Orient Express, Arcul de Triumf, Parcul Herăstrău şi Lake of Tears

08 09 2007. Început de toamnă. Pentru că în primăvara anului 2006 am văzut pe viu Lake Of Tears la Bucureşti şi mi-a plăcut mult, am zis să mai văd o dată. Ocazia s-a ivit la două săptămâni după aventura cu ucrainenii prin România. Plecat-am din Suceava şi nimerit-am într-un compartiment cu oameni posaci. Un cuplu de căpşunari adormiţi şi o duduie apatică. Noroc mare, la Dolhasca s-au urcat o tanti trecută recent de 50 de ani şi un nene, pensionar ceferist din Dolheşti, un sat de lângă Dolhasca. Încă o dată avea să se adeverească pentru mine că rapidul de 8 e trenul marilor dezvăluiri, după ce de la un colonel în rezerva aflasem ce învârtea Patriciu pe vremea lui Ceauşescu şi cam de câte ori pe an pleca afară şi de la un vechi liberal cu carnet încă din anii 1930, care trecuse pe la canal şi alte lagăre de muncă, aflasem despre impostura fostului deţinut de drept comun Ticu Dumitrescu şi cum a fost el infiltrat de servicii între deţinuţii politici.

Cum au urcat cetăţenii ăştia doi a început agitaţia. Aşa pe scurt, mai întâi am aflat de ce cabanosul se cheama cabanos, fiindcă este făcut din cabaline, aşa ca fapt divers. Apoi a urmat cutremurătoarea poveste a lu’ tanti Maria, care a plecat afară aşa la plesneală, amăgită fiind de o vecină mafioată şi hoaţă. A fost dusă în Spania, cazată undeva, aranjată, boită, epilată peste tot şi trimisă la produs, dar cum ea era o femeie cu frica lui Dumnezeu, nu a vrut să-şi vândă trupul şi sufletul. Ulterior a cunoscut nişte români care au dus-o la un popă ortodox. Acesta a plasat-o la o familie de spanioli. A muncit ea oleacă acolo şi a pus deoparte 1000 de euro. Când să plece şi să se mute la familia de spanioli, mafioata din Dolhasca împreună cu bărbat’su, un anume Costel din Paşcani, i-au înhăţat geanta de la gât şi i-au luat doar banii. S-a mutat la spanioli, a făcut ceva bani, a văzut Madridul, Zaragoza şi Barcelona şi a venit înapoi acasă.

Cei din Suceava şi cei care urmăreau Poveştirile adevărate de la Acasă TV cunosc cazul unei fete de 14 ani care a fugit de acasă de numai puţin de 10 ori la un moşneag de 70 de ani. Caz semnalat şi în presa locală şi nimeni nu găsea vreo explicaţie a comportamentului duduii. Foarte simplu. Mafiotul din Paşcani o lăsase gravidă pe minoră, care era fiica mafioatei din Dolhasca din altă legătură. După ce au chiuretat-o au vândut-o moşneagului ăluia pe 100 de milloane de lei vechi. Moşu’ dorind să-şi scoată investiţia, o trimitea la produs pe asta mică. Clienţi erau nişte ţigani pălărioşi din Ardeal. De câte ori fugea fata, poliţia o aducea acasă sau o interna într-un centru pentru minori. Consecventă, fata o lua de la capăt. Ultima ispravă a minorei, de care auzisem la acel moment, a fost plecarea dintr-un astfel de centru cu tot cu banii portarului, prin sărirea gardului direct în maşina unor ţigani pălărioşi care, după ultimele informaţii de atunci, se pare că deveniseră proprietarii ei.

Femeia a coborât la Ploieşti, mergea la fiicele ei, toate măritate undeva lângă Urziceni. Omul din Dolheşti văzând Ploieştii, a căpătat glas şi gâtuit de nostalgie mi-a mărturisit: Domnule, io cunosc Ploieştii ca pe Iisus Hristos, am lucrat la CFR lângă Braşov şi pe aici veneam acasă. Mergea la Bucureşti la un fiu. Ajuns în Gara de Nord, oarecum surprins am zărit Orient Express-ul garat pe o linie la margine. În jurul său erau adunaţi câţiva curioşi şi pasionaţi ai trenurilor care îl admirau şi fotografiau. M-am oprit şi eu vreo 10 minute să văd acest faimos tren pe viu, pentru că nu ştiam când voi mai avea o nouă şansă.

Am plecat la metrou cu scopul de a vizita zona nordică a Bucureştilor cuprinsă între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii, acolo nu mai fusesem niciodată. Am ieşit la suprafaţă la Aviatorilor şi după plimbare la pas. Voiam de mic să văd Arcul de Triumf. Am trecut atent printre maşini şi am mers sub el. Am citit toate inscripţiile şi mintea mea a mers un secol înapoi în istorie. Acest monument poate fi considerat un fel de certificat de naştere al României Întregite. În mare, despre cum a fost edificat şi mai apoi mutilat acest simbol, citiţi aici.

Vreo trei ore m-am preumblat pe acolo. Studiasem foarte bine harta şi o aveam în minte. Am trecut pe lângă Muzeul Satului, unde era plin de turişti şi am ajuns în Parcul Herăstrău. Nu aveam suficient timp pentru a vizita Muzeul Satului.

Era destul de răcoare, bucureştenii îmbrăcaţi chiar de toamnă. Manelele te înconjurau. Acel an 2007 cred că a fost apogeul lor. Erau dughene unde se vindeau tot felul de chinezării. La crâşmele cu terase sfârâiau mititeii. M-am îndepărtat de aceste locuri. Am umblat vreo ora şi jumătate prin Herăstrău. Lacul curat şi liniştit. Multe bărci la mal. Nu prea se încumeta lumea la plimbare pe lac. Minunat prin unele locuri, prin altele paragină. Liniştea îmi era stricată de vocea unui dobitoc agramat care era animator la nu-ş’ce cupă Danone de pe un stadion din vecinătate şi o tot dădea cu Danone în sus, Danone in jos.

În slugărnicia românească, aşa cum odinioară tronau Marx, Engels, Lenin şi Stalin, cei patru dascăli ai clasei muncitoare, acum autorităţile române au aruncat banii pe un grup statuar ridicat pe insula Trandafirilor, denumit Monumentul părinţilor fondatori ai Uniunii Europene. Oarecum surprins am găsit şi un bust al lui Ciprian Porumbescu, ascuns mai în buruiene.

Cerul era acoperit, se pregătea de ploaie. M-am dus până la Casa Scânteii cu un păpuşoi copt în mână. Voiam sa văd şi eu cea mai înaltă (cum a fost pentru multă vreme) clădire din Bucureşti. Mai întâi am văzut-o răsărind din apele lacului. Apoi m-am apropiat de ea. Nu e aşa impunătoare ca în poze. Degeaba îi zic ăştia Casa presei libere. Tot Casa Scânteii va rămâne, exact aşa cum Casa Poporului va fi numită aşa cât va exista.

Mă întorc şi o iau spre Aviatorilor. Cobor la Eroii Revoluţiei şi mă iau după un grup de roackeri. Fusesem înainte în Parcul Carol, dar venind dinspre Casa Poporului. Roackerii ăstia nu au mers pe cel mai scurt drum, dar am ajuns în cele din urmă la Arenele Romane, locul desfăşurării concertului. Pe drum am pozat tot felul de chestii pretinse monumente cu valoare artistică, începând cu Casa Scânteii. Am meditat dacă chiar orice rahat poate emana cât de cât ceva artistic.

Concertul a fost aşa şi-aşa. După prestaţia extraordinară din 2006, când sala Agronomia plină ochi i-a purtat pe suedezi către una dintre cele mai bune prestaţii live, la Arenele Romane am avut parte de o interpretare mediocră. Atunci m-am lecuit de Lake of Tears şi nu am mai fost atras de niciun concert al lor în România. Mai jos cântecul meu preferat.

Mi-am planificat întoarcere cu trenul de 23:40. Timpii obţinuţi cu metroul îmi dădeau toate şansele de a-l prinde dacă plecam de la concert la 23:00. Am ajuns pe la 23:10 la Unirii şi am aşteptat 10 minute metroul care trecuse de alte 10 minute. A venit, eram bucuros. După ce a staţionat 10 minute, de-mi venea să sparg ceva, dar cum sunt calm am înjurat tot fix 10 minute, nu mai eram. Deja îmi părea rău că am plecat şi pierdusem Sweet Water. Aşa a fost în 2006.

Ajung la gară la 5 minute după tren. Am fost un bou. Ce să fac? Îmi iau ceva de rumegat. Merg într-o fundătură plină de fum, stau vreo 2 ore şi apoi plec în gară. Urmează vreo 4 ore de chin până la primul tren de dimineaţă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s