti sunt uitate complet. Imagini ca aceea de mai jos sunt dureros de frecvente. În postarea de faţă nu abordez decât tangenţial starea mormintelor celorlalte naţionalităţi care au populat oraşul Cernăuţi.

2015 04 14 (Cernauti) 121 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 113 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 114 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 158 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 142 [Rezolutia desktop-ului]

Ceva mai sus, deja în dreptul intrării principale în cimitirul creştin şi peste drum de intrarea în cimitirul mozaic, îl găsim pe colegul de Arboroasa şi de detenţie al lui Zaharia Voronca, Constantin Morariu, unul dintre reprezentanţii celebrei familii din Mitocu Dragomirnei, care a dat profesori, preoţi şi un mitropolit, după cum ne arată plăcuţa de pe capela cu acoperiş albastru. Ecouri şi urme ale trecerii sale pe acest pământ am întâlnit în plimbarea de la Dragomirna la Pătrăuţi. Liviu Marian, fiul celebrului folclorist Simion Florea Marian, i-a rezumat viaţa în slujba naţiunii române prin cuvintele: Rar se va putea întâlni pe întreg cuprinsul acestei Românii Mari un preot mai luminat şi mai cucernic, un învăţător mai blând şi mai harnic, un gazetar popular mai iscusit şi muncitor, care să se fi pus de bună voie în slujba grea, de deşteptare, îndrumare, organizare, îmbărbătare şi apărare a neamului său năpăstuit de soartă. O poveste frumoasă a vieţii sale citiţi aici.

2015 04 14 (Cernauti) 124 [Rezolutia desktop-ului]

Dimitire Dan şi-a dedicat viaţa popularizării folclorului, istoriei şi culturii românilor bucovineni. A fost preot la Straja, pe valea Sucevei, prieten bun cu Nicolae Iorga şi Simion Florea Marian, a cules folclor şi a lăsat o operă ştinţifică şi literară, care avea să-i confere statutul de membru corespondent al Academiei Române. A scris studii serioase despre trecutul românesc al Bucovinei şi despre minorităţile stabilite în teritoriul ocupat, înainte şi după trasarea frontierei de la Burdujeni.

2015 04 14 (Cernauti) 132 [Rezolutia desktop-ului]

În zona centrală a cimitirului există două alei modernizate, una transversală şi cealaltă longitudinală. Aceasta din urmă este paralelă cu strada Zelena. Criptele de aici, mare parte româneşti, pot fi considerate salvate. Locatarii lor au fost angajaţi ai clerului, directori de unităţi de învățământ şi lucrători în sectorul juridic.

2015 04 14 (Cernauti) 148 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 129 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 131 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 125 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 133 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 134 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 135 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 136 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 137 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 141 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 145 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 166 [Rezolutia desktop-ului]

Aleea pavată se termină în vârful unui deluţ, de unde începe o pantă ceva mai accentuată, tăiată transversal, mai la vale, de gardul cimitirului, aflat exact deasupra șoselei care coboară către podul de peste Prut, lângă care se află bazarul mult iubit de suceveni. Pe această coastă sunt morminte simple, multe proaspete. Probabil era cimitirul săracilor în epocă. Zona este utilizată pentru locuri de veci pe şapte ani pentru oamenii care nu-şi permit monumente de marmură neagră zgâriată cu meclele lor. Acolo am întâlnit un bătrân doritor să ne dea de pomană.  I-am zis Bogdaproste pentru o pâine şi un suc.

2015 04 14 (Cernauti) 146 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 147 [Rezolutia desktop-ului]

Dăm de o criptă foarte interesantă din punct de vedere al grafiei numelor care apar pe ea. De bază e limba română, dar numele par poloneze. Faptul că mormântul e îngrijit, ne duce cu gândul că acolo e îngropat cineva util propagandei ucrainene. Plăcuţa adăugată ulterior, ne arată în grafie chirilică despre cine e vorba. Isidor Vorobchievici, cărora ucrainienii îi spun Sidir. Cum am văzut şi la mulţi români, numele unor strămoşi i-a fost polonizat şi a rămas cu el aşa stâlcit. Deşi la bază a fost preot, după împlinirea vârstei de 30 de ani a plecat la Viena şi a urmat Conservatorul, întorcându-se la Cernăuţi profesor de muzică şi cântare corală. Ucrainenii i-au ridicat o statuie foarte urâtă în parcul din faţa universităţii cernăuţene, fiind considerat primul rutean care a activat ca profesor la această instituţie.

Cu toate astea, nu e peste Olga Kobîleanska în topul ucrainenilor cernăuţeni, pentru că a scris în limbile germană, română şi ucraineană, iar multe din cântecele pentru care a conceput muzica sunt pe versuri în limba română, ale poeţilor sau populare. Poate de asta unii îl consideră drept compozitor român şi scriitor ucrainean. Dintre muzicienii români formaţi de el, amintesc: Ciprian Porumbescu, Eusebiu Mandicevschi, Tudor Flondor şi Mihai Ursuleac. Isidor Vorobchievici este primul autor al unui manual de armonie muzicală în limba română. A editat primul almanah rutean din Bucovina şi a fost adept al unirii tuturor ucrainenilor într-o singură ţară, idee promovată de Iuri Fedkovici, personalitate ucraineană cu studii la Iaşi, despre care voi scrie în alt material.

2015 04 14 (Cernauti) 153 [Rezolutia desktop-ului]

Ajuns pe cealaltă latură, în zona bulevardului Olimpiada de la Moscova, găsesc în mare parte monumente impunătoare nemţeşti. Starea lor este extrem de proastă. Din plopii imenşi au mai rămas doar trunchiuri care, cu timpul, au dislocat mare parte a cavourilor între care s-au dezvoltat. Faptul că arborii nu mai sunt, va mai prelungi existenţa monumentelor funerare părăsite cu câteva decenii. În zona catolică nemţească, mai e şi o zonă catolică poloneză, mi-au sărit în ochi niște morminte ale unor persoane cu nume românesc şi prenume nemțesc.

2015 04 14 (Cernauti) 170 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 167 [Rezolutia desktop-ului]

Sunt câteva cripte vechi inscripţionate cu nume româneşti scrise într-o formă arhaică.

2015 04 14 (Cernauti) 165 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 160 [Rezolutia desktop-ului]

Cel mai important mormânt al cimitirului pentru ucraineni, este cel al Olgăi Kobîleanska. Scriitoarea, născută la Gura Humorului, s-a stabilit la Cernăuţi, unde a rămas până la sfârșitul vieţii. A avut o relaţie de prietenie foarte strânsă cu Lesia Ukrainka, gagica de pe bancnota de 200 de grivne, scriitoare valoroasă a literaturii ucrainene şi militantă marxistă.

2015 04 14 (Cernauti) 169 [Rezolutia desktop-ului]

Dacă prin cimitirul creştin te mai poţi plimba în aprilie, în cel mozaic ai nevoie de macetă. Sunt câteva alei circulabile, unde se vede o timidă intervenţie umană, în rest junglă. Mă întreb, de multe ori, de ce urmaşii evreilor plecaţi, oameni potenţi financiar, unii magnaţi ai lumii, nu au deloc grijă de cimitirile evreieşti, dar se preocupă de despăgubiri şi de recuperat proprietăţi? Unii au făcut asociaţii şi mulg statele de mulţi bani în numele victimelor Holocaustului, dar nu dau doi bani pe morţii lor rămaşi de izbelişte. Dacă, după ce pleci din cimitirul creştin, mai rămâi cu o speranţă, când ieşi din cel mozaic, îţi vine să plângi.

2015 04 14 (Cernauti) 179 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 180 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 184 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 187 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 188 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 193 [Rezolutia desktop-ului]

Nu am avut timp şi nici spaţiu prea mult de umblat. Pot înţelege dezinteresul faţă de morminte, dar măcar sinagoga să fi fost mai îngrijită. E o ruină, iar în interiorul ei, ai aceeaşi senzaţie ca în Cazinoul din Constanţa. Te aştepţi să pice pe tine. La Siret şi Dorohoi, evreii plătesc oameni care se ocupă de cimitirele lor şi acestea arată decent. La Cernăuţi, singurul loc unde se simţea miros de lumânări, era un fel de criptă, aflată în stânga, cum intri pe poarta cimitirului. Acolo am găsit flori şi pietre puse pe mormânt.

2015 04 14 (Cernauti) 194 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 197 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 202 [Rezolutia desktop-ului]

Revin la cimitirul creştin. Foarte interesant este spectacolul inscripțiilor de pe pietrele funerare. Modul în care se transformă numele poloneze în ucrainene, cele nemţeşti în româneşti, cele poloneze în româneşti şi invers. Unele rămân la fel, însă grafia devine chirilică. Prea puţine morminte noi din zona românească mai păstrează grafia latină şi numele curat românesc.

2015 04 14 (Cernauti) 206 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 090 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 130 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 075 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 161 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 173 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 176 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 207 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 208 [Rezolutia desktop-ului]

Unii împacă şi capra şi varza executând inscripţii bilingve pentru acelaşi defunct.

2015 04 14 (Cernauti) 211 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 212 [Rezolutia desktop-ului]

Numeroase sunt mormintele vechi din perioada sovietică, pe care numele românesc este scris în grafie chirilică.

2015 04 14 (Cernauti) 215 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 216 [Rezolutia desktop-ului]

De zona catolică nu am avut timp. Sunt acolo câteva monumente valoroase care merită salvate. Poate, cine ştie, peste ani, voi mai bate acest cimitir pentru a descoperi oameni care au fost aparținând unor alte neamuri care au trăit în Cernăuţi. În acea zi de aprilie înserarea nu m-a mai lăsat.

2015 04 14 (Cernauti) 213 [Rezolutia desktop-ului]

2015 04 14 (Cernauti) 218 [Rezolutia desktop-ului]

Din staţia de lângă gardul cimitirului dinspre Olimpiada de la Moscova, aflată peste drum de unitatea militară, am luat pe întuneric troleul 4. Preţul unui bilet era 1,5 grivne, adică vreo 30 de bani. Am mers la o piţerie numită Celentano, de la etajul căreia priveam statuia lui Eminescu şi cinematograful, cândva templu evreiesc. Am avut o seară grea. Umbre şi gânduri, fantome şi amintiri, revoltă şi resemnare, speranţă şi realism. După ce m-am liniştit, am înţeles că acel cimitir este cel mai important muzeu cernăuţean pentru români şi pentru autoritățile ucrainene, acul care va sparge toate bulele, baloanele şi bășicile albastru-gălbui.

2015 04 14 (Cernauti) 228 [Rezolutia desktop-ului]

Concluzii nu am la acest material. Închei prin a spune că-i detest profund pe acei români din România, care acuză românii autohtoni rămaşi dincolo de sârmele întinse de cârdăşiile unor sceleraţi, de lipsă de conştiinţă românească. Există şi români de dincolo de sârme demni de dispreţ, aceştia sunt: românii de profesie şi viţeii care sug la mai multe vaci. Dacă încă e greu să fii român în Republica Moldova, în Ucraina e un act de eroism.

Anunțuri

7 gânduri despre „Risipirea mută a ultimelor rămăşiţe ale unei lumi dispărute

  1. Salut,
    Doar atat…imi place fraza asta: În autobuz, pe lângă obişnuiţii bişniţari, au urcat câţiva evrei cu paşaport românesc, care stăpâneau numai limba engleză…

  2. Pingback: Oameni și sate din Podișul Sucevei – episodul 3 | Drumurile lui Spetcu

  3. Pingback: Urmărindu-l pe Markus | Drumurile lui Spetcu

  4. Imi pare rău, trebuie lămurită o confuzie aici – ucrainenii sunt un alt popor cu altă limbă; „ruteni” erau numiţi în imperiul habsburgic înţelegînd pe ucraineni (nu ruşi), „rusini” era o denumire dată de ruşi, care nu i-au recunoscut ca etnie şi nici ca limbă (oficial erau numiţi „maloruşi”). Sunt detalii pe care cine vrea să scrie pe aceste teme ar trebui să le cunoască în prealabil.

    • Ce am scris provine din explicațiile oferite sucevenilor la un post TV local de către un reprezentant al comunităţii ucrainene din Suceava. Mulțumesc pentru lămuriri.

  5. Pingback: Lupta fraților Vasile și Ioniță Bumbac pentru păstrarea identității românești în Bucovina | Drumurile lui Spetcu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s