Fălticeni, Râşca şi noroaiele ancestrale de la Slătioara

23 02 2008. Zăpada părea dusă. În aceeaşi formulă ca la hălăduiala precedentă ne-am întâlnit, de data asta, în gara Dolhasca. Obiectivul era complex şi am reuşit să bifăm tot ce ne-am propus. Primul punct era călătoria cu trenul de la Dolhasca la Fălticeni pe valea Şomuzului Mare. Pe atunci această linie era operată încă de CFR. Undeva după Dolheşti, pe o şură, am dat de un mesaj electoral destul de puternic. Opinia mea e că era valabil pentru 2004, pentru 2009 s-a dovedit o catastrofă.

Valea Şomuzului Mare este îngustă şi străjuită de dealuri împădurite de înălţime medie. Cu cât ne apropiem de Fălticeni, pe partea nordică pădurile sunt înlocuite treptat de livezi de meri. Satele sunt frumoase şi se întind de-a lungul văii până sub păduri. Unii oameni au început deja curăţenia de primăvară şi ardeau resturile de vegetaţie moartă.

La un moment dat zărim Fălticenii pe un deal impunător, iar după ce trecem de ruinele industriei chimice locale, Şomuzul Mare devine iaz şi imediat ajungem în gară. Ca orice clădire din Fălticeni care se respectă, şi gara are o plăcuţă care aminteşte de o anumită personalitate. Suntem deja în faţa obiectivului nr. 2: Fălticeni.

Important de precizat că atunci când nordul Moldovei a fost furat de nemţi şi numit Comitatul Moldovei de Nord, iar pentru că furtul era prea evident a fost redenumit politic în 1786 Bucovina, un cuvânt de sorginte slavă, Fălticenii au devenit reşedinţa judeţului Suceava. În trupul Moldovei mai rămăsese doar o treime din ceea ce era Ţinutul Sucevei din Ţara de Sus a Moldovei. Mai menţionez că în perioada României Mari, Fălticenii au fost capitala Judeţului Baia. Urcăm agale spre centrul oraşului. Mai întâi pe o stradă pavată cu piatră cubică având o rampă considerabilă, apoi mergem pe pietonalul care nu mai arată actualmente aşa şi ne trezim în faţa primăriei.

Probabil că din perspectiva oamenilor de seamă daţi, această mică urbe bate la fundul gol tot ce înseamnă Bucovina cu Cernăuţi, Suceava şi Rădăuţi. De fapt oraşul se compară cu Iaşi şi Bucureşti la acest capitol şi nu înţeleg, de fapt înţeleg, boala asta, complexul de inferioritate transformat în mândrie de peluză de urmaşii tuturor localnicilor moldoveni, alogenilor scurşi în fosta Bucovina şi a transfugilor ardeleni (şi sunt fantastic de mulţi) de a se numi bucovineni şi tot ce produc ei devine bucovinean.

La sfârşitul pietonalului se află un sens giratoriu. Ieşirea de nord-vest duce pe o stradă ce se numeşte popular Uliţa Rădăşenilor. Pe această stradă, cel puţin una din două case are o plăcuţă care aminteşte de o personalitate. În capătul ei se află casa lui Mihail Sadoveanu. Aici am întâlnit un ghid amabil cu care am stat puţin la bârfe despre Sadoveanu şi aventura lui PCR-istă şi ne-a mai povestit despre genialitatea scriitorului fălticenean Ion Dragoslav, căruia îi pregătea o carte. Voi reveni la timpul potrivit cu un articol cuprinzător numai şi numai despre Fălticeni.

Am plecat rapid spre centru, fiindcă doream să ajungem la autogară. Acolo ne aştepta autobuzul de Slătioara, următorul obiectiv. Pe drum am mai pozat o plăcuţă.

Autobuzul aglomerat din cale-afară. Aveam de mers cam 30 de km. Iniţial spre sud, apoi de la Fântâna Mare trecem râul Moldova şi ne îndreptăm spre vest. Drumul ne duce prin Bogdăneşti, locul unde legendarul voievod Bogdan I s-ar fi stabilit prima dată şi ar fi ridicat şi o mânăstire, apoi trecem prin Râşca, locul unde Petru Rareş a ridicat o mânăstire, apoi prin cătunul Buda şi ajungem la punctul terminus Slătioara. Scăpaţi din înghesuială, transpiraţie şi putoare, respirăm aer rece de la munte. Eram pe valea unui pârâu în Munţii Stânişoarei. Aici zăpada nu era topită de tot, iar glodul stăpânea în voie.

De ce e important acest cătun? Aici se află centrul celei mai puternice comunităţi din Judeţul Suceava de ortodocşi de stil vechi, porecliţi stilişti. Am văzut două biserici destul de noi şi impunătoare, case frumoase, dar şi multe părăsite de ani buni.

Mai eram în zonă şi să aflu istoria căilor ferate înguste care coborau din Munţii Stânişoarei şi se concentrau la Râşca, unde era o fabrică de cherestea. Liniile au fost scoase încă în anii comunismului şi trasportul lemnului pe calea ferată îngustă a fost înlocuit de transportul cu camioane.

Următorul obiectiv era Mânăstirea Râşca. De unde ne aflam noi mai aveam 7 km până acolo. La picior merge, dar nu aveam aşa mult timp la dispoziţie. Cu maşini nu ne-am întâlnit. Ce era de făcut? Să găsim o căruţă! Am văzut un cetăţean cu o ţigară în gură, şchiop, cu fes în cap şi care duhnea a băutură. Avea o căruţă cu cal şi un câine mare ciobănesc după el. Câinele purta numele Ursu. I-am zis că suntem turişti şi că vrem să ajungem la Mânăstirea Râşca. Dacă ne duce plătim. Omul a acceptat bucuros, aşa că eu am urcat pe scândurică împreună cu el şi ceilalţi doi pe lanţ în spate. Şi dă-i bătaie din cătunul Buda prin alt cătun numit Dumbrăveni, până sub zidurile mânăstirii.

Fiecare om care se uita şocat cum dracu’ ne-am urcat cu dânsul în căruţă, mi-am dat seama după feţele lor ce reputaţie avea vizitiul de ocazie în sat, era o rudă de-a lui, după cum ne mărturisea. Când am văzut că abia stă pe scândură de beat ce e, am luat hăţurile şi dă-i bătaie, aveam expertiza necesară de când eram mai mic şi mă plimbam cu căruţa. Omul era chitit să se însoare şi a crezut că a dat marea lovitură. Negociasem cu el să-i dau pe una din spate să se însoare. A crezut că şi Treblinka e fată. Avea părul mare. Îi plăcea de el că e corpolent şi ştim că orice ţăran de la ţară şi de la oraş preferă femeile sănătoase. În sfârşit ajungem. Îi plătesc 10 lei şi rapid cu ceilalţi dispărem în mânăstire. Omul era pus pe însurătoare şi nu glumea.

Mânăstirea Râşca are o poziţionare oarecum nefericită. Nu a intrat cu celelalte pe lista UNESCO, poate şi fiindcă e singura dintre bisericile din perioada Muşatină care a dobândit o pictură bizantină şi nu moldovenească. După ce în mormântul lui Petru Rareş de la Probota nu s-a găsit nimic, mulţi sugerează că voievodul ar fi îngropat într-un loc secret la Râşca. A recurs la acest tertip pentru că a văzut ce a făcut Soliman Magnificul cu osemintele lui Ştefan cel Mare atunci când i-a furat sabia şi a jefuit ca la carte întreaga Moldovă. Şi Kogălniceanu a trecut pe aici, însă în calitate de deţinut, fiindcă avea idei mult prea moderne pentru epoca în care a trăit.

Mai multe despre istoria lăcaşului citiţi aici. Când am ajuns noi nu era efectiv nimeni. Nici călugări. Părea pustiu, dar totul era aranjat şi pus la punct. În cele din urmă a apărut o duduie.

Am intrat în biserica. E una specială cu două uşi, compartimentată. Era atunci în proces de renovare la interior. Am descoperit mormântul mamei lui Alexandru Lăpuşneanul.

Ne mai învârtim puţin şi plecăm. Următorul obiectiv era întoarcerea la Fălticeni. La intrare în mânăstire se află una dintre parcările lui Mârza, făcute printr-un proiect controversat, menite să deservească principalele mânăstiri din Județul Suceava, care sunt vizitate de turişti. Am pozat mânăstirea din exterior, dar şi ce a mai rămas din fabrica de cherestea, plus pârâul Râşca şi vârfurile Munţilor Stânişoarei.

În centrul comunei Râşca dau din mână şi ne ia un băieţaş cu o Dacie 1310 obosită. Mă urc în faţă. Mai stăm puţin şi apare un moş, încă în putere, bărbierit şi ferchezuit. Ca prin minune a început să plouă.

Din aproape în aproape, moşul a început să ne spună că merge la Vatra Dornei la băi. O face cam la câteva luni. După ce s-a convins că suntem oameni de încredere ne-a povestit secretul său. El se ducea la agăţat văduve. Le promitea marea cu sarea, că le ia de nevastă, că are o casă bunişoară şi o pensie mărişoară şi că se vor înţelege. Suficiente au pus botul. Omul le aducea la Râşca, le exploata sexual şi prin muncă, iar după câteva săptămâni începea să se poarte urât cu ele şi le trimitea acasă. Aşa făcea moşul sex cu văduve fără să plătească nimic. Scenariu de film erotic francez, nu alta! Când am ajuns din nou la Fălticeni, şocaţi încă de povestea moşului, tot ca prin minune s-a oprit şi ploaia. Am mâncat undeva pe pietonal şi apoi am mai dat o tură prin oraş.

Am trecut pe lângă cele trei muzee fălticenene importante, fără a le vizita de data asta. Era şi târziu. Galeria Oamenilor de Seamă sau Casa Lovineştilor, acum renovată din temelii, Muzeul Ion Irimescu, pe atunci nerefăcut şi închis, fosta prefectură a Sucevei în perioada tristă evocată în prima parte a articolului şi Muzeul Apelor Mihai Băcescu, unic în ţară.

Am văzut livezile de meri care încă mai acoperă dealurile din jurul Fălticenilor, am mai suprins sensul giratoriu în care tronează statuia lui Sadoveanu, despre care unii zic că ar proveni dintr-un Lenin şi catedrala în construcţie din inima oraşului. Nu ştiu cât a mai înaintat de atunci şi nu ştiu dacă Fălticeni avea nevoie de o asemenea hardughie.

M-am despărţit de tovarăşii mei. Ei s-au dus la gară pe strada cu piatră cubică. Eu am mers pe bulevardul care duce spre Suceava şi de aici m-a racolat un pirat. La 30 de km de Fălticeni soarele strălucea şi atmosfera era foarte limpede, astfel că vedeam foarte clar releul de la Mihoveni de pe dealul Teişoara peste gâlmele Podişului Sucevei.

Anunțuri

Un gând despre „Fălticeni, Râşca şi noroaiele ancestrale de la Slătioara

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s