Cu trei ucraineni prin România

Spre sfârşitul lunii august a anului 2007 a avut loc a doua şi ultima ediţie a controversatului Frey Faxi Festival. Pentru că mi-am anunţat prezenţa am fost rugat să-i duc până la Sibiu şi pe trei ucraineni. Pe 24 august dimineaţa, la 11 fără 20, i-am preluat de la autogară. Au venit cu rabla de Cernăuţi. Au schimbat ceva dolari în lei pe la Piaţa mare, au luat ceva de mâncare şi apoi fuga la Burdujeni să prindem acceleratul de Braşov. Cald, exagerat de cald afară şi atunci, ca şi acum, probleme serioase de trafic.

Ajungem la gară după mai bine de 45 de minute cu autobuzul din centru. Mergem să cumpărăm bilete. Băieţii au scos paşapoartele. Iniţial nu m-am prins, dar mi-au spus că aşa se procedează la ei. Nu era nevoie de paşapoarte pentru a cumpăra bilete de tren. Apoi îmi spun că le e foame. Unde dracu’ să mănânci la gara Burdujeni în anul 2007? Pe lângă gara Burdujeni exista un singur loc unde se putea manca, am mers acolo. La mama, aşa se chema localul. Nu ştiu dacă mai funcţionează.

Doi dintre ucraineni, Artiom şi Serghei, originari din Dnepropetrovsk, fuseseră în Crimeea, unde Artiom cântase cu Kroda, unul din proiectele sale, sub pseudonimul Eisenslav şi cam toată noaptea au călătorit cu autobuzul spre Cernăuţi. De aici, Eugen, al treilea dintre ei, i-a preluat până la Suceava. Serghei a vrut neapărat mititei, fiindcă auzise de ei, dar nu mâncase niciodată. Mai erau 10 minute până la tren şi mititeii nu erau gata, aşa că i-am zis bucătăresei să-i pună aşa cum sunt într-o caserolă şi am plecat pe peron. Omul, pofticios din fire, a început să mănânce pe peron. La urcare în tren, oamenii fac aceeşi fază cu paşapoartele, dar de data asta scot şi biletele cumpărate cu puţin timp în urmă.

Ne-am urcat în acceleratul Suceava – Braşov. Trenul mergea repede şi, chiar dacă era cald, aerul circula, ferestrele fiind larg deschise. M-am amuzat copios când unul dintre cei trei, undeva între Roman şi Bacău mi-a spus plin de admiraţie: „Ce repede merg trenurile la voi în ţară.” Dacă la 80 de km/h la noi trenurile merg iute, îmi dau seama ce viteze de mers sunt pe căile ferate din ţara vecină. În Adjud căldura a devenit insuportabilă şi ucrainenii se minunau fiindcă nu mai întâlniseră aşa ceva nici măcar în Crimeea.

Trenul a început să urce pe valea Trotuşului, dar mergea extrem de încet, astfel încât, pe la Oneşti, nu mai aveam apă potabilă. Păcăleam setea cu peisajele şi discuţiile despre ţările şi obiceiurile noastre care, atât pentru mine, cât şi pentru ei, erau noutăţi. Eugen, băiatul din Cernăuţi, ştia mai multe despre români şi Romania, chiar avea şi o bunică româncă din Basarabia, însă ceilalţi doi nu, doar ceva despre Dracula, vampiri, Ceauşescu şi Negură Bunget. Abia aşteptau să ajungă în Transilvania. Poate şi din acest motiv li s-a părut Moldova destul de mare şi s-au mirat foarte tare când au vazut munţi. Nu ştiau că Moldova are munţi, iar Serghei nu îi mai văzuse încă niciodată. Tot ei m-au întrebat de ce sunt munţii raşi, le-am zis să-i întrebe pe Hrebenciuc şi Omar Hayssam.

Ajungem în cel mai înalt punct, Livezi Ciuc, unde trenul stă 20 de minute, prilej de a face rost de apă. Cum a oprit, am observat că multă lume avea aceeaşi problemă ca şi noi. Bătaie mare pe apă. Am apucat şi eu să iau o sticlă cu apă pură de la munte.

Coborâm din munţii Ciuclui direct în secuime. Lăsăm viaductul Caracău în urmă şi la Siculeni schimbăm direcţia de mers către sud spre Miercurea Ciuc. Destul de greu să le explic unor ucraineni ce caută o populaţie de limbă maghiară exact în inima României şi i-am instruit cum să recunoscă ungurii după fizionomie. Pentru ei, gaborii, ţiganii cu pălărie, au fost o apariţie exotică şi se chinuiau să-i pozeze prin gări.

În depresiunea Ciucului temperaturile au scăzut cu doar 3-4 grade Celsius, aşa că problema apei devine din nou una stringentă. Pe valea Oltului, între Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe, ne implicăm în discuţii din ce în ce mai interesante. Îi las pe ucraineni să vorbească despre istoria lor din perspectiva lor. Nu am abordat subiecte ca Bucovina şi nordul şi sudul Basarabiei pentru a nu ne lua la bătaie. I-am lăsat să vorbească de ruşii kieveni, de varegi, de Rurik şi de cneazul Vladimir. În semn de recunoştinţă pentru faptul că i-am însoţit şi i-am ajutat, ei spunând că ar fi avut serioase probleme fără mine, Artiom mi-a oferit două CD-uri originale cu muzica trupei sale Kroda. Mai târziu, mi-am luat şi un tricou prin cineva care distribuia materialele lor în România. Deşi îl recunoşteau pe cneazul Vladimir ca o personalitate importantă a istoriei ucrainenilor, cei trei erau supăraţi pe el fiindcă s-a lepădat de păgânism şi a îmbrăţişat creştinismul. De aici şi numele dat cântecului de mai jos. Trădarea cneazului Vladimir.

Pe la Sfântu Gheorghe realizez că trenul va avea întârziere. Lucru rău, fiindcă legătura noastră pleca spre Sibiu la 10 minute după sosirea acceleratului de Suceava.

Ajungem în Braşov cu 20 de minute întârziere. Repede fuga fuga prin gară, pe peroane, prin subterane şi ajungem la tren în sfârşit. Personalul de Sibiu ne-a aşteptat, însă dacă nu fugeam nu-l mai prindeam. După ce ne-am mai calmat, deşi curgea apa pe noi, căutăm apă. Mâncare era. După câteva ore de chin ajungem la Făgăraş. Dau fuga şi iau două sticle de apă. Aici trenul staţiona cinci minute. Însetaţii ucraineni aproape au mântuit apa în numai câteva clipe. Se fuma doar în staţii şi cum în Desiro (Săgeata albastră) nu se poate fenta, toţi fumătorii au aşteptat Făgăraşul şi erau cu ţigara în mână la uşi. Artiom a avut noroc, a apucat să fumeze. Un cetăţean de lângă noi, nu şi-a putut satisface viciul şi a stat tot drumul până la Sibiu cu ţigara în mână. Cât era coborât pe peron să fumeze, uşile s-au închis. Neştiind ce se întâmplă, Artiom a aruncat ţigara şi a început să bată cu pumnii în uşa trenului. A crezut că pleacă. Am deschis uşa de la buton şi i-am explicat ce şi cum. Mai apoi în tren, mi-a spus că până acum din ce au văzut ei în România, trenurile sunt singurul indiciu că suntem în Uniunea Europeană.

Aproape de Sibiu, după vreo 12 ore de drum, de caldură şi de sete, ne ardea de glume. Din gară am fost preluaţi cu o maşină şi duşi la Răşinari la o pensiune, unde erau cazate trupele care urmau să cânte la festival. Cunoşteam locul, fiindcă anul trecut la prima ediţie a festivalului fusesem cazat tot aici. Pe la vreo 1 noaptea am ajuns şi pe la 2 şi ceva am făcut un duş şi m-am culcat.

Sâmbătă 25 08 2007 m-am trezit pe la 6 dimineaţa, am mâncat toată mâncarea pe care o mai aveam şi mă plimbam prin zonă.

În Răşinari, proprietarii de case din zona satului de lângă biserica din deal, au o metoda genială de a scăpa de apa menajeră, au un tub scos în uliţă prin care se scurge apa pe centrul drumului spre cimitir.

Deşi am ceva rădăcini ucrainene, limba de conversaţie cu cei trei era engleza de baltă. Aveam noroc că Eugen era absolvent de engleză şi stăpânea binişor limba şi nu erau probleme de comunicare între noi. Până la plecarea către Sibiu mai era timp destul, aşa că am mers cu Eugen la o plimbare prin sat. Răşinari este poate cel mai bogat sat din Mărginimea Sibiului şi deşi Sibiul nu are tramvaie, este legat de Răşinari printr-o astfel de linie. Din Răşinari s-au ridicat mulţi oameni importanţi pentru naţiunea română, îi amintesc doar pe Goga şi Cioran.

Revenit la pensiune, nu am apucat să stau prea mult şi am plecat pe post de ghid cu francezii de la Orthanc, una din trupele festivalului. Un francez la volan, eu în dreapta şi alţi doi în spate. Tipul conducea foarte grijuliu, rareori trecea de 80 km/h şi zicea bancuri franţuzeşti, iar ceilalţi doi din spate fredonau „Numanuma eeei, numanuma eeei”. Ajungem destul de repede la locul de desfăşurare al festivalului. Scena de pe lac din cadrul Muzeului Astra din Dumbrava Sibiului.

Cadru natural de-a dreptul excepţional. Aer curat. Linişte.

După ce au început probele de sunet liniştea s-a dus.

La momentul respectiv am postat pe nişte forumuri de metal întreaga desfăşurare a lucrurilor. A fost preluat şi de nişte site-uri mai mult sau mai puţin trunchiat. Se mai găseşte ceva aici.

Imediat după concert am plecat. La poarta muzeului era un autobuz în care am urcat împreună cu o parte dintre spectatori. Am fost lăsaţi în centrul Sibiului şi am mers pe jos până la gară. Am plecat prin Braşov şi apoi am coborât pe valea Prahovei până la Ploieşti Vest. Am traversat rapid oraşul cu un autobuz şi am luat de la Ploieşti Sud un accelerat către Suceava. Tovarăşii mei ucraineni aveau să se întoarcă vreo două zile mai târziu cu Sofia – Moscova.

Cel mai mult mi-a plăcut trupa rusească Temnozor. Era prima dată când concerta în afara fostelor state sovietice.

Anunțuri

4 gânduri despre „Cu trei ucraineni prin România

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s