Iașii frunzelor moarte și ai primei zăpezi

Era pe vremea când mă lăsai de gazetărie și mă apucai de montat interfoane și camere video. După o săptămână de învățare urmată de una plină de succese, nu am acceptat intervenția brutală pe rândurile mele și am ales pentru o vreme viața pe o scară, adică am fost un om pe niște scări. Ultima zi de octombrie a anului 2007. S-a ivit ocazia unui concert în Iași. Pretext pentru mine să trec pe la teiul lui Eminescu și pe la bojdeuca lui Creangă. În acea perioadă aveam o pasiune deosebită, care nu s-a stins nici în prezent, pentru filmul Un bulgăre de humă.

Am urcat Copoul cu scrierile lui Kogălniceanu în minte, despre cum acest loc gol pe care pășteau turmele de vaci a fost transformat într-un bulevard de promenadă pentru lumea subțire din Iași, pe când orașul era capitala Moldovei. Din poveștile lui Mitican știam foarte bine și istoria parcului. L-am găsit gătit cu covor de frunze moarte.

Am dibuit o statuie a unui discobol, sora geamănă a aruncătorului de ciocan de la Suceava, ambele foarte nefericit plasate și fără nicio utilitate. Cea de la Suceava este handicapată, aruncătorul nu mai are ciocan în mâini, probabil a fost demult valorificat la fier vechi.

Am ieșit din parc, am traversat bulevardul, ne-am pierdut printre clădiri (eram însoțit), apoi printre case și am mers pe niște ulicioare din zona Țicău, Valea Plângerii, strada Sărăriei. Am găsit ușor bojdeuca în care au fost scrise amintirile și basmele lui Creangă. Deja se înserase. Nu mai era deschisă. Ne-am plimbat puțin pe acolo, am observat ce era de observat și data viitoare mă voi încadra în programul de vizitare. Lângă casă se află prima piatră funerară care a fost ridicată la mormântul povestitorului.

După mai bine de o lună am revenit la Iași. Obiectiv principal: mânăstirea Golia. Dacă pentru zona Sucevei sunt specifice bisericile pictate din secolele XIV și XV ridicate de Mușatini, multe dintre ele ajunse monumente UNESCO, la Iași vom găsi câteva biserici acoperite la exterior de sculpturi din piatră. Ele datează din timpul secolelor XVI și XVII și sunt moștenirea lăsată de Vasile Lupu. Există și în zona Sucevei o asemenea biserică la mânăstirea Dragomirna. Golia era în plin proces de restaurare. Încă un motiv să mă aflu acolo a fost și faptul că Ion Creangă și-a trăit o parte a vieții într-o cameră din curtea mânăstirii.

La Iași, la fel ca la Suceava, aproape tot ce a însemnat orașul vechi a căzut sub lamele buldozerelor unor zeloși și limitați secretari județeni ai PCR. În Iași, rămăsese într-o perioadă strada Cuza singura mărturie a urbei de la începutul secolului XX. Inițial era piatră cubică pe stradă și tramvaiele treceau foarte aproape de clădiri. Era pitoresc. Mai apoi a fost turnat covor asfaltic și o parte din farmecul acestei străzi a dispărut. În anul 2007 arăta ca mai jos. De pe strada Cuza am trecut prin Piața Unirii și apoi am mers pe bulevardul Ștefan cel Mare. Atunci era destul de trist, începuseră să miște ceva, acum, în anul 2012, se fac ample lucrări de modernizare. Iașul dorește să fie capitală culturală europeană într-un viitor apropiat.

Am revenit ultima oară în 2007 la Iaşi pe la jumătatea lui decembrie. Când am coborât în gară fulguia. În câteva ore a nins așa de frumos încât stratul de zăpadă așezat era destul de consistent. Data trecută ajungând la Golia, mi-a atras atenția biserica Barboi. Drept urmare, a fost obiectivul central al următoarei mele vizite în capitala culturală a României. Minunată plimbarea prin fulgii de zăpadă. La fel și călătoria în timp când citești istoria bisericii Barboi. Am întâlnit acolo o persoană amabilă care mi-a spus mai multe amănunte ce nu apar în istoria oficială.

Deja se circula greu pe trotuare. Am ieșit pe Independenței în zona Universității de Medicină și Farmacie. Am studiat puțin monumentele Unirii şi Independenței. Am înțeles că neamul românesc în ultimele două secole a avut doar două generații de bărbați. Suficient cât să ne lase o țară de la Nistru până la Tisa cu prețul multor vieți de care acum ne batem joc.

Am trecut pe la Sf. Spiridon, am intrat în curte. La biserică era o familie care-și plângea un mort. Nu am insistat, m-am retras și am mers pe la voievozii acoperiți de zăpadă. În spatele lor, Muzeul Literaturii Române, aflat în Casa Pogor, proaspăt renovată, așteaptă să fie vizitat. Încă nu am ajuns la el. În acea casă s-a auzit ani de zile o limbă ca un fagure de miere și s-au citit operele care acum sunt baza literaturii noastre.

Dacă l-am văzut toamna trist și plin de frunze moarte, am dorit să descopăr Copoul îmbrăcat în prima zăpadă. Spre stradă era animat de copii cu sănii. Mai la o parte era liniștit și gol. Un loc numai bun unde să-ți aduni gândurile.

Marea mea dorință în legătură cu Iași e să apuc într-o vacanță, preț de câteva zile, să-i văd toate monumentele, muzeele, clădirile importante și locurile cu istorie. Lucrez la un asemenea plan.

Anunțuri

3 gânduri despre „Iașii frunzelor moarte și ai primei zăpezi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s